Simple Cuvinte

Există un fel de tristețe care nu vine din ceva anume, o tristețe care se instalează dimineața, odată cu prima cafea, și stă lângă tine toată ziua ca un câine bătrân pe care nu l-ai ales, dar pe care l-ai adoptat fără să-ți dai seama, în momentul în care ai încetat să-l mai alungi.

Nu e tristețea aia care vine după o pierdere concretă, după o despărțire sau o veste proastă. Genul ăla de tristețe are logica ei, are un fir pe care îl poți urmări înapoi până la sursa durerii și poți să-ți spui: Uite! De asta mă doare! Tristețea despre care scriu acum e alta, e mai veche și mai puțin îngăduitoare, e tristețea care există de înainte de tine, ca un sediment depus în straturile cele mai adânci ale ființei tale, acolo unde nu ajunge nicio terapie, nicio conversație de la trei noaptea și nicio îmbrățișare, oricât de lungă și de sinceră ar fi.

O port cu mine de atât de mult timp, încât nu mai știu exact cine sunt fără ea sau cine aș fi dacă ar dispărea complet, dacă m-aș trezi într-o dimineață și aș simți doar lumina și atât. Cine aș fi fără greutatea asta familiară din piept? Nu e chiar durere, e ceva între, o tonalitate surdă, continuă, un bas care se aude în fundal în timp ce restul vieții se întâmplă în prim-plan cu coloana lui sonoră zgomotoasă.

Și totuși.

Totuși există zile ca asta, zile în care cerul coboară atât de jos, încât îl simți atingându-ți fruntea.

A plouat zilele astea cu o hotărâre pe care eu n-am avut-o niciodată, în nicio zi din viața mea, și Bucureștiul s-a lăsat scăldat în apa de ploaie fără să opună rezistență, exact așa cum oamenii obosiți se lasă îmbrățișați de o persoană necunoscută, dar care a apărut la momentul potrivit.

Stau la geam și mă uit cum ploaia rescrie străzile în graffiti lichid, cum transformă trotuarul într-o oglindă imperfectă, în care se reflectă farurile mașinilor, cerul jos și siluetele oamenilor care merg repede, aplecați, ca și cum ar purta pe umeri o greutate care trebuie ferită de apă.

Mă gândesc la toate zilele în care am străbătut orașul ăsta fără să-l văd cu adevărat, pierdută în gândurile mele ca într-un film pe care nu l-am ales eu și din care nu știu cum să ies, și încerc să-mi amintesc dacă a existat vreodată un moment în care Bucureștiul mi s-a părut frumos fără să fie nevoie de un motiv exterior, fără apus, sau ploaie, sau lumina aia de toamnă care face totul să pară o fotografie veche, ușor supraexpusă, dintr-o viață pe care ai trăit-o sau poate doar ai visat-o.

Apoi se întâmplă… Printre norii grei și joși, ca tavanul unei camere în care nu mai ai aer, apusul găsește o fisură îngustă prin care toarnă culori pe care niciun pictor nu le-ar fi putut inventa vreodată: portocaliu aprins care devine roz și roz care devine mov, movul ăla specific, care nu are nume în nicio limbă pe care o știu eu. Și brusc, blocurile cenușii, și pereții scorojiți, și acoperișurile ruginite ale orașului meu dezordonat și iubit devin parte dintr-un tablou pe care nu îl merităm, pe care nu l-am câștigat prin nimic din ce am făcut în ziua aia sau în oricare alta.

Orașul arată ireal, și tocmai asta îmi oprește respirația câteva secunde. Nu frumusețea în sine, ci contrastul, violența cu care culorile sparg griul, felul în care ceea ce era banal devine brusc special fără să fi cerut nimeni asta, fără a fi anunțat și fără pregătire, la fel cum se întâmplă cu toate lucrurile care contează cu adevărat.

Mă gândesc că poate ăsta e și felul în care funcționăm noi, oamenii, că poate și noi avem nevoie de câte o furtună care să ne facă suprafața reflectorizantă, să putem, în sfârșit, să prindem lumina care altfel ar aluneca pe lângă noi fără să lase urme, și că poate melancolia asta de după-amiază ploioasă nu e doar tristețe, ci sensibilitate, emoție care nu știe încotro s-o apuce și se așează în piept ca aburul pe geam, prezentă, opacă, și totuși, dacă îi dai voie, dacă îți dai voie, poți desena ceva pe sticla rece de sub el.

Cred că ăsta e unul dintre cele mai ciudate și mai prețioase lucruri pe care le poate face lumina: să te prindă nepregătit, să nu-ți dea timp să te aperi, să pătrundă prin toate fisurile pe care nu știai că sufletul tău le (mai) are, prin toate locurile în care blindajul tău, atent construit an după an, are câte un punct vulnerabil, câte o zonă pe care ai uitat s-o întărești pentru că aveai alte bătălii de dus.

Am ajuns să cred că melancolia și lumina nu sunt prea diferite. Multă vreme fusesm convinsă că da, că una o exclude pe cealaltă, că dacă ești trist înseamnă că ești și orb față de lumină, că dacă simți greutatea existenței în fiecare dimineață înseamnă că ai pierdut accesul la bucurie. Acum nu mai cred asta și poate că una dintre cele mai importante descoperiri pe care le faci dacă ai privilegiul sau ghinionul să trăiești îndeajuns de multe tristeți este că tristețea adâncă și capacitatea de a fi copleșit de frumos sunt fabricate din același material, că sensibilitatea care te face vulnerabil la durere e exact aceeași care te lasă deschis în fața unui apus sau a unui cântec, sau în fața unui om care te privește într-un fel anume, cum nu te-a mai privit nimeni, de parcă ai prins contur prima dată în viață.

Știu, cumva, că lumina a fost mereu acolo, că am văzut-o și pentru câteva minute totul a fost ireal de frumos, că frumusețea aia nu a anulat nimic din greutatea zilei, dar au coexistat, așa cum în noi trăiesc atât de multe lucruri în același timp, chiar dacă, teoretic, nu ar avea cum, nu ar trebui să încapă unele lângă altele în același spațiu: iubire, frică, recunoștință, durere, dorința de a rămâne și oboseala de a mai încerca…

Poate că ăsta e tot ce putem cere de la o zi cu ploaie. Nu să ne vindece sau să ne transforme în alți oameni, ci să ne lase să vedem, fie și pentru câteva secunde, că lumina există și că știe să găsească drumul spre noi chiar și prin cei mai grei nori, chiar și când nu o așteptăm, chiar și când am uitat cu totul că mai poate veni.

Norii se închid la loc, portocaliul dispare, și Bucureștiul redevine el însuși, gri, zgomotos, obosit, al meu, iar eu rămân la geam cu ceașca de cafea care s-a răcit între timp, recunoscătoare, fără să știu exact pentru ce.

Lucram azi-noapte târziu, trecuse de mult ora rezonabilă de băgat la somn și, așa cum funcționează firele minții, mai ales atunci când sunt scămoșate de oboseală și tristețe, m-am gândit la tine, la cum nu ți-am spus niciodată povestea.

If a writer falls in love with you, you will never die. Așa se spune, nu? O să(mi) trăiești mai multe veșnicii în paginile uitate ale multor caiete, în rândurile și cuvintele simple de pe blog.
O să vezi acum că, povestindu-te, nu folosesc timpul prezent sau timpul trecut. Ești un continuum, o undă care există și nu există în același timp.
Habar nu am cum te-ai vrea povestit. Poate, dacă îmi adun suficient curaj, o să te întreb. Sau poate o să-mi spui singur într-o zi. Mi-ar plăcea la nebunie asta… Până atunci, te povestesc înfășurat într-un aer de tandrețe pe care nu prea am știut cum să ți-l arăt. De ce fac asta acum? Mă tem că altfel nu o să știi niciodată că ai fost iubit. Foarte tare.

Dragă A.,

Te-am găsit într-un timp în care nu căutam nimic. Sau, mai exact, într-un timp în care te căutam fără să știu. Ai fost una dintre acele întâlniri care nu par importante, care nu vin cu trâmbițe sau presimțiri dramatice. Ai intrat în viața mea ca o lumină filtrată printr-o perdea groasă: suficientă cât să observi că e zi, insuficientă ca să știi ce fel de zi este. Am senzația că te cunosc de atât de mult timp, încât nu mai știu exact unde începe amintirea și unde începe obișnuința.
Cumva, cred că mi-ai fost mereu acolo… în nume și frica adâncă cuibărită în vârfurile degetelor. Ăsta e poate cel mai ciudat adevăr. Nu ai apărut, nu ai dispărut, nu ai ars poduri. Le-ai lăsat intacte, perfect traversabile, doar că niciodată nu ai făcut pasul peste ele. Ai știut să rămâi, dar nu știi sau nu vrei să ajungi. Unul dintre multele tale paradoxuri. Nu o să le povestesc acum pe toate pe care ți le-am ghicit.
Cu tine, timpul nu a fost niciodată o linie dreaptă. Mereu mi s-a părut că seamănă cu o apă. Uneori, un râu subteran care curge constant, chiar și atunci când la suprafață pare secetă, alteori o maree care se retrage și revine, lăsând urme diferite pe același țărm. De fiecare dată reapari cu o naturalețe care mă dezarmează.
Nu mi-ai fost dragoste la prima vedere. A fost ceva mai lent și mai perfid. O familiaritate care s-a așezat peste mine ca o pătură subțire într-o seară răcoroasă. Nu suficientă cât să mă încălzească, dar nici nu voiam să o dau laoparte.
Sau mi-ai fost dragoste dintotdeauna. Ciudat, huh? Ai să zici că am citit prea multe cărți. Posibil și asta. Am zâmbit un pic acum, gândindu-mă că habar nu am ce crezi tu despre dragoste, în general.
Singurele constante dintre noi sunt absența și tăcerea. Îmi amintesc și acum cum prima noastră apropiere adevărată a fost tăcere. O tăcere încărcată, plină, în care nu era nevoie de cuvinte. Stăteam unul lângă altul, iar aerul dintre noi vibra ca înaintea unei furtuni. Nu am știut niciodată cum să te traduc, așa că am renunțat. Nu a fost o renunțare dureroasă, a fost mai mult o acceptare a faptului că simțeam că nu îți voi învăța niciodată vocabularul.
Între noi s-a construit, fără să îmi dau seama, un teritoriu care nu avea nevoie de prezență constantă ca să existe. Era suficient să te știu acolo, într-un spațiu suspendat, un spațiu în care îmi scrii exact în zilele cele mai grele, când mă simt invizibilă, în care întrebi ce mai fac, dar niciodată „unde sunt” în sensul adevărat al cuvântului.
Te iubesc într-un fel care nu cere nimic. Sau așa credeam. Cu o răbdare pe care nu am mai avut-o pentru nimeni. Te las să-mi vii și să-mi pleci, să te apropii și să te retragi, pentru că fiecare reapariție a ta aduce o lumină caldă, familiară. Tu nu-mi promiți viitor, dar nici nu dispari în trecut. Ești prezentul intermitent, care nu minte, dar poate tocmai asta a fost cea mai mare minciună pe care ți-am crezut-o: că e de ajuns adevărul spus pe jumătate.
Țin minte că acum mult timp, când te-am atins prima dată a fost ca și cum aș fi continuat ceva început cu mult timp în urmă. Nu a fost explozie. A fost recunoaștere. Pielea ta știa pielea mea. Respirația ta se potrivea cu a mea, două fraze scrise de același autor în ani diferiți. Vorbeam amândoi o limbă a tăcerii, o tăcere densă, aproape tactilă.
Au urmat ani de absență. Ani în care fiecare dintre noi a trăit alte vieți, a iubit alți oameni, a învățat alte lecții. Nu mi-ai dispărut niciodată complet. Mesajul de ziua mea, mesajul de ziua ta, gânduri risipite, rătăcite într-un tărâm al posibilităților lipsite de speranță. Am încercat să te uit, fără să reușesc pe deplin, mereu o umbră constantă într-un colț al sufletului meu, niciodată suficient de întunecată ca să o alung, niciodată suficient de luminoasă ca să o urmez.
Când ne-am reîntâlnit ultima dată, după enorm de mult timp, ne-am privit. Și în acea privire am simțit toți anii pierduți, toate conversațiile neterminate, toate nopțile în care i-am ales pe alții pentru că nu am avut curajul să ne alegem unul pe celălalt.
Cel mai mișto a fost că, în ziua aia, înainte să te văd, te-am simțit. Nu mai puteam respira aerul dens, deși, culmea, știu că era o zi cu vânt. Mi-am scos telefonul din buzunar și voiam să te sun. Știam că ești pe undeva aproape, dar nu mai puteam respira și nu știam ce altceva să fac. Dar ai apărut, te-am îmbrățișat și oxigenul și-a regăsit drumul spre mine. Îți țin minte privirea din secunda aia. Nu m-ai evaluat, nu m-ai măsurat. M-ai recunoscut. Și în acel moment, ceva s-a dezmorțit în mine, ceva ce crezusem că am învățat să țin sub control, să ascund.
Ne-am așezat la o masă aproape unul de celălalt, suficient cât să ne simțim căldura, dar fără să ne atingem. Apropierea fizică dintre noi a fost mereu negociată cu o precizie aproape crudă. Fiecare centimetru conta. Fiecare mișcare era încărcată de sens.
Vorbeai, dar cuvintele tale îmi erau secundare. Îți urmăream buzele, privirea, felul în care rosteai cuvintele diferit, lumina nouă din ochi. Nu te mai recunoșteam, cred că ți-am și spus asta, dar ceea ce m-a înspăimântat cu adevărat a fost că te plăceam și mai tare. În toată marea de durere și întuneric în care eram atunci, faptul că era posibil să te plac și mai tare mi s-a părut incredibil și înspăimântător, era ireal că mai pot simți ceva. Orice.
Au fost momente în care te-am urât pentru incapacitatea ta de a face un pas spre mine, pentru felul în care mă țineai într-un spațiu al posibilităților. Dar ura nu a prins niciodată rădăcini. Prea multă înțelegere, prea multă familiaritate. Știu, undeva adânc, că nu ești crud. Ești doar blocat într-o versiune a ta care nu știe cum să meargă mai departe.
Când am plecat te-am îmbrățișat și cred că ce am simțit atunci voi purta cu mine până în ultima secundă a memoriei. A fost o îmbrățișare care nu cerea nimic și nu promitea nimic, dar care știa adevărul: ceea ce a fost între noi a fost real, chiar dacă niciodată pe deplin trăit. Că te-am iubit într-un spațiu dintre lumi, într-un „ce-ar fi fost dacă” care nu a devenit niciodată „este”. E ceva ce nu va putea dispărea niciodată, pentru că, de fapt, nu s-a născut niciodată pe deplin. O iubire suspendată, o melodie neterminată, o poveste spusă doar pe jumătate. Și poate că asta a fost menirea ei: să existe nu ca realitate, ci ca ecou.

Uneori, noaptea, mă gândesc la tine. Nu cu un dor care arde, ci care luminează încet. Ai fost dragostea mea pierdută. Sau poate dragostea mea niciodată găsită. Dar ai fost, fără îndoială, iubirea mea cea mai reală.

Cam atât… Mă întorc la cărțile mele. O să îți mai povestesc despre tine și altă dată, într-o altă buclă de timp în care numele, sufletele, privirile și iubirile se pierd unele în altele, imagini sepia din vieți neîntâmplate.

încăperea era un spațiu suspendat între vis și realitate, unde aerul mirosea a vin închegat pe marginile paharelor, a piele transpirată și a tăcere care se prelingea între coapsele mele, iar fumul de țigară se răsfrângea în lumina lunii, voal dens care nu voia să se destrame.

ai venit fără zgomot, cu pași care păreau să atingă aerul ca pe o piele fragilă, iar umbra ta îmi știa toate rănile. privirea ta nu căuta aprobare. m-a închis într-un cerc tăcut, iar eu m-am simțit prinsă cu buzele de aer. mi-ai pus panglica neagră peste ochi și mi-ai spus să stau nemișcată. tremurul, anticiparea… mă zgâriau pe interior.

degetele tale, chei ce deschid uși uitate, au alunecat pe șoldul meu, apoi mai sus, ca o rugăminte mută. fiecare atingere, fiecare fior se ridica precum un vers nerostit, ca o poezie care-și învârtea alfabetul prin venele mele. te mișcai precis, fără grabă. îmi legai încheieturile cu șnururi, iar fiecare strângere era o literă gravată pe pielea mea, o propoziție pe care nu o voi uita niciodată. tremuram, dar nu voiam să scap.

m-ai tras în mijlocul tăcerii tale, iar eu m-am lăsat purtată ca fumul care se topește în vin roșu. mi-ai întins palma, un cod tăcut, iar pielea mea a răspuns înainte ca mintea să priceapă. podeaua rece tremura sub noi, ca și cum recunoștea ritualul ce urma să se întâmple, gemetele nu mai erau sunete, erau fum, vin, piele, vină și dorință.

mi-ai sprijinit palmele de pieptul tău, apăsând doar cât să simt cum ți se zbate inima, pasăre captivă. m-ai strâns ușor de beregată, iar în acea atingere am simțit cum frica devine plăcere și controlul devine altar. buzele tale nu căutau să sărute, scriau. mușcături scurte, zgârieturi, fiecare gest un cuvânt…
pauzele forțate, panglicile și șnururile, mușcăturile și privirea ta transformau fiecare secundă într-un vers erotic și visceral. tremuram, respiram în ritmul tău, pierdută între plăcere și supunere.
când ai intrat în mine a fost un ritual în care universul se strângea în jurul nostru, unde atomii parcă se loveau și se topeau undeva pe drumul dintre coapsele tale și gura mea. vinul vărsat pe podea, fumul gros care plutea printre noi, pielea transpirată și tăcerea care ardea, toate deveniseră sfinți într-o liturghie interzisă.

nu m-ai iubit. m-ai exorcizat, m-ai ars și m-ai mântuit în același timp. panglica de mătase de la ochi nu m-a orbit, ci m-a făcut să văd cu pielea. în întuneric, fiecare atingere era lumină. fiecare secundă era un dans între dominare și supunere. pielea mea s-a predat complet, iar dorința curgea între panglici și șnururi, ca vinul roșu.

când s-a terminat, am rămas lipiți, umezi, transpirați și goi, cu panglicile și șnururile care ne marcau trupurile. febra încă pulsa între noi, iar vinul vărsat, fumul dens, gemetele și tăcerea erau martori tăcuți. am înțeles că fiecare atingere, fiecare mușcătură, fiecare privire și fiecare pauză va fi repetată până când trupurile noastre vor deveni complet inseparabile.
tot ce rămâne este pulsul trupurilor, ritmul gemetelor, ecoul șnururilor și știam că ne vom întoarce mereu aici, la altarul nostru de vin, fum, păcat și plăcere, scriind literă cu literă, tremur cu tremur, povestea care nu se încheie niciodată.

mi-a rămas imprimată pe palme atingerea degetelor tale, de parcă pielea mea le-a învățat pe de rost geografia și nu mai știe cum să uite. e ridicol, știu, dar încă mai trec cu vârful degetelor peste marginea mesei, așa cum îmi atingeai tu clavicula, și de fiecare dată simt cum mi se strânge stomacul, de parcă te-aș mai putea prinde încă o dată de încheietură și să te trag înapoi.

nu știu când s-a terminat. nu a fost o ruptură, nu a fost un țipăt, a fost mai degrabă un fel de evaporare. ai dispărut fără cuvinte, ca o umbră care dispare dintr-o cameră înainte să se aprindă lumina. diminețile în care nu mai aveam cui să scriu, în care mirosul tău începea să mi se estompeze în minte, serile în care luam telefonul în mână, dar gestul mi se oprea la jumătate, semnele pe care nu le văzusem, pauzele din ce în ce mai lungi dintre mesajele tale; și eu… copilul cu cutia de bomboane care știe că n-are voie să le mănânce pe toate.

ai lăsat în mine lucruri mici, lucruri care nu-ți aparțineau doar ție și care acum ard în colțuri de memorie: mirosul amar de vin băut prea târziu în noapte, ciocolata pe care o devoram amândoi râzând în hohote, sunetul frunzelor purtate de vânt pe trotuare, fotografia aia cu noi doi, pe care nu am mai făcut-o niciodată. în locul tău a rămas doar aerul răvășit al unei camere goale, cearșafuri frământate de trupuri, o respirație întreruptă la jumătate, intensitatea unei priviri.

uneori mă gândesc că poate mi te-am inventat, că ai fost doar un fel de personaj pe care l-am scris prea convingător și am început să-l cred real. ți-am spus și atunci, îți aduci aminte?, că asta e boala scriitorilor, să creadă în personajele lor mai mult decât în oameni. ai râs cu sunetul ăla scurt și răgușit, care se oprea întotdeauna prea repede, ca și cum îți era frică să nu se spargă ceva. dar acum, când îți caut râsul în memorie, nu mai aud nimic. e doar un gol care țipă în mine, o tăcere cu margini ascuțite.

acum, când mă gândesc la tine, totul e compus din fragmente. mirosuri, sunete, mici flashuri de lumină, petice de piele, atingeri, replici cinice, minciuni; nu mai am povestea întreagă, am doar fotografii sepia, arome șterse și câteva atingeri. între ele, spațiul uriaș al unui sfârșit fără cuvinte. un sfârșit pe care îl port în mine ca pe o ușă rămasă deschisă în vis.

știu că n-o să mai scriu despre tine niciodată. m-ai durut prea mult. încă mă mai doare umbra ta în suflet. știu că o să-mi rămâi doar o fantomă dintr-un text pe care nu l-am terminat, cu ochii goi și cu întrebarea nerostită fugindu-mi printre cuvinte. te plac foarte tare. aș vrea să fac un pas în față. tu vrei?

mi-ai rămas fără încheiere, fără explicații, fără niciun cuvânt, și asta doare cel mai tare. nu am avut cum să scriu sfârșitul poveștii.

și totuși… de fiecare dată când plouă, îți aud vocea undeva, spunând cu jumătate de gură „ești mișto tare! mi-ai lipsit!”, și mă opresc din mers, cu gândurile învârtejindu-mi-se în cap, încercând să-ți mai ghicesc încă o dată umbra

am înțeles că unele povești nu se termină, doar se sting, ca jarul care se face cenușă în palmă. am rămas cu mâinile goale și totuși pline de tine, cu un sfârșit fără cuvinte, dar cu aerul ăsta nou care-mi intră acum în piept.

umbrele sunt reale, dar uneori rămân doar aici, într-un text, în care tu nu mori, chiar dacă mi-ai plecat din suflet.

mi-am dat voie să închid ochii și să nu te mai caut. să te las să devii doar ceea ce ești acum: o umbră, o fotografie ștearsă, miros care se pierde. să te las să pleci în întregime.

poate că încheierea nu vine de la tine, ci din felul în care învăț să nu te mai strecor în povești. din felul în care îți dau drumul din mine, ca unui balon pe care îl scap din mână, știind că n-o să-l mai văd niciodată, dar că a fost real.

Nu cred că ne pierdem pentru că nu știm să iubim. Ne pierdem pentru că nu știm să ascultăm.
Fiecare inimă are alt alfabet, iar dacă nu ai răbdarea să-l înveți, cuvintele se transformă în tăceri care apasă mai greu decât urletele. Am întâlnit oameni care confundau tandrețea cu datoria, care rămâneau lângă cineva nu pentru că mai exista viață acolo, ci pentru că nu știau cum să plece, și așa, dragostea lor devenea o cruce pe care o purtau zilnic, fără să creadă în ea.
Dar iubirea e libertate. Dacă nu respiri lângă celălalt, nu e iubire, e doar o altă formă de captivitate.
Tandrețea adevărată nu e teatrală și, mai ales, nu face șou. E în lucruri mărunte, ridicol de mici, și în lipsa acestor gesturi, oricât de mari ar fi cuvintele, totul se goleşte.
Am învățat greu că uneori iubirea nu se salvează, oricât de mult te-ai frânge pentru ea, că nu eşti vinovat dacă pleci, că nu eşti slab dacă spui „nu mai pot”. Am învățat că a rămâne lângă tine însuți e cel mai greu și cel mai important exercițiu, că, dacă nu te ții tu de mână, nici altcineva n-o să știe cum.
Dragostea mea nu vrea să fie scenă, nu vrea focuri de artificii care ard repede și lasă doar fum, dragostea mea vrea să fie o lampă aprinsă în mijlocul unei camere, simplă, constantă, fără zgomot.
Și poate nu pare spectaculos, dar e adevăr, și adevărul e singurul loc în care vreau să rămân.
Îți dai sufletul în fiecare zi și la final constați că celălalt nici măcar nu a gustat din tine. Te-a împins într-o margine, ca pe o garnitură la felul principal pe care nici măcar nu o comandase.
Toată lumea visează la „iubiri mari”. Știi ce sunt, de fapt? Piese de teatru prost regizate, unde amândoi așteaptă aplauze, dar niciunul nu mai joacă, spectatorii pleacă, rămâi doar tu, singur, cu machiajul întins și replicile repetate pe de rost.
Penibil.
Tandrețea? Nu am răbdare s-o îmbrac în metafore, nu e poezie, nu e „te iubesc” urlat din balcon. E cineva care știe că îți place să faci duș cu apă rece și nu caldă, e cineva care nu-ți cere explicații pentru fiecare tăcere. Doar că nimeni nu vrea asta pentru că nu e instagramabil și nu adună like-uri. Așa că oamenii caută „fluturi în stomac”, dar se trezesc cu ulcer.
Am iubit și eu (ca proasta, nimic de zis), cu tot ce am avut. Am rămas când trebuia să plec, am tăcut când trebuia să urlu, am înghițit noduri ca pe medicamente fără apă și m-am întrebat de ce nu mă vindec. Doar că vezi tu, nu eram bolnavă. Eram doar prea vie pentru cineva care voia lângă el doar un cadavru docil.
Eu nu sunt femeie-majoretă să-ți flutur pompoane la fiecare pas, să-ți bat din palme de pe margine și să îmi învârt universul în jurul tău. Dacă asta îți dorești, du-te și caută în altă parte. Eu fac galerie doar în peluză la Dinamo. Dacă nu suporți asta, e problema ta, nu a mea.
Iubirea mea e altfel, mai cinică, mai selectivă.
Și da, poate sună rece, dar decât să mă ard întreagă pentru cineva care se încălzește la lumina altora, mai bine îmi păstrez flacăra pentru mine.
Iubirea nu e spectacol.
Nu știu ce e mai penibil: oamenii care își pun filtre nenaturale peste poze sau oamenii care își pun filtre peste relații. Dulcegăriile servite online: inimioare, declarații cu copy-paste și poze cu haștag #dragosteaviețiimele #relationshipgoals #universulmeu, nu sunt dovadă de iubire, ci afișe cu luminițe care maschează pereți crăpați. Dacă e nevoie să convingi lumea că ești fericit, cel mai probabil, nu ești. Când ești ocupat să-ți hrănești relația cu like-uri și zece comentarii de “Mvaaai, ce cuplu drăguț!”, „Ce bine vă stă împreună!”e clar că în offline lipsește hrana reală.
E amuzant să vezi cum doi oameni se pupă demonstrativ în story-uri și cum își scriu texte (fără diacritice, desigur, pentru că limba română, și IQ-ul, dispar atunci când dragostea apare). Și totul devine un show cu scenariu prost: cadouri ostentative postate cu #blessed, cine romantice cu țâșpe poze la fiecare fel de mâncare, mâini împreunate lângă pahare de prosecco. Realitatea? O minciună rece între două persoane care se înșală cu vorba, cu fapta și cu gândul, dar știu să pună filtre calde peste o poză.
Cele mai stridente „iubiri” de pe Instagram sunt, de fapt, contracte de fațadă: două nesiguranțe care își dau tag una alteia și așteaptă like-uri ca să nu se prăbușească. Nu e dragoste, e marketing. Nu e tandrețe, e branding. Și, cel mai ironic, cu cât e mai siropoasă postarea, cu atât mai acră e povestea din spatele ecranului.
Iubirea nu e spectacol, nici tribună. Eu nu sunt majoretă și nici publicul tău. Nu ridic pancarte, ridic ziduri când minți. Și dacă nu poți iubi fără spectatori, să știi că eu n-o să fiu niciodată în mulțime. Ori vii lângă mine, viu, ori rămâi în culise cu măștile tale. Nu trăiesc să aplaud, vreau sânge și carne, nu confetti, nu pierd nopți aplaudând oameni care joacă roluri în care nici ei nu cred. Dacă tot ce cauți e spectacolul, atunci du-te la majoretele tale. Scena asta s-a închis pentru tine.

ai intrat în mine ca un întuneric cu marginile ude & pielea ta mirosea a noapte abia desfăcută din pieptul unei păsări moarte, a promisiuni, a chianti & fum de țigară, a piele arsă, iar degetele îți tremurau. nu de frică, ci de prea mult adevăr zgâriat cu unghiile.

nu m-ai sărutat. mi-ai spart buzele, ca un pahar lăsat să cadă intenționat pe gresia rece & ai scris cu dinții pe pielea mea tot ce nu am avut curaj să rostesc.
m-ai făcut să cred că trupul nu e decât un manuscris caligrafiat cu sânge diluat în salivă & fiecare gest de-ale tale era o propoziție scurtă, fără verb, fără alinare. doar carne & patima din ochii tăi.

când m-ai împins pe podea, lumina a tresărit ca un animal prins în capcană, iar eu m-am lăsat prins de tine așa cum te lași prins de febră: fără să știi dacă o să scapi viu sau doar golit. camera mirosea a păcat și tămâie, a alcool varsat între coapse, a tăcere care arde, iar între noi s-a construit o catedrală de carne și gemete, pereții curgeau ca o apă neagră în care singura plutire posibilă era legătura dintre coapsele tale și gura mea. cuvintele mi s-au transformat în sunete fără sens, iar moartea a venit să ne privească, dar era caldă, ca pielea ta, așa că n-am alungat-o.

mi-ai șoptit ceva & n-am înțeles dacă era un cuvânt sau doar foșnetul pielii tale pe a mea. am rămas cu gura deschisă. animal înjunghiat care încă mai vrea să respire.

te-ai lăsat peste mine ca o eclipsă, întuneric cu sânge cald, mi-ai gustat frica & ai transformat-o în dorință. ți-ai sprijinit palmele de pieptul meu și acolo, sub presiunea aia, am auzit cum mi se crapă inima ca o oglindă spartă. mi-ai rupt respirația în bucăți și ai făcut din ea ritm, iar când am intrat în tine nu a fost doar carne, a fost un altar scăldat în febră, sudoare și salivă.

am simțit cum universul se strânge, cum atomii se izbesc unii de alții în jurul nostru și tot ce rămâne e explozia din pântecul tău, ecoul gemetelor care nu mai știau cui aparțin & nu mai conta decât văpaia.
ai mușcat acolo unde se adună memoria, între coaste și teamă, ai scris cu dinții pe mine tot ce eu nu am avut curajul să spun niciodată, mi-ai lăsat semne care nu erau cicatrici, ci începuturi & mi-ai spus fără cuvinte că dragostea nu e niciodată blândă, că se învață ca o crimă: în întuneric, pe furiș, cu trupul complice și sufletul în lanțuri.

m-ai iubit ca un hoț care fură tot, chiar și aerul din plămâni, chiar și liniștea dintre pleoape & în timp ce mă rupeai de mine, am înțeles că nu mă vreau întreg, ci spart în bucăți, doar ca să mă poți lipi la loc.

mi-ai mușcat buzele până ce nu mai știam dacă țip de plăcere sau de durere, dar știu că am vrut să rămân acolo, lipit de gura ta, ca un strigăt înghițit pentru totdeauna.

da fapt, nu m-ai iubit. m-ai rescris. am văzut în ochii tăi că nu faci dragoste cu mine, mă exorcizezi. ai ars în mine cu febra unui poem, iar eu te primesc, te primesc cu fiecare fibră, cu fiecare rană, cu fiecare dorință care nu și-a găsit vreodată cuvintele.

când s-a terminat, nu era liniște. era un alt fel de început. eram lipiți, umezi și goi, iar între noi încă pulsa o febră care nu voia să moară. atunci am înțeles că nu te vreau pentru ce îmi dai. te vreau pentru ce îmi smulgi. pentru liniștea pe care o transformi în sunet. pentru cum mă goleşti până la os și apoi mă umpli cu umbra ta.

noi suntem mai mult decât dorință. suntem o liturghie. sfinții sunt răstigniți de multă vreme, iar singurul altar e febra trupurilor noastre, vinul vărsat pe podea, fumul gros, păcatul și sexul, iar singura mântuire posibilă e doar în tine.

nu te-ai apropiat de mine ca un om, ci ca un cutremur care încă nu a decis dacă să dărâme totul sau să lase pereții în picioare.

miroseai a promisiuni neduse până la capăt & a răni vechi, ascunse sub piele. m-am lăsat prinsă, deși știam nu voi mai scăpa niciodată.

m-ai privit cu o intensitate care nu caută răspunsuri, ci doar supunere & nu mi-ai cerut să vin spre tine. m-ai tras cu privirea, cu respirația, cu felul în care tăceai

când m-ai împins pe pat, nu ai vrut să mă iubești. ai vrut să mă rescrii literă cu literă. palmele tale erau cerneală, buzele tale o radieră care tăia propozițiile prea lungi. ai mușcat din mine acolo unde eram fragilă și ai lăsat în urmă semne care nu erau dovezi, ci adevăruri.

am simțit cum fiecare gest pe care îl faci rupe straturi din mine: piele, tăcere, frică, amintiri. am rămas doar un corp disponibil, fără trecut, fără viitor.

& tu m-ai locuit ca pe o cameră abandonată, făcând lumină în colțurile din care nici eu nu îndrăznisem să alung întunericul. nu am mai știut dacă faci dragoste sau mă exorcizezi.

dar în gura ta, în respirația ta, în mișcarea ta lentă și sigură, m-am simțit arsă & mântuită în același timp.

era mai mult decât dorință. era o liturghie în care sfinții lipseau și tot ce rămânea era febra trupurilor.

când am rămas nemișcați, lipiți, transpirați, am înțeles că nu te voiam pentru ce îmi dădeai, ci pentru ce îmi luai. pentru liniștea pe care o smulgeai din mine & o transformai în sunet. pentru că doar așa mai știam că trăiesc.

era trecut de miezul nopții când a intrat în cameră cu pas moale, ca și cum călca pe o promisiune încă nerostită. pielea îi mirosea a ceva interzis, a tutun stins cu vin roșu & dorință ținută prea mult între dinții încleștați. nu purta parfum sau poate unul pe care doar carnea putea să-l recunoască.

și-a pus ochelarii pe măsuță și m-a privit așa cum am văzut-o uitându-se la un cuvânt pe care nu e sigură că îl înțelege, dar totuși îl rostește în gând.
și-a scos încet inelele, amintirea dureroasă, de care știam că nu se desparte niciodată. acum voia să uite de toate, cât să-și aducă aminte cine e fără durere.
o cicatrice veche, rămasă după o rană care n-a știut dacă să se vindece sau să se deschidă mai mult. a îngenuncheat lângă mine, de parcă realitatea nu mai avea decât o singură regulă: atingerea. i-am simțit genunchii apăsând în podea, durerea ei infiltrându-se în dușumeaua din camera mea & între noi a crescut o liniște grea, densă, ca într-o cameră în care ți-ai fumat mințile.

m-a întrebat dacă știu cum sună o dorință care nu mai vrea să fie rostită. i-am atins tâmpla, iar sângele îi pulsa ca rima dintr-un poem nescris. în tăcerea aia a închis ochii, mi-a luat mâna și a așezat-o pe gâtul ei, a apăsat-o pe beregată, parcă încercând să scoată din pielea ei o altă femeie, una care n-avea să plângă dimineața, care știa să rămână. m-a întrebat dacă știu cum sună o dorință care nu mai vrea să fie rostită. i-am atins tâmpla, iar sângele îi pulsa ca rima dintr-un poem nerostit.

mi-a spus: nu mă învăța ce să simt și abia atunci am știut că a venit momentul.

m-a mușcat.
nu de carne, ci de timpul dintre noi. de tăcerea aceea care rămâne după ce trupurile se termină, dar încă nu vine somnul. acolo, în fanta aia de realitate care nu e nici vis, nici amintire, doar un suspin care se rotește între doi oameni care n-au știut niciodată ce caută unul în celălalt.

am știut că dacă o ating din nou o să dispar. nu tragic, ci ca atunci când cineva stinge lumina fără să spună nimic.

nu tot ce atingem trebuie să rămână al nostru, mi-a spus, zâmbind într-un fel care promitea prea mult, dar cerea prea puțin.

între noi mirosea a piele fierbinte și a poezie neterminată. a cafea neagră, a ploaie care nu vine niciodată când trebuie, dar care totuși udă pământul exact unde doare mai tare, a vin roșu sec și cenușă.

“nu toate oglinzile trebuie să ne arate fețele. unele doar ne reflectă dorul.”
mereu mi-a lăsat impresia asta. mereu, când se uita la mine în oglindă, cu ochii împăienjeniți, privirea ștearsă de patimă, am crezut că o să o fac să rămână.

am gustat-o cu toată setea de lume, cu toate rugăciunile nerostite, cu toată poezia care nu se scrie cu stiloul, ci cu salivă & gemete înăbușite în pernă. se încorda sub mine, se frângea & se refăcea la fiecare mișcare.
animal care a înțeles că nu mai are nimic de apărat.

și era frumos. aproape tragic, cât de frumos. pentru că nu cerea nimic. doar primea. cu trupul. cu tăcerea. cu fiecare mușchi care se strângea în jurul meu.

am rămas acolo, lipit de ea, cu obrazul pe abdomenul ei ud, simțind cum mi se lipește sufletul de pielea ei.

e vorba despre sex. despre putere. despre golul ăla dintre alegere și predare, despre clipa în care spui „da” fără să scoți vreun sunet.

rugăciune care nu mai știe ce cere.