DESPRE COPILUL DE DEMULT

Îmi amintesc adolescenţa, când eram mică de tot şi mi se părea “cool” să suferi privind în gol; am început să îmi scriu jurnalul după primul meu sărut. Acum îmi vine să râd, pentru că momentul a fost atât de copilăreşte ales. Atunci, însă, am avut un raţionament serios: mi-am dat seama că vor începe să se întâmple lucruri, din ce în ce mai multe, că voi începe să simt lucruri noi, pe care, dacă nu le voi scrie, vor fi pe veci pierdute, inevitabil înlocuite de alte trăiri şi amintiri. La fel cred şi acum…
Nu puteam spune nimănui, în primul rând pentru că trebuia să apăr secretele dezvăluite acolo, în al doilea rând pentru că eu trebuia să fiu ocupată cu învăţatul, nu cu „măi copile, nu-ţi mai pierde timpul cu prostii!”. Stăteam cu caietul meu de scriituri, peste caietele de şcoală şi scriam. Trebuia să mă fac că învăţ, ca să nu mă ia nimeni la întrebări. Am avut tot soiu’ de stratageme, am sigilat caietele ca să îmi pot da seama daca umblă cineva la ele, le-am ascuns în fel şi chip. Îmi amintesc şi acum cât de nedumeriţi erau ai mei: „măi Andreio, da’ ce ai tu în geamantanu’ ăla încuiat de-i aşa de greu?”. Tatei i-am zis acum câţiva ani şi nu m-a crezut. Nu i-a venit pur şi simplu să creadă că în casă exista un geamantan plin cu caiete scrise de mine, pentru mine. A trebuit să-l descui şi să-i arăt. Ţin minte şi acum că s-a crucit. Mamei i-am zis mult mai târziu, şi a avut exact aceeaşi reacţie. Într-o bună zi le voi lua pe toate să le transcriu, pentru că se deteriorează; au trecut deja mai mult de 15 ani peste ele. M-am tot gândit să fac lucrul ăsta, dar mereu mă simt ca şi cum aş vrea să intru neinvitată într-o casă străină, într-o altă viaţă. Este adevărat că unele dintre amintiri este bine să fie lăsate să doarmă. Nu sunt laşă decât în măsura în care îmi este teamă de durerea pe care o provoacă.
Au trecut toate, am crescut, acum îmi vine să râd, mă gândesc cu nostalgie, dar parcă nu îmi vine să tulbur liniştea unui copil care într-o noapte scria:
„Vântule, ţi-am blestemat miile de aripi străvezii, dar acum, te rog iartă-mă şi poartă-mi cenuşa până la porţile stelelor. Ajută-mă să fiu ceea ce n-am reuşit niciodată şi-ţi voi lăsa părul meu. Ploaie, ţi-am urât zecile de stropi jucăuşi, dar acum, te rog iartă-mă şi boceşte-mi visele, până când Fiinţa va urla, împrăştie-mi iluziile şi-ţi voi lăsa ochii mei. Pământule, ţi-am invidiat perfecţiunea statică, dar acum, te rog iartă-mă şi cutremură-te ca să-mi înghiţi sufletul şi-ţi voi lăsa aripile mele. Focule, ţi-am urât flăcările mistuitoare, dar acum, te rog iartă-mă şi vino să-ţi plimbi privirile fierbinţi pe trupul meu până când cenuşa se va chirci de durere şi-ţi voi lăsa degetele mele. Hei! Voi toţi, v-am iubit ochii, şi părul, şi lacrimile, dar acum, vă rog iertaţi-mă, întoarceţi-vă cu spatele şi urâţi-mă. Lăsaţi-mă să mor a mea fiind. Apoi, înduraţi-vă de chemaţi vântul, şi ploaia, şi vă voi lăsa rătăcirile mele.”
“Încerc să-mi dau seama dacă mai sunt sau nu vie, dacă m-au înghiţit sau nu ochii tăi ca două porţi de infern. Mi-e dor de tine ca de surâsul meu cel pierdut. Dacă aş mai putea, acum te-aş sorbi ca pe o picătură de stea, dar unde să te mai găsesc? Ai fugit cu veşnicia chircită-n buzunare. Te-am găsit într-o dimineaţă. Dormeai. Aveai picături de rouă în gene şi pe obraji, iar fire de iarbă îţi străluceau încurcate în păr, şi păreai atât de copil! M-am aplecat şi am cules un bob de rouă; în el mă oglindeam eu, te oglindeai tu, dar amândoi, niciodată.”
“A fulgerat toată noaptea şi acum, o dată cu zorii a început să plouă. O ploaie furtunoasă, furioasă şi călduţă de vară, ce curăţă şi duce cu ea toate păcatele. Golită de gânduri stau şi eu acum în fotoliu şi privesc în ploaie, nu ştiu exact încotro. Mi te amintesc aseară, când aî plecat, cu umerii căzuţi, cu părul răvăşit de vânt, cu privirea oglindită în asfinţit. Cred că acela a fost singurul moment când te-am iubit cu adevărat. Restul…
S-a oprit ploaia. Cui îi pasă că tu ai plecat aseară? Era să spun că nici mie. Îmi amintesc. Aiurea! Mai bine ar fi să nu imî mai amintesc nimic. Aseară când te-am întrebat dacă s-a sfârşit totul, şi mi-ai răspuns atât de simplu şi banal „da” aproape mi-a venit să sar în sus de bucurie. Mă simţeam eliberată, fericită. Acest sentiment nu a durat mai mult de un minut, cât ai mai fost în faţa mea. Când te-am văzut în stradă, cu vântul ce-ţi dansa sălbatec în jur, aproape că am vrut să alerg după tine. Mi-am dat seama la timp că nu are rost, că nimic nu a avut rost. Adio Zeu banal; aseară mi-ai închis uşa peste suflet.”

…sau poate îmi e teamă să nu trezesc din somn acel copil.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RSS
Follow by Email
Twitter