Legea lui Murphy. A urzicilor

 

Corolar: După primele 10 pișcături poți merge prin urzici ca prin cea mai mătăsoasă iarbă

Nu-s chiar fată de oraș. Doar că, de multe ori, nici nu dau dovadă de o inteligență ieșită din comun. Vara asta, drumurile și pașii m-au purtat prin păduri dese pline cu urzici. Previzibil aș spune. Asta nu m-a împiedicat să mă îmbrac în pantaloni scurți. Faptul că nu pot suferi căldura, iar în pădure era umezeală, cald, zăpușeală, este o explicație parțială. Restul se completează prin prostie. Mbon. Intru eu în pădure îmbrăcată în pantaloni scurți și la un moment dat mă trezesc înconjurată de, evident, urzici. Cunoașteți vorba aia cu dilema porcului în ajun? Fix așa eram eu. Să stau pe loc, nu era o soluție. Stai, stai, dar până când? Mergi, dar vai pulpițele din dotare. Am încercat să calc pe ele, pas cu pas, să le culc la pământ și să înaintez așa. Nicio șansă. Până la urmă, mi-am luat inima în dinți, am tras aer în piept și am înaintat vitejește prin ele cu gândul că dacă nu m-au omorât altele, nu o să mor din cauza unor urzici.

Atunci am făcut descoperirea epocală. După primele zeci pișcături nu am mai simțit absolut nimic. Am ieșit la lumină ca o Zână a pădurii. Cam căzută în dizgrație, ce-i drept, dar Zână în toată puterea cuvântului. Probabil că așa se simțise și Columb după descoperirea americilor. Doar seara ai așa o senzație ciudată, de parcă o armată de furnici îți mărșăluiește pe sub piele. Atâta pagubă. Mă simțeam de parcă descoperisem un continent nou.

Era cât pe ce să spun că treaba asta cu urzicile e ca-n viață. După primele zece șuturi pe care le primești în fundul de Zână sau Zân nu mai simți nimic și poți să ieși la lumină cu fruntea sus. Doar că nu-i așa. Deloc. Viața e mai plină de venin decât urzica. Te ustură de fiecare dată și mai mult de atât, te ustură din ce în ce mai rău.

Mă așteptam la un moment dat să ies din viață precum am ieșit astă vară din tufele de urzici: nepăsătoare și victorioasă. Doar că știți și voi: așteptările sunt o capcană. Nu doar că m-au durut înțepăturile, dar au lăsat și urme. Singurul lucru de care mai pot ține cu dinții este speranța. Sper că nu o să mă înrăiesc, că nu o să mă amărăsc, că nu-mi voi pierde inocența, că nu o să mă transform într-un om amar, chircit în răutatea și frustrările lui.

Poate ar fi trebuit de-a lungul timpului să casc ochii mai bine și să nu nimeresc în tufele de urzici, poate aș fi putut face mai mult și mai bine. Habar nu am. Mai mult ca sigur aș fi putut, dar nu am știut cum sau nu m-a ajutat inteligența.

M-am priceput să ridic ziduri. M-au izolat, nu m-au apărat. M-am ținut departe de pădure, dar am pierdut, pe lângă urzici, tot universul de gâze și flori. Încerc să recuperez acum, până nu e prea târziu. Nu cred că o să-mi pun vreodată vara pantaloni lungi când intru în pădure. Mi-e cald și mi-e silă de transpirație. O să mai nimeresc între urzici, o să găsesc, odată cu ele, alte minuni și voi încerca să mă concentrez la minunile acelea, să ignor usturimea pielii și lacrimile înțepătoare din ochi. O să încerc să mă bucur.

Raise raise your hopes and lower your expectations, so you can establish a resilient way forward zice un om înțelept. Așa o fi sau nu, nu-i treaba mea să dau verdictul. Știu doar că o să mă strădui în continuare. Cred că, în ciuda legendei, a reușit să iasă și speranța din cutie. Poate e mai firavă de a iesșit ultima, dar a ieșit. E treaba noastră să o hrănim și, mai ales, cu ce. Despre hrana speranței în alt episod.

Spune-mi pe nume

Sunt Andreea. Dar nu sunt doar atât.

 

Când eram copil, apoi mai tânără sau mai mică și mai proastă, dacă vreți, mă irita foarte tare când mă întreba cineva a cui sunt.

Țin minte că vara, când mă duceam la bunici, mă mai trimiteau după pâine, să aduc la vaca de la islaz sau mai știu eu pe unde, pe la vreun vecin, și inevitabil se trezea vreo babă care nu mă cunoștea și o auzeam mereu cum mă întreabă ”Da’ tu a cui ești?”.

Mă scotea din minți că nu mă întreba cum mă cheamă, că nu vrea să știe cine sunt EU. I-aș fi putut spune că mă cheamă Andreea și apoi mi-aș fi văzut mai departe de treaba mea. Nu. Mă întreba a cui sunt și nu pricepeam de ce o interesează, ce importanță are.

Simțeam nevoia de individualizare, de validare a propriei mele persoane. Să știe cineva cine sunt, să mă recunoască, mai apoi, și pentru persoana respectivă să conteze că eu sunt eu și… cam atât. Frustrarea asta m-a urmarit multă vreme ca o umbră.

Eram la un moment dat, acum câțiva ani, în autobuz și mă duceam singură către satul bunicilor mei. Mama era deja acolo, era postul Paștelui, și mă aștepta cu ciorbă de lobodă și scovergi. Vorba bunică-mii de la vizita aia, “Vii la noi în zi de post, cum se duce țiganu miercurea la stână”. În fine. În autobuz a urcat într-o stație oarecare o babă din sat, s-a uitat la mine și mi-a zis: “Tu ești a lu’ Ionica lu’ Gheorghiță a lu’ Stan Vătafu, așa-i? Semeni cu mă-ta”. Apoi mi-a zâmbit și și-a văzut de treabă.

Atunci a fost prima dată când nu m-a iritat ideea că cineva mă identifică după a cui sunt. Din acel moment m-am tot gândit la treaba asta și am explorat subiectul.

Mi se pare absolut fascinant felul în care oamenii, mai ales în comunitățile mici, cunosc, păstrează și prezintă aproape tot arborele genealogic al unei persoane în momentul în care fac cunoștință sau prezintă pe cineva. Cutărică e copilu’ lu’ ăla care e a lu’ ăla care stă acolo, lângă ăla, care e fratele lu’ ălălalt.

Am realizat târziu ce egoism feroce și narcisism dus la extrem se manifesta, de fapt, în iritarea pe care o simțeam. Cât de puțin înțelegeam din rădăcini, din moștenire.

Avem tendința de a nega, de a ne rupe de trecut. Cine a fost înaintea noastră nu contează. Ce au făcut oamenii ăia, cum au fost. Nu suntem decât noi. Ăia ajunși la oraș. Ăia din corporații și poluare. Suntem prima generație în pantofi și avem impresia că e ceva de capul nostru. Că avem vreo importanță. Probabil că din motivul ăsta vrem un burete magic care să ne șteargă trecutul. Nu ne interesează bătăturile din palmele bunicilor. Erau nașpa, de la țară, nu aveau cubicul și nici apă la robinet. Pe vremea comuniștilor, ai noștri își “spălau” dosarele să-și ascundă rădăcinile burgheze, noi ni le spălăm de… tot.

Mi-am petrecut vara asta în afara Bucureștiului și scrântelilor lui ridicate la rang de normă și normalitate. Am ascultat cu plăcere și fascinație, poate și cu un soi de duioșie, cum oamenii cu care mi-am petrecut timpul își cunosc comunitatea. Niciodată cutare nu era doar cutare. Cutare era mereu al cuiva. Exista o poveste în legătură cu el și cu oamenii din care se trage. Îmi lipsește enorm, de fapt, ideea și sentimentul ăsta de trib, de comunitate. Un loc unde oamenii să știe de unde vii, să îi intereseze, să știe despre bunicii și străbunicii tăi, să se păstreze poveștile și ele să aibă importanță.

Ne-am dezrădăcinat și nu ne dăm seama cât de rău ne face. Rădăcinile nu ne țin captivi. Ne dau sens. Ne ajută să ne înțelegem. Evoluția personală este formată și din poveștile celor care au fost înaintea noastră. De multe ori m-am uitat în jur și am văzut oameni care se rușinează de locul de unde vin, de oamenii din care se trag. Nu pot înțelege de ce. Nu ne dăm seama că avem nevoie de rădăcini? Că ne sunt esențiale? Nu ne dăm seama că nu putem scoate din ecuație cine suntem de fapt? Și la ce bun am face asta? Nu ne ajută, ne alienează. Oamenii care ne compun vor fi mereu acolo. Cu unii trebuie să facem pace, pe alții trebuie să-i îmblânzim și tot așa, dar nu îi putem exorciza. Oricât de puțin ne-ar plăcea să recunoaștem asta, ei vor fi mereu acolo.

Mai mult de atât. Mi se pare că ne afectează capacitatea de a fi empatici, răbdarea de a-i asculta pe cei din jur, capacitatea de a spune și prețui povești. Felul în care le insuflăm copiilor interesul și principiile sănătoase. Ne transformăm încet într-o societate fără rădacini, iar lipsa rădăcinilor nu doar că ne face vulnerabili la intemperii, dar ne face vulnerabili și la eroziune. Urmează deșertificarea și nu avem niciun instrument pentru a o opri. Suntem exact ca broaștele alea care fierb și nu au habar ce li se întâmplă. Ne place să ne predăm lecția efemerului. Totul vine și pleacă ușor, fără regrete. Interacțiunile dintre noi sunt superficiale, totul e suprafață și imagine. Nu ne știm poveștile, cu atât mai puțin poveștile celor din jur. Nu ne acceptăm trecutul. Ne plângem că nu mai avem repere și că generațiile care vin în urma noastră sunt dezorientate. Nici nu au cum să fie altfel, din moment ce părinții lor nu știu cine sunt și se reneagă.

Modernitatea în care trăim ne încurajează să prețuim efemerul și să ne intereseze doar doar ce va urma. Viitorul este singurul care contează. Desigur că este extrem de important. Nu se poate fără perspectivă, viziune, plan, evoluție. Problema este că goana zilei ne încurajează să nu ne uităm nicio clipă în spate. Nu degeaba sunt atâtea glume pe tema cele mai mișto haine sunt alea din magazin, cel mai bun telefon este ăla care urmează a fi lansat.

Se spune că trăim până în ultima zi a ultimei persoane care își mai amintește de noi. Ne condamnăm singuri la uitare.

Cunosc câteva povești care țin de bunicii mei. Nu știu nimic despre străbunici. Nu știu nimic despre frații bunicilor sau ai străbunicilor. Simt că am pierdut foarte mult, că îmi lipsesc bucăți ce nu-mi vor da niciodată posibilitatea de a completa puzzleul și de a mă înțelege așa cum mi-aș dori.

Ne spunem unii altora pe nume, dar cumva, le vorbim tuturor celor care au fost înaintea noastră.

Dacă stau să mă gândesc bine, hashtag-ul pe care mi l-am inventat la un moment dat, #mynameisiancu, momentul în care majoritatea cunoscuților au început să-mi spună mai mult pe numele de familie și să mă strige mai puțin cu prenumele, toate au coincis cu perioada în care am crescut suficient de mult încât să-mi prețuiesc poveștile din spate.

Sunt Andreea. Dar nu sunt doar atât.

Sunt Andreea lu’ Mircia a lu’ Grigore Iancu. Și sunt Andreea lu’ Ionica a lu’ Gheorghiță a lu’ Stan Vătafu.

p u l s

uneori
inima îți intra în corp
printr-o vena
în loc să fie invers
inima să impingă
sângele în vene
un corp străin
un ac
venit cu forța
ți-o împinge în sânge
te face
să-ți simti corpul
tot ce nu știai că mai este acolo
că simte
că bate
tot ce te obișnuiseși
să ignori
te dezobișnuiseși
să simti capilare
unghii
labii
ochi
valve
ventriculul stâng
gânduri
care aleargă
cuprinse de frig
de spaimă
de iubire
pe care nu o aude nimeni
o lacrimă
mângâie rădăcinile
părului
se scurge sub mască
iar
ochiul stâng
care nu știe
să plângă
rămâne uscat
spre
lumina care
pulsează
spre
întunericul
de dincolo
spre mâna
care
nu o apucă
pe a ta
spre
cuvintele care
sunt întoarse
înapoi
în corp
prin venă

cred

cred multe lucruri, dar nimic până la capăt.

mă trezesc spunând foarte des asta, dar, adevărul este că, de fapt, cred foarte puține lucruri și aproape nimic până la capăt.

lucrurile în care cred s-au împuținat de-a lungul timpului până când m-am trezit că am rămas suspendată într-o stare înspăimântătoare, între un cer care e prea departe și un pământ pe care nu-l mai înțeleg, de care nu mă mai leagă prea multe.

unul dintre puținele lucruri pe care le mai cred sau mă mai încăpățânez să-l cred, dintr-o dorință copilărească de a mai păstra ceva din mine însămi, este că nimic nu e întâmplător, că oamenii, întâmplările și viața nu vin spre tine ca urmare a mișcării browniene a universului sau ca urmare a unor fire trase în joacă de dumnezeul fiecăruia dintre noi.

zilele trecute am fost acasă și, ca de atâtea alte dăți, m-am dus “să-l vizitez pe tata”. mama și a văzut de ale ei, iar eu m-am așezat pe aceeași margine hâie din beton. aveam un chef nebun de harță. mi-am aprins o țigară, să maschez că mă bușea plânsul. nu mi s-a părut vreo blasfemie să-mi aprind o țigară în cimitir. era între mine și mircea și nu era treaba nimănui.

cu câteva zile în urmă ajunsese la mine, pe căile invizibile, dar atent orchestrate, de care ziceam mai sus, o carte care, în esență, este despre gestionarea golului, a ceea ce lasă în urmă cei care nu mai sunt și mă cam înfășurase în jurul unui fir invizibil care, invariabil, ducea la mircea. părea un moment numai bun să-i trag, din nou, lu’ taică-miu un vârf de tenes în fund. nu mi-am permis mai mult, dar pare că a funcționat. nu zic altceva, dar gândurile care mi se învârtejesc de atunci în minte sunt noi, un pic străine, dar trebuincioase.

îi povesteam, printre sughițuri de plâns, cum  mă strădui din răsputeri, să mai cred în ceva, orice, într-un fir oricât de subțire, care să mă mai țină.

îi povesteam cum încă mai cred că nimic nu e degeaba și că toate vin cu un rost, doar am avut atâtea dovezi, știe și el ce zic, doar de asta a și ajuns la mine cartea aia despre dor și gol, pe care am buchisit-o cu atâta drag că aproape am făcut-o praf, și care mi s-a părut așa, ca un mesaj venit din altă lume.

îi spuneam ca am obosit al dracului de tare și că mi-e ciudă că mi-au mai rămas atât de puține lucruri în care să mai cred, că mai cred în atât de puțini oameni și minuni.

că, totuși, încă mai cred că nu o să mă pierd într-o mulțime de oameni, daca mă ghidez după fluieratul lui. nu cred că am povestit asta vreodată. când mergeam pe undeva și era multă lume, nu-mi era teamă să mă îndepărtez, știam că nu mă voi pierde. aveam un semnal, un fluierat al nostru, pe care îl auzeam de oriunde aș fi fost și care mă ducea înapoi la el, fără greș. credeam orbește în el și în faptul că nu ar fi lăsat să pățesc nimic, că firul nevăzut și oțelit al acelui fluierat mă va păzi mereu, oriunde.

acum, când mi-e frică, îmi fluier singură, în gând, pe stradă, în inimă, pentru că am nevoie să cred că o să ajung la siguranță, nu poate fi altfel. nu am crezut niciodată că fluieratul într-o casă goală sună a pagubă sau a pustiu.

mai cred în atât de puține lucruri, încât mă și umflă râsul.

copil naiv am fost mereu. aveam impresia că pe măsură ce voi îmbătrâni, credințele mi se vor înmulți. s-au rărit precum țesătura cămășii arse de soare a bunicului. țin minte cum i se vedeau omoplații când dădea cu sapa, prin cămașa decolorată, întinsă de soare și prea multe spălări.

cred că slăbiciunile sunt cele mai frumoase pensule cu care ne desenăm oamenii, dar fugim de ele ca proștii. l-am iubit pe michelangelo toată viața și pentru mine, pietà era înaintea capelei sixtine. acum simt că mă strâng un pic în mine când spun că-mi trebuie o pensulă, nu o daltă.

cred asta din toată inimă. cândva, mi-ar fi trebuit o daltă.

și mai cred că suntem printre oameni doar ca să-i iubim așa cum sunt, să-i învățăm iubirea. dacă nu putem face asta, să plecăm.

și cred că momentul ăla când stai și fumezi, în sfârșit, o țigară cu tac-tu, deși atunci când trăia nu a știut niciodată că fumezi, sub un cer imposibil de alb, care-ți arde retina și sufletul și urli în minte kill your idols, da-ți-mi o pensulă, luați dalta, că nu-mi trebuie, poate fi tot ce-ți lipsește.

cred că furnicile nu scot sunete, așa-i? știe cineva cum face o furnică atunci când face pâș-pâș?

totuși, lucrurile pe care mă încăpățânez să le cred până la capăt…. lucrurile alea, ca fluieratul tatei în mulțime, mă țin în siguranță.

cred doar în lumină și iubire. orice dumnezeu care vrea să mă învețe altceva nu este al meu

și asta chiar cred până la capăt

PUNGA CU PUNGI

Știți tradiționala pungă cu pungi? Îmi imaginez că da. Toți avem acasă o sacoșă în care ținem pungi, pungulițe, sacoșe și sacoșele. Unii mai vrednici au sertar cu pungi. Există și varianta de lux: sacoșă cu pungi de cadou, fundițe și ambalaje pentru împachetat. Toate cele enumerate mai sus au oareșce utilitate. Eu, spre exemplu, țin punga cu pungi pentru momentele în care rămân în pană de saci pentru gunoi. Pac, bag mâna în punga cu pungi și rezolv problema. Mai sunt utile pentru congelator, pentru aruncat la gunoi diverse chestii care au potențial mirositor sau ȋmprăștietor. În fine, ați prins ideea. Pungă cu pungi. Utilitate.

De aici pornind, am observat că pe lângă punga cu pungi, toți avem în dotare și cutia cu etichete.

Eu mereu mă gândesc la etichetele alea cu chenar albastru, care miroseau ca naiba și pe care mi le lipea tata când îmi îmbrăca pentru școală cărțile și caietele în hârtie. Mbooon. Probabil că vi le mai amintiți și voi. Hârtia pentru coperți era la fel, așa că etichetele ne ajutau să gestionăm mai ușor conținutul ghiozdanului: cartea de mate, aia de română, de geografie, etc, etc, etc.

Cam asta se întâmplă și acum. Folosim etichete, ca să ne fie mai ușor să gestionăm oameni. Nu știm ce să facem cu ei sau nu avem chef să ne dăm osteneala. De multe ori, ambele. Și atunci? Păi e simplu. Iau o etichetă, o umplu de salivă și i-o pun omului în frunte. E mai simplu și mai economic așa: am cunoscut-o pe Tinder=curvă; bărbat=porc; îmbrăcată frumos=superficială; fotbalist=prost; trece printr-o perioadă grea=nebun; nu vrea să se mărite=fată bătrână/frigidă; nu are copii=egoist; introvertit=arogant.

Ce ne-am face fără toate astea? Păi ce să ne facem? Ne-ar fi mult mai greu. Ar trebui să întrebăm „de ce” și „cum”, ar trebui să ascultăm răspunsuri, să ne intereseze, să empatizăm, să înțelegem.

Îmi spunea cineva într-una dintre serile trecute că nu există om lângă care să nu poți pune semnul clovn. Așa e, dar ȋntr-un sens atât de diferit față de cel la care se gândea persoana respectivă. Suntem toți clovni pictați pe față, măști fără legătură cu realitatea, fugind de noi și de alții, singuri și triști, întrebându-ne de ce ne reduce toată lumea la evidențe.

Păi…poate pentru că asta facem și noi la rândul nostru? Suntem atât de obosiți, probabil, și atât de superficiali, încât nu dăm o clipă de la noi.

Etichetele, nu social media. Etichetele sunt definitorii pentru noi. Nume de foldere. Ne pricepem de minune la asta. Pac, îi pui eticheta, l-ai aruncat ȋntr-un folder și ești liniștit. Pornind de acolo, știi ce să faci mai departe cu omul ăla, cum să te comporți cu el, cât să-l respecți și tot așa.

Al dracu de trist, dar ca să fie altfel e prea multă muncă, ar trebui să gândim, să ne pese. Nope. Nu am nevoie de informațiile astea.  

Ȋn timp ce scriu îmi vin în minte zeci de exemple personale, pe care am obosit să le tot povestesc de-a lungul timpului: cum am fost redusă la bolile mele, la momentele de slăbiciune, la derută și teamă, la iubirile mele, la aparențe nesemnificative, cum nu am primit decât bocanci în coaste când îmi era mai greu.

Desigur, nu cer nimănui să mă repare (deși mie mi-au cerut mulţi asta), să mă cârpească. Fac eu singură asta cât și cum pot, dar totuși, în loc să dai în mine, pleacă. În fine, poate sunt eu prea old school cu gândirea asta anacronică, dar totuși…un minim efort? Nu putem mai mult de atât?

CETATEA NEAMŢ

Într-o zi frumoasă și luminată de soarele ăla cum numai toamna poate fi, am făcut o excursie ȋn câteva locuri emblematice din județul Neamț. Mă voi opri numai asupra Cetății Neamțului. Prima și singura dată când am mai fost eram cu colegii, într-o tabără, ȋn gimnaziu. Ne-au plimbat prin atât de multe locuri, încât de la Cetatea Neamțului nu îmi mai aminteam absolut nimic. Știam că am fost acolo și atât. Acum, prin urmare, era de parcă vizitam un loc pentru prima data ȋn viată. Oricum o dai, cam așa stăteau lucrurile și ȋn realitate, pentru că de când am fost eu cetatea a fost reabilitată și nu mai seamănă nicicum cu amintirile mele vagi.

Photo @Cezar Suceveanu – Wikipedia

Din parcarea cetății, ultimul loc ȋn care poți ajunge cu mașina la poalele dealului, cei care nu sunt prea prieteni cu sala sau au timp la dispoziție, astfel încât sa nu grăbească pasul, au de urcat cam 20 de minute până la Culmea Plesului. Altfel, cred că reușești să faci și mai puțin pe drumul destul de abrupt, umbrit și mărginit de tarabe cu de toate, ca și ȋn alte locuri. În parcarea de care spuneam am cumpărat un langoș fierbinte cu cașcaval, destul de decent la gust, să prind forță pentru restul.

Taxa de intrare la obiectiv este 24 de lei sau 12 lei pentru grupuri de peste cinci persoane și turncheții de la poartă sunt aproximativ inutili, pentru că nu ai de scanat niciun cod de bare. Există acolo un paznic destul de plictisit care se uită daca ai bilet sau nu.

Nu mi se pare scump ținând cont ca înăuntru totul este curat, îngrijit și refăcut.

Lipsesc panourile cu explicaţii ȋn limbi străine, altfel nu aș găsi mai nimic de comentat. Recunosc ca am fost foarte plăcut surprinsă să văd un obiectiv turistic cu nimic mai prejos decât altele pe care le-am vizitat ȋn călătoriile mele din afara granițelor.

Dacă aveți drum prin zonă, nu ocoliți Cetatea Neamțului. Merită din plin strădania de a urca până acolo, de a face câteva fotografii și de a mai învăța un strop de istorie.

Altfel, pentru a vă convinge mai las câteva dintre fotografiile pe care le-am făcut eu însămi sau mi-au fost făcute și informații de pe site-ul oficial al cetății și Wikipedia noastră cea de toate zilele și a toate știutoare.

Cetatea Neamțului, a fost construită în timpul domniei lui Petru Mușat (1374-1391). Poziția strategică de care a beneficiat și prezența în evenimentele marcante pe care le-a cunoscut această parte a țării demonstrează faptul că Cetatea Neamțului a fost una dintre cele mai bine întărite cetăți de care a dispus statul medieval moldovenesc.

Pe zidurile de intrare, aflăm istoria locului: Prima atestare documentară a locului datează din 1395. Epoca de glorie a cetății corespunde domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504), care înțelegând bine rolul fortificațiilor pentru creșterea capacităților de apărare a țării a întărit cetățile moștenite de la înaintașii săi și a construit altele noi.

Lucrările întreprinse în vremea sa au constat în supraînălțarea vechilor ziduri ale cetății, ridicarea celor patru bastioane ale curții exterioare și construirea podului în forma de arc, sprijinit pe 11 piloni de piatră. Astfel întărită, în anul 1476 cetatea Neamț a făcut față asediului lui Mohamed al II-lea, după lupta de la Valea Alba – Războieni.

În anul 1600 Cetatea Neamțului își va deschide porțile în fața armatelor celui care a realizat prima unire politică a tuturor românilor: Mihai Viteazul.

Prefăcută în mănăstire de Vasile Lupu (1646) și apoi distrusă parțial de Dumitrașcu Cantacuzino în 1675, Cetatea Neamțului va mai avea forța de a scrie o nouă pagină în 1691, când apărată de un mic grup de plăieși, va rezista asediului armatei polone condusă de Regele Ioan Sobietski. După
distrugerea ordonată de Mihai Racoviță în 1717, Cetatea Neamțului îți pierde total importanța militară.”
Din anul 1718, Cetatea Neamțului a rămas în paragina si a fost distrusă de către vreme sau de către localnici care foloseau piatra de la cetate în construcții.

În anul 1866 este declarată monument istoric și abia între anii 1968-1972, sub conducerea arhitectului Ștefan Bals au început lucrările de reconsolidare a zidurilor. Restaurarea cetății a continuat și după anul 1992 în cadrul programului UNESCO de restaurare și de renovare a monumentelor istorice în care s-a continuat restaurarea cetății și a zidurilor. Între anii 2007-2009 Cetatea Neamțului a fost închisă fiind supusă unor lucrări de reabilitare și restructurare.

Cetatea Neamț reintrat in circuitul turistic la 4 iulie 2009. Au fost amenajate 21 de încăperi, printre care sala de sfat și judecată, sala armelor, închisoarea, camera de provizii, sala de mese, paraclisul etc. În unele camere este recreată atmosfera din vremurile trecute, când cetatea era locuită.

Cetatea este construită din piatră de râu, piatra de carieră și rocă de gresie verzuie. Între cetate și restul platoului se află un șanț de apărare (pe latura de nord). În cetate se pătrundea pe o poartă (“poarta mușatină”) aflată pe la mijlocul zidului nordic.

Zidurile sunt groase de aproape 3 m și aveau inițial o înălțime de circa 12-15 m, fiind susținute și consolidate în exterior de 18 contraforți puternici de formă prismatică, care corespund pe direcția zidurilor interioare. În cele patru colțuri ale fortului mușatin se află turnuri de apărare, care nu sunt plasate în exteriorul zidurilor, ci încadrate direct în scheletul de ziduri.

Încăperile din turnuri au plafoane sprijinite pe grinzi groase de stejar, iar celelalte aveau arcade boltite realizate din cărămidă. În curtea interioară se afla o fântână. Majoritatea încăperilor din cetate erau destinate soldaților, cetatea având rol de apărare, ea nefiind locuită de domnitor, familia sa și de sfetnici apropiați decât în caz de pericol. În mod obișnuit aici se aflau aproximativ 300 de oameni.

http://monumenteneamt.ro/cetatea-neamtului

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Neam%C8%9B

ICAR

mi-au spus să am grijă că o să mă ard

și de data asta

dar

oare

ȋi poți spune lui Icar să

aibă grijă

ȋn zborul lui

către soare

Am citit de curând vorba aia care zice ca oamenii sunt dispuși să uite cuvintele pe care le-ai spus, trec ușor peste faptele tale, dar niciodată, niciodată, nu vor uita cu adevărat felul ȋn care i-ai făcut să se simtă.

Băi cât este de adevărat.

Mi-au revenit ȋn minte toate momentele când, de fapt, doar despre asta a fost vorba. Nu ce ai spus, nu cum mi-ai spus, nu ce ai făcut, nu că ai plecat deși ar fi trebuit să stai, nu că ai rămas deși trebuia să pleci; nimic altceva, doar felul ȋn care m-ai făcut să mă simt.

Despre asta este vorba ȋn relațiile noastre, de orice fel ar fi ele, fie că-s părinți, șefi, prieteni sau iubiți. Cred că asta este întrebarea care ar trebui să ne dea măsura: cum mă face să mă simt?

Oricât ai iubi pe cineva, oricât ai vrea să fii ȋntr-un anume loc, dacă te face să te simți neînsemnat, nedemn, că valorezi mai puțin decât știi tu că valorezi, neiubit, trist, dacă nu ȋți mai răsar diminețile cu bucurie, dacă nu îți vine să te întorci acasă, dacă nu mai vrei să pornești spre muncă, dacă simți că nu poți spune ce vrei, cum vrei, dacă nu poți să cânți, dacă nu îți găsești cuvintele, dacă te simți ridicol, frustrat, pleacă.

Avem atât de puțin timp, încât nimeni nu merită să se simtă ȋn felul ăsta. E mai simplu de ȋndurat singurătatea sau boala, e mai ușor de dus ȋn spate o jumătate goală de pat decât un om care nu te vede, e mai liniște ȋn dimineața unei cești singuratice de cafea, ȋn colţul de pâine pe care îl mănânci ca pe un festin Michelin, decât ȋn apăsarea cuiva care te face să te simți ca un rahat.

O să aud că mie mi-e ușor să vorbesc, că nu am „obligații”, că ce-mi pasă mie, că ce știu eu?

Nu știu despre lucrurile astea, așa-i, dar știu despre cum este să simți ca nu poți, by default, că nu meriți, că nu valorezi, că ești easy și, poate, cheap, că „hai mai lasă-mă”, că aștepți să sune telefonul, că stai aici unde ești, că nu ai cum mai mult de atât, că merg doar eu; tu vii, poate, data viitoare și, mai ales, știu despre cum este să crezi toate astea.

Încearcă, iar și iar, atunci când simți tu că poți să încerci, chiar dacă a trecut o săptămâna sau șapte ani de când ai putut ceva ultima dată. Învață despre tine ce e de învățat și încearcă din nou să scrii, să iubești, să îți dai voie să fii iubit, să desenezi, să reîncepi un business, să plângi din nou în faţa cuiva, să iei o mână ȋntre palmele tale, să te legi singur la șireturi, să faci prăjituri, să te angajezi din nou, să orice.

Nu lăsa pe nimeni să îți spună că nu poți, că nu meriți, că ești urât, că ești prea scund, că ești prea orice. Icar și-a topit aripile până la urmă, dar dacă ai putea să-l întrebi acum, cu siguranță ţi-ar spune că nu ȋi pare rău că nu l-a ascultat pe taică-su și că a zburat către soare.

icarus-www.talenttalks.net-realizing-potential-part1

LACUL BICAZ ŞI SUFLETUL

Despre Lacul Izvorul Muntelui și povestea lui am mai scris vara trecută. Revin aici de mulți ani, de acum. A devenit locul meu de reculegere, de visare, locul în care îmi strig frustrările, mă rog ȋn felul meu, scriu, uit de tot sau îmi aduc aminte de mine, de la caz la caz. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să aibă un astfel de loc ȋn care să intre ȋntr-un proces de reabilitare sufletească. Mult timp, locul ăsta mi-a fost paradisul pierdut din Dumbrava Roșie, dar, din păcate, acolo nu mă puteam întoarce decât ȋn gând, ȋn suflet și cu emoțiile, ceea ce se dovedea a nu fi de ajuns, ȋn multe cazuri.

Anul trecut, am făcut o plimbare cu barca pe lac, acum s-a întâmplat varianta oarecum upgrade, plimbare cu vaporul. Daca vă interesează subiectul, oricine poate închiria vapor pentru plimbare din portul Bicaz. Daca ai noroc, ȋn ultima vreme nu a fost secetă și nivelul apei este suficient de crescut, te poți plimba de la baraj până la Poiana Teiului, să vezi stânca scufundată ȋn apă. Cu vaporul nu merge, dar cu barca poţi trece pe sub viaduct să faci înconjurul pietrei.

Peisajele sunt breathtaking și ai momente ȋn care te întrebi ce ţi se întâmplă, cum de ai ajuns brusc ȋn Elveția dintr-un fiord nordic, cum de dansul norilor pe cer poate arunca asemenea lumini peste lume. Eu am prins ȋn timpul plimbării respective toate anotimpurile: de la soarele arzător care m-a făcut să stau ȋn tricou până la o ploaie amestecată cu câțiva fulgi, după cum am auzit spunându-se, de la apă calmă la vânt de ţi se învârtejeau bucuriile ȋn suflet. Nu contează, a fost o experienţă all in one de toată frumuseţea.

M-am cocoțat la ultimul nivel al vaporului, m-am întors cu spatele la sensul de mers și minute ȋn șir am privit hipnotizată siajul, am ascultat singurele sunete care se auzeau și jur că băteau de departe orice muzică de relaxare. În principiu este vorba despre faptul că nu se aude nicio voce, doar clipocitul apei, plămânii nu iți ajung să inspiri și parcă înveți din nou cum să trăiești și ce contează cu adevărat. În jur, cât vezi cu ochii numai munte, păduri, o minune nouă ȋn fiecare unghi, o minune pe care te temi că nu ai s-o poți cuprinde cu mintea. Teama asta puerilă dispare ȋn secunda ȋn care ȋnţelegi că ceea ce ai trăit va rămâne cu tine.

Îți va rămâne ție, indiferent de oamenii care se perindă prin viața ta, indiferent de ce ţi se întâmplă. Momentele alea nu ţi le poate lua nimeni.

E bine să îți reamintești că prin locurile pe unde tu te plimbi cu vaporul era cândva un sat. Nu uita istoria locurilor unde mergi. Fie că ești sau nu conștient de asta, istoria își pune amprenta, nu poţi dezlega locurile de ea, la fel cum nu poți separa un om de viața pe care a trăit-o pâna l-ai întâlnit tu.

Mi se întâmplă uneori să uit cine sunt. Sunt ușor de zdruncinat și îmi pierd încrederea ȋn mine. Pentru astfel de momente am minunea asta de lac și cele doua inele de pe mâna stânga. Fără toate astea de care vă povestesc aș fi pierduta. De câte ori ȋmi dau inelele jos (si asta se întâmplă foarte rar) parcă nu mai știu cine sunt și câtă forță este ȋn mine. De câte ori trece prea mult timp până ajung la lac mi se adună atât de multă zgură ȋn suflet încât uit cum ar trebui să fie de fapt lucrurile și oamenii.

Vezi, fiecare dintre noi avem o sită mai deasă sau mai rară cu care cernem ce este ȋn jur. A mea a fost mai tot timpul prea deasă. Lăsam să cadă doar câteva fire mărunte, păstrând cu mine inutil o grămadă de gunoi. Doar aici reușesc să ȋmi reajustez sita.

Țin cu dinții de copilăriile mele, cum spuneam la un moment dat, și aici e locul ȋn care îmi este cel mai ușor să redevin copil. Sunt multe locuri ȋn care puteți găsi cazare cu vedere la lac și la Ceahlău. Eu trag mereu la Pensiunea Estival. M-am lipit de locul ăsta și probabil că și el de mine – fără chimie reciprocă nu se poate. Aici mă rup de lume, culeg plante din pădure, mă joc cu animalele, le îngrijesc (atât cât mă pricep) și stau ore ȋn șir la marginea apei. Mi s-au întâmplat aici toate anotimpurile, mi s-au întâmplat cireșe și nuci noi, coarne și vișine, zmeură, prune, mere, frăguțe, zăpezi cât vezi cu ochii sau fânețe ȋn floare. M-am întâmplat eu. Plec de aici alta. Alta decât cea care am ajuns nu alta decât sunt. Îmi scutur de pe umeri mantiile grele de negru și-mi aduc aminte. Cele doua inele gemene de pe mâna mea stânga sunt și ele acolo să nu mă lase să uit.

UNDE SE DUC ŞOSETELE CȂND SE DUC

„E ok să nu ai răspuns la toate întrebările.”

Mă lovește, din nou, replica asta, când mă aștept mai puțin și când sunt convinsă că nu o să o mai aud, ca ȋntr-un joc de bâlci atunci când pocnești o bilă suspendată cu arc și ea se întoarce să te lovească peste nas.

Totuși… nu pot funcționa altfel. Am nevoie de răspunsuri la niște întrebări. Ok, nu la toate, dar măcar la câteva, să îmi regăsesc și eu somnul.

Nu am liniște și simt că mă împiedic în drum dacă nu aflu, de exemplu, unde se duc șosetele din mașina de spălat, atunci când se duc.

La fel, aș vrea să știu și unde se duc oamenii când se duc. Nu când mor; când dispar din viața ta așa… de ca și cum nu s-ar fi intersectat niciodată cu tine.

Unde se duc oamenii ăia care par atât de aproape și apoi dispar? Și cum fac ei să dispară într-o clipită? Există un univers special pentru ei?

Așa mă gândesc că ar trebui să fie, la fel cum sigur există și universul paralel al șosetelor desperecheate. Uite, aici se strâng șosetele flaușate de iarnă, aici șosetele cu găuri, care oricum ar fi fost aruncate, aici șosetele colorate și haioase.

La fel și cu oamenii: aici se strâng oamenii care s-au evaporat brusc din viața ta, organizați după numărul de cuvinte pe care nu au avut coaie să ți le spună. Mă tot gândesc că dacă aș găsi poarta de intrare în universul ăla pe care eu una l-am populat cu nenumărate „fantome”, mi-aș pune mânuși de box și aș începe să împart pumni. Poate așa nu mi-ar mai trebui răspunsuri.

Șosetele le-am iertat, dar pe oamenii ăia, nu. De multe ori mă gândesc că dacă ne-am întâlni pe stradă le-aș da două palme și aș pleca mai departe. Cel mai probabil, când s-o întâmpla vreodată să ne întâlnim, o să trec pe trotuarul celălalt, dar îmi place să îmi imaginez setea și descătușarea care ar veni cu palmele alea.

De asemenea, aș vrea să aflu cum apar și conform căror mecanisme, out of the blue, niște situații absolut bizare, care nu erau prevestite de nimic, nici cu cinci minute mai devreme. Cică le cerem noi, mai mult subconștient decât altfel.

Dar totuși… există o oală mare undeva, de unde cineva scoate cu polonicul câte un ciubăr de zeamă și ți-l toarnă arbitrar în freză, spunându-și în barbă “ai cerut-o, mon cher”? Pfoaaa ce m-aș duce acolo să îi întorc și eu polonicul acela, elegant, desigur, și să-i spun să-și vadă de treburile dumisale.

Apoi, i-aș spune să facem ca în emisiunea aia Seconds Before Desaster, să reconstituim traseul, să înțeleg și eu cum am ajuns acolo. Chiar mi-am cerut-o eu sau a fost doar o aliniere nefericită de planete? În fine, e și ăsta un rai în care aș vrea să ajung, desigur, după raiul oamenilor dispăruți. Ăla pare mult mai interesant.

Și aș mai vrea să știu, dacă se poate, „de ce eu” și, mai ales, „cum”, și „de ce”, și „ce s-ar fi întâmplat dacă”. E o tâmpenie abisală, desigur, dar aș da un bănuț pentru asta.

Nu calul. Calul îl țin la schimb pentru alte regate; nu îl dau la schimb nici măcar pentru raiul oamenilor dispăruți precum șosetele. Oamenii ăia sunt desperecheați deja, deși cred că unii dintre ei ar putea avea niște răspunsuri tare folositoare pentru mine.

Și aș mai vrea să ajung în raiul cățeilor, acolo unde ajung ei când nu mai sunt aici, să tragem o joacă zdravănă și să mă întorc, fără violențe educative, de data asta, precum în celelalte raiuri.

Desigur, cei mai inteligenți dintre voi cei care citiți povestea asta îmi veți spune că e o mare pierdere de timp, că lucrurile cu adevărat importante sunt în față, că oamenii ăia s-au dus „în raiul lor” cu un motiv. Aproape  că v-aș da dreptate, dar doar după ce o să simțiți și voi ușurarea aia absolut fenomenală când un răspuns la un „de ce” d’ăsta vine și face o lumină teribilă în jur.

Apropo, până una alta, știe cineva să-mi spună unde se duc șosetele atunci când se duc? Pare raiul cel mai accesibil dintre toate.

“To be joined together as a matched pair, in cleanliness and in filth, until separation in the laundry do you part?”
Artist: Whitehead, Bill

 

broșa

îți porți inima

ca pe

o broșă

prinsă pe interiorul

corpului

mai ții minte când

erai mic și

îți punea mamaie maioul

pe dos

să te ferească

de deochi

de ochi rău

de boală

de ghinion

îți porți inima

ca pe

o broșă

care a rupt materialul cu greutatea ei

nu o dai jos

să nu se vadă

ciupitura din fibră

și te gândești

că poate

dacă

întorci haina pe față

vor scânteia

în soare

nestematele broșei

dar

dacă cine știe

broșa ta cu nestemate

e doar un gablonz

ordinar

cumpărat de mamaie

de la bâlci

și tu

nu mai ții

minte

RSS
Follow by Email
Twitter