uneori
inima îți intra în corp
printr-o vena
în loc să fie invers
inima să impingă
sângele în vene
un corp străin
un ac
venit cu forța
ți-o împinge în sânge
te face
să-ți simti corpul
tot ce nu știai că mai este acolo
că simte
că bate
tot ce te obișnuiseși
să ignori
te dezobișnuiseși
să simti capilare
unghii
labii
ochi
valve
ventriculul stâng
gânduri
care aleargă
cuprinse de frig
de spaimă
de iubire
pe care nu o aude nimeni
o lacrimă
mângâie rădăcinile
părului
se scurge sub mască
iar
ochiul stâng
care nu știe
să plângă
rămâne uscat
spre
lumina care
pulsează
spre
întunericul
de dincolo
spre mâna
care
nu o apucă
pe a ta
spre
cuvintele care
sunt întoarse
înapoi
în corp
prin venă
cred
cred multe lucruri, dar nimic până la capăt.
mă trezesc spunând foarte des asta, dar, adevărul este că, de fapt, cred foarte puține lucruri și aproape nimic până la capăt.
lucrurile în care cred s-au împuținat de-a lungul timpului până când m-am trezit că am rămas suspendată într-o stare înspăimântătoare, între un cer care e prea departe și un pământ pe care nu-l mai înțeleg, de care nu mă mai leagă prea multe.
unul dintre puținele lucruri pe care le mai cred sau mă mai încăpățânez să-l cred, dintr-o dorință copilărească de a mai păstra ceva din mine însămi, este că nimic nu e întâmplător, că oamenii, întâmplările și viața nu vin spre tine că urmare a mișcării browniene a universului sau ca urmare a unor fire trase în joacă de dumnezeul fiecăruia dintre noi.
zilele trecute am fost acasă și, ca de atâtea alte dăți, m-am dus “să-l vizitez pe tata”. mama și a văzut de ale ei, iar eu m-am așezat pe aceeași margine hâie din beton. aveam un chef nebun de harță. mi-am aprins o țigară, să maschez că mă bușea plânsul. nu mi s-a părut vreo blasfemie să-mi aprind o țigară în cimitir. era între mine și mircea și nu era treaba nimănui.
cu câteva zile în urmă ajunsese la mine, pe căile invizibile, dar atent orchestrate, de care ziceam mai sus, o carte care, în esență, este despre gestionarea golului, a ceea ce lasă în urmă cei care nu mai sunt și mă cam înfășurase în jurul unui fir invizibil care, invariabil, ducea la mircea. părea un moment numai bun să-i trag, din nou, lu’ taică-miu un vârf de tenes în fund. nu mi-am permis mai mult, dar pare că a funcționat. nu zic altceva, dar gândurile care mi se învârtejesc de atunci în minte sunt noi, un pic străine, dar trebuincioase.
îi povesteam, printre sughițuri de plâns, cum mă strădui din răsputeri, să mai cred în ceva, orice, într-un fir oricât de subțire, care să mă mai țină.
îi povesteam cum încă mai cred că nimic nu e degeaba și că toate vin cu un rost, doar am avut atâtea dovezi, știe și el ce zic, doar de asta a și ajuns la mine cartea aia despre dor și gol, pe care am buchisit-o cu atâta drag că aproape am făcut-o praf, și care mi s-a părut așa, ca un mesaj venit din altă lume.
îi spuneam ca am obosit al dracului de tare și că mi-e ciudă că mi-au mai rămas atât de puține lucruri în care să mai cred, că mai cred în atât de puțini oameni și minuni.
că, totuși, încă mai cred că nu o să mă pierd într-o mulțime de oameni, daca mă ghidez după fluieratul lui. nu cred că am povestit asta vreodată. când mergeam pe undeva și era multă lume, nu-mi era teamă să mă îndepărtez, știam că nu mă voi pierde. aveam un semnal, un fluierat al nostru, pe care îl auzeam de oriunde aș fi fost și care mă ducea înapoi la el, fără greș. credeam orbește în el și în faptul că nu ar fi lăsat să pățesc nimic, că firul nevăzut și oțelit al acelui fluierat mă va păzi mereu, oriunde.
acum, când mi-e frică, îmi fluier singură, în gând, pe stradă, în inimă, pentru că am nevoie să cred că o să ajung la siguranță, nu poate fi altfel. nu am crezut niciodată că fluieratul într-o casă goală sună a pagubă sau a pustiu.
mai cred în atât de puține lucruri, încât mă și umflă râsul.
copil naiv am fost mereu. aveam impresia că pe măsură ce voi îmbătrâni, credințele mi se vor înmulți. s-au rărit precum țesătura cămășii arse de soare a bunicului. țin minte cum i se vedeau omoplații când dădea cu sapa, prin cămașa decolorată, întinsă de soare și prea multe spălări.
cred că slăbiciunile sunt cele mai frumoase pensule cu care ne desenăm oamenii, dar fugim de ele ca proștii. l-am iubit pe michelangelo toată viața și pentru mine, pietà era înaintea capelei sixtine. acum simt că mă strâng un pic în mine când spun că-mi trebuie o pensulă, nu o daltă.
cred asta din toată inimă. cândva, mi-ar fi trebuit o daltă.
și mai cred că suntem printre oameni doar ca să-i iubim așa cum sunt, să-i învățăm iubirea. dacă nu putem face asta, să plecăm.
și cred că momentul ăla când stai și fumezi, în sfârșit, o țigară cu tac-tu, deși atunci când trăia nu a știut niciodată că fumezi, sub un cer imposibil de alb, care-ți arde retina și sufletul și urli în minte kill your idols, da-ți-mi o pensulă, luați dalta, că nu-mi trebuie, poate fi tot ce-ți lipsește.
cred că furnicile nu scot sunete, așa-i? știe cineva cum face o furnică atunci când face pâș-pâș?
totuși, lucrurile pe care mă încăpățânez să le cred până la capăt…. lucrurile alea, ca fluieratul tatei în mulțime, mă țin în siguranță.
cred doar în lumină și iubire. orice dumnezeu care vrea să mă învețe altceva nu este al meu
și asta chiar cred până la capăt
PUNGA CU PUNGI
Știți tradiționala pungă cu pungi? Îmi imaginez că da. Toți avem acasă o sacoșă în care ținem pungi, pungulițe, sacoșe și sacoșele. Unii mai vrednici au sertar cu pungi. Există și varianta de lux: sacoșă cu pungi de cadou, fundițe și ambalaje pentru împachetat. Toate cele enumerate mai sus au oareșce utilitate. Eu, spre exemplu, țin punga cu pungi pentru momentele în care rămân în pană de saci pentru gunoi. Pac, bag mâna în punga cu pungi și rezolv problema. Mai sunt utile pentru congelator, pentru aruncat la gunoi diverse chestii care au potențial mirositor sau ȋmprăștietor. În fine, ați prins ideea. Pungă cu pungi. Utilitate.
De aici pornind, am observat că pe lângă punga cu pungi, toți avem în dotare și cutia cu etichete.
Eu mereu mă gândesc la etichetele alea cu chenar albastru, care miroseau ca naiba și pe care mi le lipea tata când îmi îmbrăca pentru școală cărțile și caietele în hârtie. Mbooon. Probabil că vi le mai amintiți și voi. Hârtia pentru coperți era la fel, așa că etichetele ne ajutau să gestionăm mai ușor conținutul ghiozdanului: cartea de mate, aia de română, de geografie, etc, etc, etc.
Cam asta se întâmplă și acum. Folosim etichete, ca să ne fie mai ușor să gestionăm oameni. Nu știm ce să facem cu ei sau nu avem chef să ne dăm osteneala. De multe ori, ambele. Și atunci? Păi e simplu. Iau o etichetă, o umplu de salivă și i-o pun omului în frunte. E mai simplu și mai economic așa: am cunoscut-o pe Tinder=curvă; bărbat=porc; îmbrăcată frumos=superficială; fotbalist=prost; trece printr-o perioadă grea=nebun; nu vrea să se mărite=fată bătrână/frigidă; nu are copii=egoist; introvertit=arogant.
Ce ne-am face fără toate astea? Păi ce să ne facem? Ne-ar fi mult mai greu. Ar trebui să întrebăm „de ce” și „cum”, ar trebui să ascultăm răspunsuri, să ne intereseze, să empatizăm, să înțelegem.
Îmi spunea cineva într-una dintre serile trecute că nu există om lângă care să nu poți pune semnul clovn. Așa e, dar ȋntr-un sens atât de diferit față de cel la care se gândea persoana respectivă. Suntem toți clovni pictați pe față, măști fără legătură cu realitatea, fugind de noi și de alții, singuri și triști, întrebându-ne de ce ne reduce toată lumea la evidențe.
Păi…poate pentru că asta facem și noi la rândul nostru? Suntem atât de obosiți, probabil, și atât de superficiali, încât nu dăm o clipă de la noi.
Etichetele, nu social media. Etichetele sunt definitorii pentru noi. Nume de foldere. Ne pricepem de minune la asta. Pac, îi pui eticheta, l-ai aruncat ȋntr-un folder și ești liniștit. Pornind de acolo, știi ce să faci mai departe cu omul ăla, cum să te comporți cu el, cât să-l respecți și tot așa.
Al dracu de trist, dar ca să fie altfel e prea multă muncă, ar trebui să gândim, să ne pese. Nope. Nu am nevoie de informațiile astea.
Ȋn timp ce scriu îmi vin în minte zeci de exemple personale, pe care am obosit să le tot povestesc de-a lungul timpului: cum am fost redusă la bolile mele, la momentele de slăbiciune, la derută și teamă, la iubirile mele, la aparențe nesemnificative, cum nu am primit decât bocanci în coaste când îmi era mai greu.
Desigur, nu cer nimănui să mă repare (deși mie mi-au cerut mulţi asta), să mă cârpească. Fac eu singură asta cât și cum pot, dar totuși, în loc să dai în mine, pleacă. În fine, poate sunt eu prea old school cu gândirea asta anacronică, dar totuși…un minim efort? Nu putem mai mult de atât?
CETATEA NEAMŢ
Într-o zi frumoasă și luminată de soarele ăla cum numai toamna poate fi, am făcut o excursie ȋn câteva locuri emblematice din județul Neamț. Mă voi opri numai asupra Cetății Neamțului. Prima și singura dată când am mai fost eram cu colegii, într-o tabără, ȋn gimnaziu. Ne-au plimbat prin atât de multe locuri, încât de la Cetatea Neamțului nu îmi mai aminteam absolut nimic. Știam că am fost acolo și atât. Acum, prin urmare, era de parcă vizitam un loc pentru prima data ȋn viată. Oricum o dai, cam așa stăteau lucrurile și ȋn realitate, pentru că de când am fost eu cetatea a fost reabilitată și nu mai seamănă nicicum cu amintirile mele vagi.
Din parcarea cetății, ultimul loc ȋn care poți ajunge cu mașina la poalele dealului, cei care nu sunt prea prieteni cu sala sau au timp la dispoziție, astfel încât sa nu grăbească pasul, au de urcat cam 20 de minute până la Culmea Plesului. Altfel, cred că reușești să faci și mai puțin pe drumul destul de abrupt, umbrit și mărginit de tarabe cu de toate, ca și ȋn alte locuri. În parcarea de care spuneam am cumpărat un langoș fierbinte cu cașcaval, destul de decent la gust, să prind forță pentru restul.
Taxa de intrare la obiectiv este 24 de lei sau 12 lei pentru grupuri de peste cinci persoane și turncheții de la poartă sunt aproximativ inutili, pentru că nu ai de scanat niciun cod de bare. Există acolo un paznic destul de plictisit care se uită daca ai bilet sau nu.
Nu mi se pare scump ținând cont ca înăuntru totul este curat, îngrijit și refăcut.
Lipsesc panourile cu explicaţii ȋn limbi străine, altfel nu aș găsi mai nimic de comentat. Recunosc ca am fost foarte plăcut surprinsă să văd un obiectiv turistic cu nimic mai prejos decât altele pe care le-am vizitat ȋn călătoriile mele din afara granițelor.
Dacă aveți drum prin zonă, nu ocoliți Cetatea Neamțului. Merită din plin strădania de a urca până acolo, de a face câteva fotografii și de a mai învăța un strop de istorie.
Altfel, pentru a vă convinge mai las câteva dintre fotografiile pe care le-am făcut eu însămi sau mi-au fost făcute și informații de pe site-ul oficial al cetății și Wikipedia noastră cea de toate zilele și a toate știutoare.
Cetatea Neamțului, a fost construită în timpul domniei lui Petru Mușat (1374-1391). Poziția strategică de care a beneficiat și prezența în evenimentele marcante pe care le-a cunoscut această parte a țării demonstrează faptul că Cetatea Neamțului a fost una dintre cele mai bine întărite cetăți de care a dispus statul medieval moldovenesc.
Pe zidurile de intrare, aflăm istoria locului: Prima atestare documentară a locului datează din 1395. Epoca de glorie a cetății corespunde domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504), care înțelegând bine rolul fortificațiilor pentru creșterea capacităților de apărare a țării a întărit cetățile moștenite de la înaintașii săi și a construit altele noi.
Lucrările întreprinse în vremea sa au constat în supraînălțarea vechilor ziduri ale cetății, ridicarea celor patru bastioane ale curții exterioare și construirea podului în forma de arc, sprijinit pe 11 piloni de piatră. Astfel întărită, în anul 1476 cetatea Neamț a făcut față asediului lui Mohamed al II-lea, după lupta de la Valea Alba – Războieni.
În anul 1600 Cetatea Neamțului își va deschide porțile în fața armatelor celui care a realizat prima unire politică a tuturor românilor: Mihai Viteazul.
Prefăcută în mănăstire de
Vasile Lupu (1646) și apoi distrusă parțial de Dumitrașcu Cantacuzino în 1675,
Cetatea Neamțului va mai avea forța de a scrie o nouă pagină în 1691, când
apărată de un mic grup de plăieși, va rezista asediului armatei polone condusă
de Regele Ioan Sobietski. După
distrugerea ordonată de Mihai Racoviță în 1717,
Cetatea Neamțului îți pierde total importanța militară.”
Din anul 1718, Cetatea Neamțului a rămas în
paragina si a fost distrusă de către vreme sau de către localnici care foloseau
piatra de la cetate în construcții.
În anul 1866 este declarată monument istoric și abia între anii 1968-1972, sub conducerea arhitectului Ștefan Bals au început lucrările de reconsolidare a zidurilor. Restaurarea cetății a continuat și după anul 1992 în cadrul programului UNESCO de restaurare și de renovare a monumentelor istorice în care s-a continuat restaurarea cetății și a zidurilor. Între anii 2007-2009 Cetatea Neamțului a fost închisă fiind supusă unor lucrări de reabilitare și restructurare.
Cetatea Neamț reintrat in circuitul turistic la 4 iulie 2009. Au fost amenajate 21 de încăperi, printre care sala de sfat și judecată, sala armelor, închisoarea, camera de provizii, sala de mese, paraclisul etc. În unele camere este recreată atmosfera din vremurile trecute, când cetatea era locuită.
Sala Armelor 
Camera secreta 
Sala de Sfat si Judecata 
Camera Proviziilor 
Bucataria 
Dormitor 
Curtea Interioara vazuta de la etajul I 
Primirea Petitiilor
Cetatea este construită din piatră de râu, piatra de carieră și rocă de gresie verzuie. Între cetate și restul platoului se află un șanț de apărare (pe latura de nord). În cetate se pătrundea pe o poartă (“poarta mușatină”) aflată pe la mijlocul zidului nordic.
Zidurile sunt groase de aproape 3 m și aveau inițial o înălțime de circa 12-15 m, fiind susținute și consolidate în exterior de 18 contraforți puternici de formă prismatică, care corespund pe direcția zidurilor interioare. În cele patru colțuri ale fortului mușatin se află turnuri de apărare, care nu sunt plasate în exteriorul zidurilor, ci încadrate direct în scheletul de ziduri.
Încăperile din turnuri au plafoane sprijinite pe grinzi groase de stejar, iar celelalte aveau arcade boltite realizate din cărămidă. În curtea interioară se afla o fântână. Majoritatea încăperilor din cetate erau destinate soldaților, cetatea având rol de apărare, ea nefiind locuită de domnitor, familia sa și de sfetnici apropiați decât în caz de pericol. În mod obișnuit aici se aflau aproximativ 300 de oameni.
ICAR
mi-au spus să am grijă că o să mă ard
și de data asta
dar
oare
ȋi poți spune lui Icar să
aibă grijă
ȋn zborul lui
către soare
Am citit de curând vorba aia care zice ca oamenii sunt dispuși să uite cuvintele pe care le-ai spus, trec ușor peste faptele tale, dar niciodată, niciodată, nu vor uita cu adevărat felul ȋn care i-ai făcut să se simtă.
Băi cât este de adevărat.
Mi-au revenit ȋn minte toate momentele când, de fapt, doar despre asta a fost vorba. Nu ce ai spus, nu cum mi-ai spus, nu ce ai făcut, nu că ai plecat deși ar fi trebuit să stai, nu că ai rămas deși trebuia să pleci; nimic altceva, doar felul ȋn care m-ai făcut să mă simt.
Despre asta este vorba ȋn relațiile noastre, de orice fel ar fi ele, fie că-s părinți, șefi, prieteni sau iubiți. Cred că asta este întrebarea care ar trebui să ne dea măsura: cum mă face să mă simt?
Oricât ai iubi pe cineva, oricât ai vrea să fii ȋntr-un anume loc, dacă te face să te simți neînsemnat, nedemn, că valorezi mai puțin decât știi tu că valorezi, neiubit, trist, dacă nu ȋți mai răsar diminețile cu bucurie, dacă nu îți vine să te întorci acasă, dacă nu mai vrei să pornești spre muncă, dacă simți că nu poți spune ce vrei, cum vrei, dacă nu poți să cânți, dacă nu îți găsești cuvintele, dacă te simți ridicol, frustrat, pleacă.
Avem atât de puțin timp, încât nimeni nu merită să se simtă ȋn felul ăsta. E mai simplu de ȋndurat singurătatea sau boala, e mai ușor de dus ȋn spate o jumătate goală de pat decât un om care nu te vede, e mai liniște ȋn dimineața unei cești singuratice de cafea, ȋn colţul de pâine pe care îl mănânci ca pe un festin Michelin, decât ȋn apăsarea cuiva care te face să te simți ca un rahat.
O să aud că mie mi-e ușor să vorbesc, că nu am „obligații”, că ce-mi pasă mie, că ce știu eu?
Nu știu despre lucrurile astea, așa-i, dar știu despre cum este să simți ca nu poți, by default, că nu meriți, că nu valorezi, că ești easy și, poate, cheap, că „hai mai lasă-mă”, că aștepți să sune telefonul, că stai aici unde ești, că nu ai cum mai mult de atât, că merg doar eu; tu vii, poate, data viitoare și, mai ales, știu despre cum este să crezi toate astea.
Încearcă, iar și iar, atunci când simți tu că poți să încerci, chiar dacă a trecut o săptămâna sau șapte ani de când ai putut ceva ultima dată. Învață despre tine ce e de învățat și încearcă din nou să scrii, să iubești, să îți dai voie să fii iubit, să desenezi, să reîncepi un business, să plângi din nou în faţa cuiva, să iei o mână ȋntre palmele tale, să te legi singur la șireturi, să faci prăjituri, să te angajezi din nou, să orice.
Nu lăsa pe nimeni să îți spună că nu poți, că nu meriți, că ești urât, că ești prea scund, că ești prea orice. Icar și-a topit aripile până la urmă, dar dacă ai putea să-l întrebi acum, cu siguranță ţi-ar spune că nu ȋi pare rău că nu l-a ascultat pe taică-su și că a zburat către soare.
LACUL BICAZ ŞI SUFLETUL
Despre Lacul Izvorul Muntelui și povestea lui am mai scris vara trecută. Revin aici de mulți ani, de acum. A devenit locul meu de reculegere, de visare, locul în care îmi strig frustrările, mă rog ȋn felul meu, scriu, uit de tot sau îmi aduc aminte de mine, de la caz la caz. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să aibă un astfel de loc ȋn care să intre ȋntr-un proces de reabilitare sufletească. Mult timp, locul ăsta mi-a fost paradisul pierdut din Dumbrava Roșie, dar, din păcate, acolo nu mă puteam întoarce decât ȋn gând, ȋn suflet și cu emoțiile, ceea ce se dovedea a nu fi de ajuns, ȋn multe cazuri.
Anul trecut, am făcut o plimbare cu barca pe lac, acum s-a întâmplat varianta oarecum upgrade, plimbare cu vaporul. Daca vă interesează subiectul, oricine poate închiria vapor pentru plimbare din portul Bicaz. Daca ai noroc, ȋn ultima vreme nu a fost secetă și nivelul apei este suficient de crescut, te poți plimba de la baraj până la Poiana Teiului, să vezi stânca scufundată ȋn apă. Cu vaporul nu merge, dar cu barca poţi trece pe sub viaduct să faci înconjurul pietrei.
Peisajele sunt breathtaking și ai momente ȋn care te întrebi ce ţi se întâmplă, cum de ai ajuns brusc ȋn Elveția dintr-un fiord nordic, cum de dansul norilor pe cer poate arunca asemenea lumini peste lume. Eu am prins ȋn timpul plimbării respective toate anotimpurile: de la soarele arzător care m-a făcut să stau ȋn tricou până la o ploaie amestecată cu câțiva fulgi, după cum am auzit spunându-se, de la apă calmă la vânt de ţi se învârtejeau bucuriile ȋn suflet. Nu contează, a fost o experienţă all in one de toată frumuseţea.
M-am cocoțat la ultimul nivel al vaporului, m-am întors cu spatele la sensul de mers și minute ȋn șir am privit hipnotizată siajul, am ascultat singurele sunete care se auzeau și jur că băteau de departe orice muzică de relaxare. În principiu este vorba despre faptul că nu se aude nicio voce, doar clipocitul apei, plămânii nu iți ajung să inspiri și parcă înveți din nou cum să trăiești și ce contează cu adevărat. În jur, cât vezi cu ochii numai munte, păduri, o minune nouă ȋn fiecare unghi, o minune pe care te temi că nu ai s-o poți cuprinde cu mintea. Teama asta puerilă dispare ȋn secunda ȋn care ȋnţelegi că ceea ce ai trăit va rămâne cu tine.
Îți va rămâne ție, indiferent de oamenii care se perindă prin viața ta, indiferent de ce ţi se întâmplă. Momentele alea nu ţi le poate lua nimeni.
E bine să îți reamintești că prin locurile pe unde tu te plimbi cu vaporul era cândva un sat. Nu uita istoria locurilor unde mergi. Fie că ești sau nu conștient de asta, istoria își pune amprenta, nu poţi dezlega locurile de ea, la fel cum nu poți separa un om de viața pe care a trăit-o pâna l-ai întâlnit tu.
Mi se întâmplă uneori să uit cine sunt. Sunt ușor de zdruncinat și îmi pierd încrederea ȋn mine. Pentru astfel de momente am minunea asta de lac și cele doua inele de pe mâna stânga. Fără toate astea de care vă povestesc aș fi pierduta. De câte ori ȋmi dau inelele jos (si asta se întâmplă foarte rar) parcă nu mai știu cine sunt și câtă forță este ȋn mine. De câte ori trece prea mult timp până ajung la lac mi se adună atât de multă zgură ȋn suflet încât uit cum ar trebui să fie de fapt lucrurile și oamenii.
Vezi, fiecare dintre noi avem o sită mai deasă sau mai rară cu care cernem ce este ȋn jur. A mea a fost mai tot timpul prea deasă. Lăsam să cadă doar câteva fire mărunte, păstrând cu mine inutil o grămadă de gunoi. Doar aici reușesc să ȋmi reajustez sita.
Țin cu dinții de copilăriile mele, cum spuneam la un moment dat, și aici e locul ȋn care îmi este cel mai ușor să redevin copil. Sunt multe locuri ȋn care puteți găsi cazare cu vedere la lac și la Ceahlău. Eu trag mereu la Pensiunea Estival. M-am lipit de locul ăsta și probabil că și el de mine – fără chimie reciprocă nu se poate. Aici mă rup de lume, culeg plante din pădure, mă joc cu animalele, le îngrijesc (atât cât mă pricep) și stau ore ȋn șir la marginea apei. Mi s-au întâmplat aici toate anotimpurile, mi s-au întâmplat cireșe și nuci noi, coarne și vișine, zmeură, prune, mere, frăguțe, zăpezi cât vezi cu ochii sau fânețe ȋn floare. M-am întâmplat eu. Plec de aici alta. Alta decât cea care am ajuns nu alta decât sunt. Îmi scutur de pe umeri mantiile grele de negru și-mi aduc aminte. Cele doua inele gemene de pe mâna mea stânga sunt și ele acolo să nu mă lase să uit.
UNDE SE DUC ŞOSETELE CȂND SE DUC
„E ok să nu ai răspuns la toate întrebările.”
Mă lovește, din nou, replica asta, când mă aștept mai puțin și când sunt convinsă că nu o să o mai aud, ca ȋntr-un joc de bâlci, atunci când pocnești o bilă suspendată cu arc și ea se întoarce să te lovească peste nas.
Totuși…nu pot funcționa altfel. Am nevoie de răspunsuri la niște întrebări. Ok, nu la toate, dar măcar la câteva, să îmi regăsesc și eu somnul.
Nu am liniște și simt că mă împiedic în drum dacă nu aflu, de exemplu, unde se duc șosetele din mașina de spălat, atunci când se duc.
La fel, aș vrea să știu și unde se duc oamenii când se duc. Nu când mor; când dispar din viața ta așa…de ca și cum nu s-ar fi intersectat niciodată cu tine.
Unde se duc oamenii ăia care par atât de aproape și apoi dispar? Și cum fac ei să dispară într-o clipită? Există un univers special pentru ei?
Așa mă gândesc că ar trebui să fie, la fel cum sigur există și universul paralel al șosetelor desperecheate. Uite, aici se strâng șosetele flaușate de iarnă, aici șosetele cu găuri, care oricum ar fi fost aruncate, aici șosetele colorate și haioase.
La fel și cu oamenii: aici se strâng oamenii care s-au evaporat brusc din viața ta, organizați după numărul de cuvinte pe care nu au avut coaie să ți le spună. Mă tot gândesc că dacă aș găsi poarta de intrare în universul ăla, pe care eu una l-am populat cu nenumărate „fantome”, mi-aș pune mânuși de box și aș începe să împart pumni. Poate așa nu mi-ar mai trebui răspunsuri.
Pe șosete le-am iertat, dar pe oamenii ăia, nu. De multe ori mă gândesc că dacă ne-am întâlni pe stradă le-aș da două palme și aș pleca mai departe. Cel mai probabil, când s-o întâmpla vreodată să ne întâlnim, o să trec pe trotuarul celălalt, dar îmi place să îmi imaginez setea și descătușarea din palmele alea.
De asemenea, aș vrea să aflu cum apar și conform căror mecanisme, out of the blue, niște situații absolut bizare, care nu erau prevestite de nimic, nici cu cinci minute mai devreme. Cică le cerem noi, mai mult subconștient decât altfel.
Dar totuși…există o oală mare undeva, de unde cineva scoate cu polonicul câte un ciubăr de zeamă și ți-l toarnă arbitrar în freză, spunându-și în barbă “ai cerut-o, mon cher”? Pfoaaa ce m-aș duce acolo să îi întorc și eu polonicul acela, elegant, desigur, și să-i spun să-și vadă de treburile dumisale.
Apoi, i-aș spune să facem ca în emisiunea aia Seconds Before Desaster, să reconstituim traseul, să înțeleg și eu cum am ajuns acolo. Chiar mi-am cerut-o eu sau a fost doar o aliniere nefericită de planete? În fine, e și ăsta un rai în care aș vrea să ajung, desigur, după raiul oamenilor dispăruți. Ăla pare mult mai interesant.
Și aș mai vrea să știu, dacă se poate, „de ce eu” și, mai ales, „cum”, și „de ce”, și „ce s-ar fi întâmplat dacă”. E o tâmpenie abisală, desigur, dar aș da un bănuț pentru asta.
Nu calul. Calul îl țin la schimb pentru alte regate; nu îl dau la schimb nici măcar cu raiul oamenilor dispăruți precum șosetele. Oamenii ăia sunt desperecheați deja, deși cred că unii dintre ei ar putea avea niște răspunsuri tare folositoare pentru mine.
Și aș mai vrea să ajung în raiul cățeilor, acolo unde ajung ei când nu mai sunt aici, să tragem o joacă zdravănă și să mă întorc, fără violențe educative, de data asta, precum în celelalte raiuri.
Desigur, cei mai inteligenți dintre voi cei care citiți povestea asta îmi veți spune că e o mare pierdere de timp, că lucrurile cu adevărat importante sunt în față, că oamenii ăia s-au dus „în raiul lor” cu un motiv. Aproape că v-aș da dreptate, dar doar după ce o să simțiți și voi ușurarea aia absolut fenomenală când un răspuns la un „de ce” d’ăsta vine și face o lumină teribilă în jur.
Apropo, până una alta, știe cineva să-mi spună unde se duc șosetele atunci când se duc? Pare raiul cel mai accesibil dintre toate.
Artist: Whitehead, Bill
broșa
îți porți inima
ca pe
o broșă
prinsă pe interiorul
corpului
mai ții minte când
erai mic și
îți punea mamaie maioul
pe dos
să te ferească
de deochi
de ochi rău
de boală
de ghinion
îți porți inima
ca pe
o broșă
care a rupt materialul cu greutatea ei
nu o dai jos
să nu se vadă
ciupitura din fibră
și te gândești
că poate
dacă
întorci haina pe față
vor scânteia
în soare
nestematele broșei
dar
dacă cine știe
broșa ta cu nestemate
e doar un gablonz
ordinar
cumpărat de mamaie
de la bâlci
și tu
nu mai ții
minte
Pinky & Brain
Cică „Unde ţi-ai prins degetul?”
Păi ce? L-am prins? Nu nenică! L-am așezat frumos pe un cant metalic și am trântit peste el, cât am putut eu de tare, ușa de la lift. Cel puțin asta e o variantă, că pe aia reală nu mi-o amintesc. Am câteva secunde de blackout total după care, primul lucru pe care mi-l amintesc este că mă concentram să nu urlu în lift.
Mi-a ieșit.
A durut cum rar m-au durut chestii ȋn viața asta, poate doar sufletul să mă mai fi durut așa de câteva ori, dar nu asta e ideea. M-am dus frumos la piață, la Mega, am venit acasă, am realizat că am uitat să cumpăr o grămadă de chestii, am scos din congelator o pungă cu broccoli care e ținută acolo fix pentru cazuri terapeutice, l-am pus pe pinky (care între timp devenise blackie) printre legume și dă-i și plângi.
Și am plâns…și am tot plâns vere, cu sughițuri și lacrimi d’alea marile, de mi se rupea sufletul de mine, de nu mă mai auzeam eu pe mine însămi și nu-mi mai puteam aprinde țigara din cauza sughițurilor, treabă care mă făcea să mă zgudui și mai tare de bocete. Am plâns, tot ce nu am mai plâns de câteva luni încoace, toți dracii, frustrările și nefericirile care s-au adunat.
Vreo oră mi-a luat toată treaba asta. Cum nu-mi place să plâng cu public, mainly din motive estetice, să o fi auzit pe Iancu: „Te rog să te duci dincolo, lasă-mă să bocesc și continuăm după aia”.
Vorba unei prietene: „Băi, da’ măcar ai eliberat dragonu’?” L-am eliberat, dă-l naibii, s-a tot dus. Acum baiu e că a lăsat locul liber pentru alt dragon.
Acum, pinky arată ca un corp străin atașat de mâna mea, stă țeapăn, vânăt, bosumflat și cred că zice-n sinea lui: „Ai bocit, huh? Stai să vezi când o să scuip unghia asta urâtă și vânătă, ce distracție o să fie!”
P.S. Vai de pinky unde nu-i brain
VȂNZATORUL DE MERE
A fost odată un om care avea de vânzare mere. Toată viața lui cultivase mere, așa că ajunsese să aibă o recoltă frumoasă de mere perfecte, roșii și aromate.
Ȋntr-o bună zi, omul nostru și-a pus merele în traistă și s-a dus cu ele la piață. Le-a așezat pe o tarabă și fără să-i treacă prin gând că nu le va vinde în timp foarte scurt, s-a pus pe așteptat.
Ceea ce nu știa omul, era că merele lui, deși perfecte, nu aveau căutare. În piața aia, nu se cumpărau decât căpșuni și cireșe.
Bună ziua, nu vreți să cumpărați niște mere? Ia uitați-vă cât sunt de frumoase!
Bună ziua, cireșe aveți?
Nu am cireșe, dar am mere perfecte, roșii și aromate…
Mulțumesc, mă interesează niște cireșe sau poate niște căpșuni.
Nu am…am doar niște mere…
Nu vreau mere.
Deși dialogul ăsta s-a repetat zi de zi, omul nostru nu a încetat să spere că la un moment dat, în piața aia atât de mare, va apărea cineva care vrea să-i cumpere merele. Din când în când se mai oprea la el câte un mușteriu să-l întrebe dacă nu a adus și altceva și când auzea că nu, se uita la el cu dispreț și trecea mai departe.
Sezonul căpșunilor trecuse de mult timp, la fel și cel al cireșelor; oamenii se plimbau năuci printre tarabele goale, întrebând obsesiv în continuare de cireșe și căpșuni; nu se oprea nimeni la taraba cu mere, deși rămăseseră singurele fructe din piață. Omul cu merele a rămas încăpățânat la taraba lui, ștergându-le de praf, ferindu-le de soarele arzător.
Ȋntr-o zi, s-a apropiat de el o femeie:
Bună ziua, văd că în continuare aveți mere pe tarabă.
Am. Mai am încă mere, dar mă tem că în curând vor începe să se strice. Până le culeg pe celelalte să vin cu ele, o să rămână piața goală.
Tot mere o să aduceți?
Da, tot mere. Merele mele sunt perfecte. Nu știu să cultiv altceva…
Dar nu ați vândut nici măcar un kilogram atâta timp. De ce vă încăpățânați?
Pentru că eu cred în mere. Căpșunile îți pot da alergii, cireșele se strică repede, amândurora le ține foarte puțin sezonul, pe când merele… De la mere știi mereu la ce să te aștepți, sunt de nădejde, oneste, țin mult, treci iarna cu ele, le faci plăcintă, tort, le coci, le poți mâncă pur și simplu, te feresc de boli, sunt aromate…cred în merele mele. De ce să aduc altceva? Ce altceva? Nu știu nici să cultiv, nici să vând banane sau piersici; ar fi o păcăleală. Am merele perfecte…chiar, nu vrei un kilogram de mere?
Nu. Aș vrea un kilogram de căpșuni, dar cum nu mai sunt, o să îmi fie poftă de fructe până apar din nou și sunt și alergică la căpșuni, dar asta e…
Am eu mere, nu trebuie să îți fie poftă de fructe. Uite, îți dau un kilogram gratis, dacă…
Nu a mai apucat să își termine propoziția. Femeia s-a îndepărtat de el cu umerii aplecați; mergea printre tarabele goale, sperând să vadă pe undeva, chiar și căzută pe jos, o căpșună.
Omul nu înțelegea nimic. De ce toată lumea voia doar căpșuni și cireșe, când el avea de vânzare cele mai bune mere care se văzuseră vreodată, era peste puterea lui de pricepere.
Poate în altă piață ar fi putut să le vândă, dar el era deja prea obosit să tot încerce, toate piețele erau prea departe, merele atârnau prea greu.
A ajuns acasă pe seară și s-a urcat pe scara podului. Tot podul îi era plin de mere perfecte, roșii și aromate. A început să le coboare de acolo și cu traista în spate s-a dus la marginea câmpului unde le-a azvârlit pe rând, până când în podul casei nu i-a mai rămas nici măcar un măr.
A mai stat o vreme să se uite cum niște porci murdari, scăpați de la vecini, au venit să-i mănânce merele. Poate la anu’ mă apuc să cultiv căpșuni, cine știe, se gândea în timp ce se îndrepta spre casă. Dar eu…eu nu mă pricep decât la mere. Știu să cultiv merele perfecte.
Nu îți vrea nimeni merele, omule. Lasă-te păgubaș, i-a zis o voce mică, ascunsă undeva printre gânduri. De ce te încăpățânezi să vinzi ceva ce nu vrea nimeni? O să mori de foame. Mai bine te-ai apuca să imporți banane, poate așa ai vreo șansă.
Mă mai gândesc, își spuse omul și odată ajuns acasă a scos din buzunar și a pus pe masă singurul măr care îi mai rămăsese. L-a șters de praf și s-a gândit să-l mănânce. A renunțat și așezându-se pe marginea patului și-a spus: este un măr atât de mare și de frumos. Dacă îmi va bate cineva la ușă, că îi este poftă de mere și știe că aici ar putea găsi, îl vom împărți atunci, în două; ar trebui să ne ajungă.
S-a întins pe pat cu mâinile sub cap și a adormit uitându-se la mărul de pe masă.
