Simple Cuvinte

Când eram mică, mai tot timpul liber pe care îl aveam mi-l petreceam cu tata în magazie sau în garaj, în împărăția menghinei, a șurubelnițelor și piulițelor. Uneori făceam fix nimic. Îndoiam sârme la menghină sau băteam degeaba cuie în bucăți de PAL.

Stând pe lângă el, totuși, am învățat să meșteresc diverse chestii, să șurubăresc, să repar prize, să schimb lițe la tablourile electrice, să lipesc fire și câte și mai câte.

Pe vremea aia nu aveam instrucțiuni de utilizare la nimic și, chiar dacă aș fi avut, ar fi fost degeaba pentru că nu știam să citesc.

Tot gândindu-mă zilele astea la prospecte și instrucțiuni de utilizare, am început să mă găndesc, invariabil, și la mine și la modul în care relaționez cu cei din jur.
Mi-am dat seama că am fost livrată fără manual. Fără cutie, fără folie de protecție, fără etichetă pe care să scrie: „Fragilă, dar rezistentă. Nu scuturați prea tare. Nu desfaceți în ploaie. Nu întrebați prea mult.” Câteodată mi-ar prinde și mie bine să mai răsfoiesc manualul ăla, dar ia-l de unde nu-i. (Cred că acum câțiva ani am mai scris despre asta, dacă îmi amintesc bine.)

Nu sunt greu de înțeles, doar că sufletul meu a venit pe lume fără instrucțiuni de utilizare, fără foaia aia de hârtie tradusă prost din chineză, pe care scrie ce buton să apeși când mi se face frig în mijlocul verii, sau când tac prea mult, sau când par că nu vreau să fiu acolo, deși sunt.
Sufletul mi se ține în două șuruburi ruginite și o piuliță care nu are ce căuta acolo, am niște fire pe care le-am legat la întâmplare și le-am lipit cu leucoplast, cum făceam când înnădeam câte un fir de curent. Așa mă învățase Mircia, tata adică. Uneori scot scântei când se face prea cald în mine. Nu e nimic spectaculos, doar un suflet care n-a venit cu instrucțiuni clare și care învață pe parcurs ce e „normal”, ce e „prea mult”, ce e „nu acum, te rog”.
De-a lungul timpului m-au mai întrebat niște oameni de ce sunt atât de greu de citit, mi s-a mai reproșat că sunt greu de înțeles, că nu se înțelege nimic de la mine. Nu cred că sunt, doar că n-ai de unde ști cum funcționez dacă vii cu rețetele din altă parte, dacă mă iei cu setările altui om, dacă apeși pe tastele învățate de la altă inimă. Știu sigur că n-am comenzi rapide și nici circuitele prea directe. Mă înțelegi greu dacă te grăbești. Mă închid repede dacă nu ai răbdare. Și e drept că uneori nici eu nu știu pe ce buton să apăs ca să mă reglez.

Îi spuneam nu cu mult timp în urmă unui bărbat care a trecut prin viața mea mai repede decât mi-aș fi dorit și cu side effects mai apăsate decât ar fi fost cazul, că sunt ca un melc. Asta e o setare pe care sigur o știu și funcționează fără greș. La cel mai mic semn mă retrag în cochilie și nu mai ies niciodată. Chiar dacă simt că mor, că mi se spulberă sufletul, nu o să mai știi niciodată de mine.

N-am un mod „corect” de funcționare. Am doar două: unul stângaci, altul prea intens. Am fost reparată pe alocuri, lipită, cusută din nou, recusută. Nu știu dacă se vede. Poate doar dacă te uiți mai atent, dacă mă asculți și cu ochii, și cu răbdarea. Dacă mă ții de mână și îmi lași spațiu, îți arăt. Așa am venit din fabrică: cu multe butoane care nu fac ce te-ai aștepta (când mă apasă ceva, nu spun. Când mă doare, râd. Când iubesc, par absentă. Când vreau să fiu ținută de mână, mă dau un pas înapoi). Nu e strategie, nu e joc. E un fel de wiring prost, făcut de un electrician grăbit sau poate ironic. Ori poate am tras eu la sorți o fișă tehnică mai câș. Uneori spun „nu” când vreau să spun „stai” și „e ok” când îmi vine să urlu. Dar cine să-mi spună că tastele s-au instalat greșit și, mai ales, cine să îmi arate locul lor corect? Când mă retrag, nu fug, fac ordine în suflet. Și dacă uneori iubesc cu măsură sau cu spaime, să știi că nu este pentru că nu simt, ci pentru că n-am găsit încă butonul de „play” fără frică.

Nu am învățat încă cum se comunică simplu. Trimit semnale Morse din priviri și sper că cineva le va descifra. N-am lumină de avarie, mă blochez, mă retrag.
Dacă ai fost obișnuit cu oameni care spun tot, o să te scot din minți pentru că nu știu cum să fac asta.
Am tot zis de-a lungul timpului că semăn cu o păpădie. De asta, de multe ori, stau cu frica în sân să nu îmi dai cu ierbicid crezând că sunt o buruiană. Am mai pățit.

Nu cer să fiu înțeleasă complet. Am învățat că nu poți cere acceptare și înțelegere completă pe lumea asta. Nimeni nu-ți e dator cu ele. Cer doar să fiu privită o secundă în plus, pentru că, vezi tu, învăț în fiecare zi. Și poate, într-o zi, voi ști să-mi citesc singură sufletul, ca să-l pot explica. Până atunci, dacă vrei să rămâi, îți dau cheia, dar nu deschide ușa cu forța și nici nu o trânti la plecare. N-o vei putea repara dacă se rupe.

M-am autoconstruit din resturi, mi-am pansat traumele cu glume, mi-am îmblânzit tristețile cu ironie și cumva, în toată ecuația asta, am ajuns să par complicată. Doar că nu sunt. Nu am instrucțiuni de utilizare. Atât. Tot ce pot promite e că în lipsa instrucțiunilor, îți dau piesele pe rând, în ordine.

Nu e un puzzle ușor, dar toate bucățile sunt acolo.

Nu, nu sufăr de sindromul impostorului. Suntem într-o relație.

Complicată. De lungă durată. Genul „on and off”, cu multe reveniri dramatice și nicio intenție reală de a ne despărți. Impostorul meu? Carismatic, prezentabil, relaxat în conversații de tipul „Și? Tu cu ce te ocupi?”.

Împărțim apartamentul, spațiul mental și chiar garderoba emoțională. Azi el poartă încrederea: cămașă călcată impecabil, parfum de „știu ce fac și ce caut în viața mea”. Mâine o iau eu pe aia cu „nu meriți asta”, cu eticheta vinei încă agățată de guler.

Ne împrumutăm replicile. Ne confundăm oglinzile.

Uneori, chiar nu mai știu cine vorbește în capul meu: eu sau dublura mea anxioasă cu PR de cinci stele?

Nu e un exercițiu filozofic. E mai degrabă ca atunci când salvezi un fișier cu nume random, apoi îl pierzi prin foldere cu nume vagi: „autoironie”, „low self-esteem”, „poate că merit, dar nu azi”.

Cam așa funcționează și stima de sine când suferi de sindromul impostorului: e acolo, undeva. Doar că e bine ascunsă sub o avalanșă de „cine m-a lăsat să fiu adult?!”.

La muncă, mă aștept mereu ca cineva să mă bată pe umăr și să-mi spună: „Scuze, cred că s-a produs o greșeală. Nu ai ce să cauți aici.” Dimineața, impostorul din mine e primul care răspunde la mailuri. Cu toate emojiurile la locurile lor și ton profesionist. Eu? Eu mă întreb dacă folosesc prea multe puncte de suspensie sau dacă „bună dimineața” sună pasiv-agresiv.

La întâlniri, el e relaxat, ironic, carismatic. Eu sunt ocupată să analizez alinierea dinți-pahar-teniși, în timp ce gândul meu principal e: „sigur m-a confundat cu altcineva”.

Impostorul zâmbește larg. Eu învăț să nu-l mai contrazic cu voce tare în public.

Adevărul e că sindromul impostorului rareori vine singur. Aduce cu el o gașcă de gânduri automate: nu meriți, ai avut noroc, ceilalți își dau seama, de fapt, ce e de capul tău. Și, bonus, te convinge că „fake it till you make it” e singura strategie validă. Funcționează, dar costă: uneori, te pierzi în rolul jucat și nu mai știi dacă „încrederea” e costum de scenă sau a început, timid, să-ți vină bine pe siluetă.

Sindromul impostorului nu e neapărat o boală. E și un mecanism, un fel de carapace a celor care sunt conștienți, autocritici, sensibili la așteptări (nu că eu aș fi neapărat). Un mod de a rămâne cu picioarele pe pământ, dar uneori atât de adânc înfipte, încât simți noroiul la fiecare pas.

Și poate că nici nu trebuie „vindecat” complet. Doar dat mai încet. Ca un radio care se aude în fundal, dar care nu mai decide singur playlist-ul zilei.

În viața personală, vocea impostorului știe replici din toate filmele cu eșecuri emoționale:

– Dacă te iubește, înseamnă că nu te cunoaște suficient.

– Dacă te validează, e doar politețe.

– Dacă reușești, e întâmplare.

Și totuși, continui. Să scriu. Să iubesc. Să-mi pun întrebări ciudate dimineața în oglindă. Să merg pe stradă cu inima bătându-mi ca un metronom defect.

Poate asta înseamnă să reziști: nu fără impostor, ci cu el pe bancheta din spate. Legat cu centură. Fără acces la GPS. Paradoxal, am învățat să-l iubesc puțin. Pentru că, atunci când reușesc ceva în ciuda lui, e ca și cum aș fi alergat cu un rucsac plin de pietre în spate și totuși am trecut linia de sosire. Obosită, prăfuită, dar vie.

Uneori, îmi port defectele ca pe niște decorațiuni de Crăciun: sclipitoare, colorate, prea multe. Alteori, trag gluga de la hanorac peste frici și mă duc în mijlocul scenei, deși vocea interioară urlă: „Nu știi textul!”.

Adevărul e că nu mă simt niciodată de ajuns. Până una-alta, coabităm. Împărțim oglinda și raftul din baie.

Și, cine știe, poate într-o zi o să port doar tricoul meu. Cu numele meu pe el. Cu toate emoțiile, reușitele și îndoielile la purtător.

Te țin de mână cu sufletul, că altfel nu știu.

Există mai multe feluri de tandrețe.

Unii oameni cred că tandrețea înseamnă iubire romantică, dar nu e musai să fie cu trandafiri și lumânări parfumate. O găsești în priviri care te văd chiar și când nu spui nimic. În întrebările puse fără grabă. În „ai mâncat azi?” spus fără ironie, doar cu grijă. În liniștea dintre două respirații comune, fără nevoia de a o umple cu vorbe.

Tandrețea poate fi și practică. E omul care îți schimbă becul ars fără să facă mare caz. Care îți face ceai fără să întrebe. Care nu uită că nu-ți place să te trezești devreme și îți face cafeaua exact așa cum îți place, fără lapte și cu mult zahăr.

Poate fi jucăușă. Două glume proaste trimise pe WhatsApp la miezul nopții. O memă care transmite „m-am gândit la tine azi, dar în stil Gen Z”. Sau o mână care te ciupește ușor când nu te aștepți, doar ca să te scoată din gândurile care îți sunt tsunami în cap.

Tandrețea poate fi intelectuală. Cineva care vrea să te înțeleagă în profunzime, care îți citește cu răbdare eseurile lungi și semi-depresive și încearcă să te înțeleagă de acolo. Te provoacă la conversații despre viață, moarte, suflet, Greta Gerwig și sensul unei vieți trăite în cafenele cu lumină difuză.

Unii au nevoie să fie făcuți centrul universului, ca să se simtă iubiți. Cu toată lumina, toată gravitația, tot zgomotul.

Eu am nevoie de altceva. De liniștea dintr-o cameră unde cineva îmi spune fără cuvinte: „Sunt aici. Poate nu mă vezi mereu, dar nu plec.”

Tandrețea mea vorbește mai mult despre prezență decât despre gesturi mari. Nu are aplauze. Are pauze. Ofer un soi de afecțiune care nu invadează, dar e acolo. Care nu cere, dar simte.

Tandrețea nu e o emoție cu un singur chip. Poate fi un gând trimis pe fugă într-un mesaj, o mână care nu apasă, ci stă. Poate fi privirea care nu cere, dar înțelege.

Unii au nevoie să fie lăsați în pace, dar nu uitați.

Unii au nevoie să fie ținuți de mână în public. Alții doar în întunericul dormitorului.

Unii au nevoie să audă: „sunt mândru de tine”. Alții, „am încredere în tine”.

Unii caută validare, alții prezență. Unii vor spațiu. Alții spațiu comun.

Dar, vezi tu, tandrețea are sens doar dacă o recunoști. Dacă știi ce ai nevoie și știi să spui asta. Eu nu pot ghici. Asta e responsabilitatea ta. Să te înțelegi. Să știi să ceri, să traduci, să articulezi. Nu e egoism, e maturitate emoțională.

Eu pot da multe feluri de tandrețe — dar nu le pot ghici pe toate. Nu pot să fiu ce nu-mi ceri.

Și nici nu vreau să fiu un univers construit din presupuneri. Am nevoie să îmi spui înainte de a îmi reproșa. Am nevoie să mă înveți limbajul tău înainte de a îmi întoarce spatele.

Asta e partea complicată și frumoasă: să nu presupui că felul în care iubești e și felul în care celălalt simte iubirea. E nevoie să întrebi. Să afli. Să traduci. Să fii deschis la ideea că nu toți vor ce vrei tu. Că nu toți pot da în același fel ca tine.

Dar știi ce nu e tandrețe?

Tandrețea nu e ghosting. Tandrețea nu dispare într-o zi oarecare, fără explicații, ca și cum a devenit invizibilă peste noapte. Tandrețea nu e un mesaj văzut la 14:02 și ignorat până la uitare. Tandrețea nu e zid, nu e tăcerea pasiv-agresivă care așteaptă să ghicești ce ai greșit, nu e retragerea fără preaviz, ca și cum tot ce a fost poate fi încuiat într-un sertar. Tandrețea nu e test. Nu e „dacă mă iubești, ar trebui să știi”. Nu se exprimă prin absență, prin retragere în sine, așteptând ca celălalt să vină cu forța. Tandrețea nu e indiferență ambalată în „așa sunt eu”. Nu e lipsa de efort. Tandrețea nu te face să te simți singur.

Și totuși…

După ce rămâne liniștea, după ce nu mai e nimic de demonstrat, tandrețea adevărată nu pleacă. Nu are nevoie de artificii, dar nici nu se ascunde în tăcere dureroasă. Tandrețea rămâne. E acolo, în lucruri mici, dar constante — ca o lampă de veghe lăsată aprinsă, nu pentru lumină, ci pentru siguranță. Ca un „sunt aici” spus în gând, dar care ajunge la tine fără efort. E în mesajul ăla “hau iz evrising?” pe care îl dau într-un moment oarecare al zilei și înseamnă „mă gândesc la tine, îmi ești important și vreau să știu cum îți este”. E în melodia pe care ți-o trimit și spune „m-a făcut să mă gândesc la tine”. Poate nu e mereu poetică sau sforăitoare, poate nu urlă demonstrativ pe Facebook, dar e sinceră. Nu impresionează, nu are nevoie de focuri de arificii și difuzoare, dar atinge.

Pentru că tandrețea — cea reală — nu se exprimă prin gesturi mari, ci prin curajul mic de a fi prezent. Chiar și când ți-e teamă. Mai ales atunci.

Eu mă exprim minimalist, cu tăceri. Cu gesturi mici. Cu stat aproape fără să întreb prea mult. Cu spațiu în care să ai voie să fii. Mereu te voi ține de mână, chiar dacă uneori singura mână pe care o am e sufletul. Și mi-ar prinde bine să înțelegi asta. Sau măcar să mă întrebi înainte de a-mi întoarce spatele. Te țin de mână cu sufletul, că altfel nu știu. Și poate nici nu trebuie altfel.

Despre oameni buni și iubiri greșite

(varianta pentru cei care au plâns în baie, dar au ieșit la lumină cu eyelinerul intact)

Acum niște ani am fost foarte mândră când mi-am luat o pereche de balerini cu inimioare roșii. Îi botezasem “pantofi de alergat după Prinț”. Găsisem prințul, dar balerinii mei noi nu au fost de ajuns ca să-l prind din urmă. La un moment dat au început să mă strângă, iar acum îi mai port când și când, doar dacă știu că nu am de mers foarte mult pe jos.

După fiecare dintre cele două intervenții pe creier mi-am cumpărat câte un inel. Le port mereu, unul lângă celălalt, ca să nu uit. Mi se mai întâmplă uneori să uit că am fost on the other side și m-am întors mai bună la suflet (cred), dar, ca să fiu cinstită, oleacă cam derutată.
Derutată de oameni, de mine și de locul meu în lume. Îți mai dă rateuri cârma, dar până la urmă îi dai de cap.

Azi mi-am luat o pereche nouă de pantofi. Cu toc. Cine mă cunoaște știe că pentru mine asta e echivalentul unei acrobații mortale, but fuck it. I-am botezat “pantofi de alergat după mine”. Nu mai au inimioare, dar au tocuri, iar asta înseamnă mult – if you know how to read into it.

Acum vreau să vă povestesc despre oameni buni, trăzniți de soartă sau nu, dar care încă mai poartă pantofi cu toc, nu armură.

Oamenii buni rămân.
Sau cel puțin așa zicea un status de pe Instagram, scris cu un font caligrafic pe un fundal cu fluturi. În realitate, oamenii rămân cât le e comod. Sau până când aud „AVC”, „două operații pe creier” și „sunt ok, dar uneori obosesc după patru scări și un gând”.
Și atunci zic: „Ești foarte puternică.”
Și dispar.

Dar despre asta am mai povestit și, cu siguranță, voi mai vorbi.

Am fost sinceră. Am fost vulnerabilă. Am fost deschisă. Ceea ce, în lumea asta, e echivalent cu a te prezenta la război în rochie vaporoasă și cu flori în păr. N-ai nicio șansă, dar măcar miroși frumos.

Dar eu chiar cred că oamenii buni, ăia cu adevărat buni, rămân. Uneori în ciuda lor înșiși – și despre asta vreau eu să scriu, de fapt. Despre oamenii care rămân în relații, de orice fel ar fi ele, care le-au rămas prea mici.
Apoi, dacă nu aveți răbdare să citiți până la capăt, puteți sări la ultimele trei rânduri și vă scutiți de a pierde timp prețios.

Oamenii buni rămân.

Rămân pentru că, na, așa sunt ei. Cred că dacă iubesc destul de tare, celălalt o să se trezească într-o zi cu revelația supremă: „Doamne, ce om minunat am lângă mine, hai să nu-l mai tratez ca pe o anvelopă de rezervă!” Spoiler: nu se întâmplă niciodată.
Rămân chiar și atunci când ar trebui să fugă. Chiar și când totul doare, când liniștea din suflet și din telefon e grea ca o rugăciune neterminată, și inima le bate ca o tobă stricată. Rămân pentru că așa au fost învățați: că iubirea se dovedește prin răbdare, că loialitatea e un semn de caracter, că oamenii merită șansa de a fi înțeleși.
Dar nu le-a spus nimeni că iubirea nu e același lucru cu martiriul. Că nu trebuie să devii sfânt pentru a fi iubit.

Dar oamenii buni speră. Sunt visători cu răni în palme, care cred că pot resuscita suflete cu pupici pe frunte și glume intelectuale.
Oamenii buni au obiceiul de a iubi potențialul. Nu omul din fața lor, ci omul care ar putea fi, într-o zi, dacă s-ar schimba. Dacă ar vrea. Dacă ar înțelege.
Așa că rămân. Și se frâng pe tăcute, bucățică cu bucățică. Până când, într-o zi, nu mai recunosc nimic în oglindă. Se agață de potențial. Acel cuvânt magic care, în relații, e cam ca termenul „îmi pare rău” într-o ceartă cu un narcisist – sună promițător, dar nu duce nicăieri.

Și nu, nu sunt fraieri. Sunt doar… oameni care au uitat că nu trebuie să dovedești că meriți iubire. Că, dacă e nevoie să demonstrezi, e deja pierdută treaba.

Învățarea vine lent, dar sigur. Vine cu terapie, playlisturi triste și conversații cu prieteni care ți-au zis de la început „nu mi-a plăcut”. Dar tu, evident, știai mai bine.

Oamenii buni învață. Că nu toată lumea iubește la fel. Că nu toți care spun „rămân” chiar vor să construiască. Că unii iubesc doar cât le convine. Și că dragostea aia mare, sănătoasă, reciprocă… nu se simte ca o luptă. Ci ca o gură de aer proaspăt.

M-am întrebat de multe ori de ce rămânem în relații care ne subminează, care ne dezintegrează încet. De ce nu plecăm la primul semn că nu e bine? De ce iertăm? De ce sperăm? De ce continuăm să credem în cineva care ne arată că nu ne respectă?

Poate pentru că, pe undeva, încă mai credem că dacă noi am fi la pământ, cineva ar rămâne pentru noi.

Plecarea? Plecarea vine greu. Vine după nopți în care se uită în tavan și fac inventarul tuturor momentelor în care au fost luați de proști și au zâmbit. În care au tăcut. În care s-au anulat, doar ca să păstreze pe cineva care nu voia să fie păstrat, ci posedat.

Și când pleacă, o fac cu clasă. Îmbrăcați cu hainele alea bune, cu rujul roșu pe buze, cu vocea calmă și mesajul scurt: „Ai grijă de tine.”
Traducere: „N-o să-ți dau satisfacția unui scandal.”

În spatele plecării se află, desigur, o rană care urlă.
Dar și o demnitate care se scutură de praf, își pune pantofii cei buni (cu toc) și spune: „Gata!”

Oamenii buni învață greu. Pentru că speranța moare ultima și, la ei, e legată cu lanțuri groase de inimă.
Dar învață. Într-o zi, învață că iubirea nu ar trebui să doară. Că relațiile nu sunt câmpuri de luptă și dragostea nu se cere, nu se cerșește, nu se negociază la nesfârșit.

Într-o zi, învață să nu mai caute semne în jumătăți de gesturi. Să nu se mai prindă de oamenii care vin către ei cu mâinile ocupate. Să nu mai construiască case din promisiuni goale.

Și, cel mai important, învață să rămână – cu tot ce au – lângă ei înșiși.

Pentru că, la final, nu e vorba despre cine a plecat sau cine te-a iubit prost.
E vorba despre cum ai reușit tu, în ciuda tuturor dărâmărilor, să rămâi întreg. Chiar și cu inima peticită. Chiar și cu amintirile care dor.

Și, mai ales, e vorba despre cum ai învățat să nu mai oferi dragoste ca pe o ultimă felie de pâine în deșert, ci ca pe un dans – unul în care ambii știu pașii, și nimeni nu te calcă pe suflet.

Și atunci se întâmplă ceva magic. Oamenii buni devin oameni întregi. Nu doar buni.

Și poate că data viitoare nu o să mai iubească pe cineva care nu știe să primească.

Și dacă nu? Ei bine… mai scriem un text.
Și ne asigurăm că avem tocurile potrivite – nu pentru dramă, ci pentru drum.

---

---

Când viața îți dă lămâi, faci limonadă. Când viața îți dă un AVC și două operații pe creier, faci… ce poți. Cu un picior în spital și altul în aplicațiile de dating, am încercat să navighez prin viața sentimentală cu aceeași grație cu care un pui de elefant se plimbă prin magazinul cu porțelanuri. Un pic de eleganță, dar și câteva accidente în drum…

Și… surpriză! E al naibii de complicat să fii ceva… orice, cu atât mai puțin girlfriend material când oamenii se uită la tine ca la un episod din Dr. House. Da, “Avem un caz rar și complicat aici…”

Prima întâlnire de după a fost, evident, un eșec. Omul era drăguț, dar când i-am spus, fața lui a trecut rapid de la „ce fată mișto” la „unde e butonul de escape?”. Apoi a urmat clasicul „dar ești bine acum, nu?”, cu un zâmbet care spera disperat la un răspuns pozitiv. Am zis „bine e mult spus, dar încă nu vorbesc cu îngerii”. Nici nu l-am mai întrebat de ce arată ca și cum ar fi văzut un fantomă. Poate că ar trebui să-mi fabric și eu un alt diagnostic pentru dating… N-am mai primit mesaj după întâlnire, dar nu e ca și cum mă așteptam.

Și nu a fost, evident, singurul.

Mai e și genul de tip care se autoproclamează „un om foarte deschis la minte”. Unu, după ce i-am explicat dosarul meu medical, a decis să mă întrebe dacă pot „să simt tot” și „dacă mai funcționez normal”. Să vă zic ceva din experiență: doar un bărbat care nu știe diferența între o femeie și un circuit electric ar putea pune o astfel de întrebare. M-am gândit să-i explic că AVC-ul nu mă transformase într-un robot, dar era clar că IQ-ul lui era în concediu, așa că am încheiat politicos conversația și mi-am văzut de treabă.

Sunt și cei pentru care nu am fost nimic altceva decât un obiect. Cei care m-au privit doar ca pe o păpușă gonflabilă, sex material, fără obligații, fără responsabilități, fără grija zilei de mâine. Cei care au fost acolo doar cât le-a fost comod, care au fost fascinați de mine temporar, dar s-au evaporat când au realizat că umanitatea mea vine la pachet și cu vulnerabilități, că responsabilitatea e grea. Îți vine să spui „Nu sunt chiar un produs 100% din plastic”.

De fiecare dată când s-a întâmplat asta, am simțit că îmi confirmă cele mai mari frici: că nu sunt destul, că boala mă face nedemnă de iubire, că nu am dreptul să cer mai mult. Îți vine să întrebi: „Are cineva o oglindă în care să mă uit și să îmi zic că sunt de ajuns?”

Terapeuta m-a sfătuit să nu le mai spun bărbaților despre boala mea, să îi las întâi să mă cunoască, să nu-i sperii. Dar am ales să nu o ascult. Dacă cineva se sperie de mine, de cine sunt și de ce mi s-a întâmplat, mai bine pleacă de la bun început. Nu vreau să trăiesc cu frica de a fi „descoperită” mai târziu. Știu că sunt o bombă cu ceas, dar sunt om. Iar cei care mă aleg, trebuie să mă vadă întreagă, nu doar pe bucăți.

Desigur, nu toate poveștile sunt proaste. Am mai întâlnit și oameni care n-au fugit în direcția opusă. Unii au fost curioși, alții sincer impresionați, dar ceea ce mi-a luat mult timp să înțeleg este că, oricât de tare aș vrea să par relaxată, experiența asta m-a schimbat. Nu mai sunt fata care „trăiește clipa” fără să se gândească. Acum sunt fata care are pastile în toate gențile și știe exact unde e cea mai apropiată unitate de primiri urgențe, iar asta este greu de dus.

E greu să fii vulnerabilă când ai supraviețuit unui episod pe care scenariștii de la Netflix l-ar considera „prea exagerat”. Oamenii vor romantism de film, dar realitatea e că uneori trebuie să le explici că migrena nu e doar o migrenă, că există un motiv pentru care noaptea merg pe stradă ca o rață beată și că, dacă încep să vorbesc ca un CD zgâriat, e timpul să cheme salvarea și oricât de tare aș vrea să fac din asta o poveste amuzantă, realitatea nu e deloc așa.

Dacă tot am menționat aplicațiile de dating, Tinder m-a purtat printr-o serie de întâlniri care mai de care mai absurde. Am avut un match cu un tip care, la prima conversație, m-a întrebat dacă vreau să ne facem un credit ipotecar împreună. Altul, la a doua replică, mi-a trimis o poză cu tortul bunicii lui, spunând că e un test să vadă dacă sunt “de familie”. A fost și tipul care și-a petrecut întreaga întâlnire vorbind despre cum se antrenează pentru apocalipsa zombie și are deja un buncăr complet echipat. Cel care, după o cină aparent normală, mi-a propus nonșalant să facem un „experiment tantric” în mașina lui. Sau tipul care, la prima replică, m-a întrebat dacă sunt mai mult „good girl” sau „bad girl”, iar când i-am răspuns că depinde de context, mi-a zis că tocmai s-a îndrăgostit, match-ul mi-a spus foarte serios că vrea să mă „deseneze ca pe una dintre franțuzoaicele lui” – doar că, în loc de un studio boem, locuia într-o garsonieră insalubră, cu un pat de campanie și toate gunoaiele din cartier.

Adevărul e că, de multe ori, m-am gândit că poate meritam tot ce mi s-a întâmplat. Că ceva a fost mereu diferit la mine și că universul doar mi-a confirmat ceea ce bănuiam. Mi-a luat timp să înțeleg că nu e așa. Că nu alegem ce ni se întâmplă, dar putem alege cum trăim cu asta. Din când în când mai am momente când cred că sunt personajul principal într-un roman tragic, dar apoi mă trezesc la realitate.

Și poate că despre asta e dragostea, de fapt. Nu despre oameni care fug în fața încercărilor, ci despre cei care rămân. Care nu-ți văd boala ca pe un defect, ci ca pe o parte din poveste. Despre cei care înțeleg că toți avem o fragilitate a noastră, doar că unii o putem ascunde mai bine.

Am înțeles că iubirea nu e despre a găsi pe cineva care să nu se sperie de ce mi s-a întâmplat, ci despre a găsi pe cineva căruia să-i pese, fără să mă vadă doar prin prisma bolii sau pentru care nu sunt disposable sau dispensable. Nu vreau pe cineva care să mă „accepte”, ci pe cineva care să mă aleagă. Cu momentele bune, dar și cu nopțile grele, cu frică viscerală, dar și cu râsul meu zgomotos atunci când uit, pentru câteva ore, de toate astea.

E greu să nu te întrebi, după o vreme, dacă mai ai vreo valoare reală. Dacă mai ești „o alegere bună” pentru cineva sau doar un act de caritate emoțională. Încerci să te convingi că nu ești definită de ceea ce ți s-a întâmplat, dar apoi vezi cum unii oameni îți oferă doar jumătăți de sentimente, rezerve, ezitări. Și te întrebi: dacă nici eu nu sunt sigură că sunt de ajuns, cum să le cer lor să vadă altceva? Și știi ce? Oamenii chiar așa se comportă cu tine. Fix de parcă ești o jumătate, dar nu jumătatea lor, ci jumătatea aia de om de care au voie să-și bată joc.

Sunt zile în care mă simt ca celelalte femei – puternică, atrăgătoare, demnă de iubire. Dar sunt și zile, prea multe, în care aud doar vocea aia care spune că sunt „prea complicată”, că oricine ar putea alege pe altcineva fără atâtea bagaje. Că poate ar trebui să mă mulțumesc cu mai puțin, să fiu recunoscătoare pentru orice formă de afecțiune mi se oferă, oricât de superficială sau condiționată ar fi.

E greu să fii mereu cea diferită. Să vezi cum alții își trăiesc viața fără grijile astea, în timp ce tu calculezi riscuri și îți împarți zilele între viața normală și umbra bolii. Să știi că nu poți să fii spontană fără să iei în calcul o eventuală oboseală cronică sau o criză care apare din senin. Să îți dorești să te pierzi în moment, dar să fii mereu cu un pas în urmă, pentru că realitatea ta nu e la fel ca a lor.

Pe lângă tot bagajul emoțional al bolii, mai există și lupta constantă de a-i convinge pe ceilalți că nu ești un defect, un compromis, o alegere „dificilă”. De a le demonstra că nu ești o povară, că meriți iubire și dorință, nu doar milă și compasiune. Încercarea asta e epuizantă, pentru că, în adâncul sufletului, știi că nu ar trebui să fie nevoie să convingi pe nimeni că exiști și că poți fi iubit. Nu sunt perfectă, nici ușor de iubit. Nu sunt lipsită de cicatrici, fie ele fizice sau emoționale. Dar sunt destul. Pentru că, la final, nu este vorba despre cine rămâne sau cine pleacă, ci despre umanitate.

Viața sentimentală după AVC nu e o telenovelă, ci un reality show uneori absurd, alteori frumos. Nu știu dacă finalul va fi cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” sau doar cu un „măcar am încercat”. Dar până una alta, continui să mă duc la întâlniri, să mă entuziasmez la un match promițător, să sufăr din cauza oamenilor care aleg să dispară fără coaie și cuvinte, să râd de aberațiile de pe Tinder și să mă bucur de oamenii care nu fug. Și, cine știe, poate că într-o zi voi privi în ochii cuiva și voi ști că nu-i e frică să meargă alături de mine.

Până atunci, continui să trăiesc. Atât cât o fi.

M-am născut în Dobrogea și simt că locul ăla îmi curge prin vene odată cu fiecare picătură de sânge. De multe ori am fost surprinsă să constat că, pentru mulți, Dobrogea nu înseamnă decât autostrada care îi duce la mare. Nu voi minți: de fiecare dată când aud asta, simt cum mi se strânge stomacul. Oamenii uită de Deltă, de pădurea Letea, de cetățile străvechi, de Munții Măcinului, de podgorii. Iar când le vorbesc despre toate comorile astea, am sentimentul că sunt un profesor de geografie care predă o lecție nouă unor elevi absenți.

Desigur, Dobrogea este toate acestea, dar pentru mine înseamnă mai mult. Mult mai mult.

Iubesc visceral acest loc atât de greu de iubit. Dobrogea e un pustiu măturat de vânt și de povești, e un mozaic de sate tătărești risipite ca nisipul printre degetele unui uriaș, geamii, flăcări albe arzând sub un soare imposibil, șopârle nemișcate în arșiță, praf, mărăcini, vânt uscat. Frumusețea crudă a unui loc care nu-și oferă ușor farmecul, dar, odată ce îl înțelegi, te ține captiv pentru totdeauna.

Pentru a înțelege și iubi un astfel de loc îți trebuie suflet. Foarte mult suflet. E simplu să iubești munții sau marea, dar cum să iubești ceea ce e aspru, arid, neprimitor? Cum să iubești pustiul, când tot ce îți oferă este singurătate și întinderi nesfârșite măturate de vânt?

Dar poate că tocmai asta e frumusețea pustiului. Îți oferă spațiu să te regăsești, să îți auzi propriile gânduri, să te întrebi cine ești cu adevărat. Nu îți oferă scurtături, nu te amăgește cu iluzii, nu îți ascunde adevărul. E sincer. E neiertător și aspru. Și poate tocmai de aceea, cine reușește să-l iubească, nu se mai desprinde de el niciodată. Nu ai cum să uiți.

Uneori, simt că prin vene îmi curge praful ars de soare, dulceața înțepătoare a siropului de baclavale, asprimea mărăcinilor. La ce altceva te-ai putea aștepta de la o persoană ale cărei flori preferate sunt păpădiile? Și ele fac parte din categoria lucrurilor greu de iubit.

Poate de aceea n-am fugit niciodată de oameni, de poveștile lor, de greul lor. Am rămas. Uneori inutilă, ca o piatră în mijlocul pustiului de acasă, dar cu speranța că pot fi, măcar, un punct de reper.

Sunt în stare să stau ore în șir să privesc o floare de mărăcine, să o mângâi, abia ghicit, să-i șoptesc. Poate de asta sunt atât de familiarizată cu pustiul. Poate de asta am căpătat o rezistență pe care uneori o urăsc.

Să iubești ceea ce nu e ușor de iubit. M-am gândit de multe ori la asta și m-am întrebat dacă e cel mai sănătos lucru din lume. Nu am găsit un răspuns, dar probabil voi înceta să îl mai caut abia când voi reuși să-mi scot Dobrogea din vene.

Și dacă nici Dobrogea nu s-a temut să fie un pustiu, știind că-și va găsi oamenii, nici eu nu mă tem să fiu eu, una de-ale ei. Să fiu un loc aspru, greu de înțeles și iubit, dar cu frumuseți ascunse pentru cei care au răbdarea și curajul să le descopere. Poate că tocmai această neiertătoare sinceritate a pustiului m-a făcut să nu mai accept oameni care nu știu să stea, care se sperie de vânt și pleacă. Poate că am înțeles, în sfârșit, că nu oricine merită să ajungă la frumusețea unui loc greu de iubit. Poate că am înțeles, în sfârșit, că nu oricine are ochi pentru ce e fragil, sălbatic și profund.

Dobrogea m-a învățat multe. M-a învățat blândețea prafului care se așterne lin peste bălării la apus, ca o mângâiere. M-a învățat tandrețea. M-a învățat să nu păstrez aproape oameni fără coaie, oricât de mult ar durea absența lor. M-a învățat povești și visare. Poate că m-a învățat prost, ar spune unii, dar eu nu cred că aș putea trăi altfel.

M-a învățat fragilitatea florilor de in și importanța vulnerabilității, chiar dacă uneori asta înseamnă să deschizi de bunăvoie porțile dușmanului. M-a învățat, mai presus de toate, să iubesc ceea ce este greu de iubit.

A iubi ceea ce este greu de iubit cere curaj. Înseamnă să nu ceri dovezi, să nu te sperie distanțele și tăcerile. E nevoie de putere pentru a vedea frumusețea acolo unde alții văd doar pustiu. Sunt locuri, oameni și iubiri care cer răbdare, care nu ți se oferă pe de-a-ntregul de la început. E nevoie de tărie să rămâi atunci când apare tentația de a pleca, uneori este vorba despre a rămâne chiar și atunci când totul pare pustiu. Alteori, despre a ști când să pleci, dar fără să rănești.

E un act de voință, un legământ făcut în tăcere cu locuri, oameni și povești. Dar poate că tocmai în acest curaj se află esența iubirii adevărate—nu doar să accepți, ci să îmbrățișezi, să protejezi și să găsești frumusețea în cele mai neașteptate colțuri ale sufletului.

Și dacă nu toți știu să iubească ceea ce e greu de iubit, nu înseamnă că nu merită să fie iubit. Ci doar că trebuie să aștepte pe cineva suficient de puternic încât să rămână.

Cum era vorba aia? If the whole world was blind, how many people would you impress?

 

Chiar așa! Dacă într-o zi, ca într-un Eseu despre orbire, absolut posibil și probabil, nu ar mai vedea nimeni? Câți oameni ai mai impresiona? Cu ce? Ce arme ți-ar mai rămâne, în afară de sunete și mirosuri, cu care să lupți?

Să știi că și oamenii mari ar trebui să aibă curajul să aibă suflet.

Dar dacă într-o zi ai rămâne fără bani? De ce ai mai ști să te bucuri? Chiar? Ai mai ști să te bucuri de ceva? Cu ce ai mai rămâne? Fă un exercițiu de imaginație. Fix în clipa asta închide ochii și încearcă să te bucuri de ceva. Tot ziceam în titlu de platitudini. Mai știi cum arată cerul? Sau un nor care îți trece pe deasupra capului? Te-ai mai bucurat în ultimul an că plouă? Că îți ciufulește vântul părul?

Să știi că și oamenii mari ar trebui să se bucure când se uită la o floare.

Dar dacă, într-un alt exercițiu de imaginație, nu te-ai mai identifica cu copilul tău, tu cine ești? Ție ce îți place? Ai vreo pasiune? Faci ceva pentru tine? Nu ești egoist dacă îți dai voie să te bucuri de ceva. Când ai fost ultima dată tu, fără a mai fi extensia copilului din dotare?

Să știi că și oamenii mari ar trebui să aibă pasiuni proprii.

Dar dacă postul tău se desființează și într-o zi nu mai ești X de la corporație? Tu cine ești fără jobul tău?

Să știi că și oamenii mari ar trebui să fie cineva când își dau jos de la gât badge-ul.

Dar prieteni mai ai? Nu cunoștințe, nu oameni de pe urma cărora ai vreun câștig. Prieteni, așa cum aveai în copilărie. Prieteni cu care să vorbești nimicuri, cu care să râzi până te doare burta și la ușa cărora să te duci neanunțat, să le strigi la ușă la orice oră, doar pentru că vrei să-i vezi, să vă jucați sau doar așa, pur și simplu, să vă bucurați împreună. Chiar, tu mai ai vreun prieten?

Să știi că și oamenii mari au voie să le fie dor de oameni.

Dar generos ai mai fost în ultima vreme? Ai mai împărțit ceva din timpul tău, din sufletul tău? Nu ceva ce-ți prisosește, nu haine de care nu mai ai loc în casă. O vorbă, o mângâiere, o clipă, ceva din ce nu ai sau crezi că nu ai. Toți suntem ocupați și avem chestii de făcut.

Să știi că îți permiți să dai din ce n-ai.

Da tu!

Fă un exercițiu de imaginație și încearcă să numești elementele care îți compun universul. Nu trebuie să mi le zici mie. Nu mă interesează neapărat, deși mi-ar plăcea să știu. Îți pun întrebările astea pentru tine. Poate, într-o zi, îți va fi util. Poate chiar acum, cine știe. Dezbracă-te de ce e în jurul tău, copii, mașină, casă, soț/soție, cont și vezi cu ce rămâi din tine. Într-o zi, desigur că nu îți doresc asta, dar ceva care nu e în controlul tău, poți rămâne fără ele. Atunci, abia atunci, tu cine ești? Din ce te recompui?

Nu pun degeaba întrebările astea. M-am gândit mult la ele din 2009 încoace. Atunci, a fost o perioadă când nu eram mai mult decât un om cu ochii închiși într-un pat de spital. Habar nu aveam, nu avea nimeni, dacă mă mai ridic vreodată de acolo, dacă o să mai suport vreodată lumina, dacă o să mai pot ține o linguriță în mână sau ochii deschiși, dacă o să mă mai pot șterge vreodată singură la fund. Atunci a fost momentul în care am încercat, până atunci nu mă mai gândisem la asta, mă împiedica autosuficiența, să identific elementele care îmi compun universul. S-a dovedit un exercițiu util. Insuficient, desigur, dar util. Nu am uitat niciodată ce am simțit atunci. Atacurile de panică încă prezente în viața mea, ca niște umbre, îmi reamintesc. Mă iau, desigur, cu un milion de prostii, mai uit, mă doboară frica, dar frică mai mare ca atunci nu am simțit niciodată.

Ție îți doresc să nu treci prin nimic asemănător, dar poți face exercițiul ăsta. Ce ai de dat lumii? Ce te bucură? Ce te reprezintă? În ce culori îți pictezi universul? Cu cine te bucuri cu adevărat de ceva? La cine te duci să plângi?

Platitudini, așa-i. M-am trezit fix eu, ai dreptate și acum.

Dar… totuși… ce-ar fi dacă?

 

Inspiră-te din orice, mi se spune. Pune-ți mintea la contribuție și lasă-ți creativitatea să zboare. Îmi imaginez mierlele de care încerc mereu să mă apropii, nici eu nu stiu de ce și care zboară, invariabil, după ce fac câțiva pași către ele. Probabil, încerc să mă apropii de mierle pentru că prima dată, tata mi-a spus că trilul ăla care mă trezise din somn într-o dimineață de vară pe la cinci, vine de la o mierlă și este una dintre comorile pe care le am de la el.

La fel de capricioasă și sperioasă pare și creativitatea mea, acest animal ciudat, cu multe fețe, care mă păcălește fără milă, deși uneori îmi cântă atât de frumos la ureche.

Stau în clipa asta și am în fața ochilor Ceahlaul. Creasta îi este ocolită de norii suflați de vântul care îmi bagă în ochii mijiți fuioare de praf. Bate vântul rău. E secetă. Soarele arde. Am uitat între degete o țigară aprinsă, care deja începe să mă frigă, dar îmi este prea lene să mă întind după scrumieră. La picioarele mele stă Leo, un câine fantastic, cu o poveste pe măsură. S-a întins lângă mine, la umbra mesei pe care țin laptopul și oftează în somn. Uneori visează că aleargă. Îl văd cum dă din lăbuțe și, când și când, mai latră fără să se trezească.

Ziceam că am în fața ochilor Ceahlăul. În fața muntelui este un deal, nu am avut până acum curiozitatea să întreb ce nume are, îmbrăcat în conifere. În mijlocul pădurii este un arbore foios, probabil un arțar. Toamna, când încep frunzele să se aurească, este singura pată ruginie într-o mare de verde. Și acum este ușor de reperat: singurul verde-crud pe un fundal verde-închis. M-am trezit de multe ori gândindu-mă la el. Oare cum o fi nimerit el singur acolo. Oare este prieten cu brazii? Îi este dor de ai lui? Se simte singur? Și-o fi făcut prieteni? Se simte stânjenit după ce îi cad frunzele? Îl întreb adesea dacă simte vreun sentiment de inadecvare. Oamenii simt asta. Copacii or fi la fel? M-aș duce să-l întreb într-o zi. Sunt curioasă dacă ar avea să îmi dea vreun sfat. Nu de alta, dar aș avea mare trebuință. Mereu m-am simțit fără rost în locuri, printre oameni, mai ales, după ce m-am îmbolnavit. Uneori m-am simțit fără rost și în propria mea viață. Oare lui cum îi este?

Vorbesc cu arțarul de departe și în jurul meu au explodat florile de cireș. Bate vântul, după cum spuneam și, din când în când, ajunge la mine câte o pală, un viscol de petale. Știu ca în urma lor se ghicesc deja cireșele de la vară, dar ceva egoist din mine le-ar mai vrea încă pe ramuri. Le vreau acolo, să-mi mai parfumeze încă un pic serile. Am fugit din București, unde petalele s-au dizolvat deja în fumul țevilor de eșapament, iar în urma lor nu ghicesc cireșe. Ghicesc doar canicula ce stă la pândă printre blocuri.

Aici încă nu. Mai jos vuiește lacul. Păpădiile sunt în floare. Zâmbesc, ca întotdeauna la vederea lor, și mă bucur că au sezon lung. Ele sigur nu cunosc sentimentul de inadecvare. Am vorbit deja cu ele. Sunt vesele. Își știu rostul și nu le pasă, orice ar fi.

Vântul bate cu putere și îmi aduce pe taste fuioare de petale și de praf care îmi scârțâie între dinți. Câinele aleargă în somn la picioarele mele, mi-am mai aprins o țigară și mă întreb din nou. Oare copacii simt sentimentul de inadecvare? Probabil că nu, mă gândesc. Sunt mai deștepți decât oamenii și nu se chinuie să schimbe ceea ce nu poate fi schimbat. Oricum, la ce le-ar putea fi de folos? Ar avea o viață mai bună dacă le-ar fi jenă iarna de goliciunea lor? Vara, pe ramurile lor nu-și fac cuib la fel de multe păsări? Îi ocolesc norii? Probabil, un copac, își alege cu mai multă înțelepciune bătăliile și știe să se bucure cu fiecare ramură de lucrurile alea faine, singurele care contează cu adevărat.

Într-o zi o să ajung până la el, sunt convinsă de asta, dar o să vreau doar să râdem de nimicuri. Copacii nu simt sentimental de inadecvare. Sunt convinsă.

 

Corolar: După primele 10 pișcături poți merge prin urzici ca prin cea mai mătăsoasă iarbă

Nu-s chiar fată de oraș. Doar că, de multe ori, nici nu dau dovadă de o inteligență ieșită din comun. Vara asta, drumurile și pașii m-au purtat prin păduri dese pline cu urzici. Previzibil aș spune. Asta nu m-a împiedicat să mă îmbrac în pantaloni scurți. Faptul că nu pot suferi căldura, iar în pădure era umezeală, cald, zăpușeală, este o explicație parțială. Restul se completează prin prostie. Mbon. Intru eu în pădure îmbrăcată în pantaloni scurți și la un moment dat mă trezesc înconjurată de, evident, urzici. Cunoașteți vorba aia cu dilema porcului în ajun? Fix așa eram eu. Să stau pe loc, nu era o soluție. Stai, stai, dar până când? Mergi, dar vai pulpițele din dotare. Am încercat să calc pe ele, pas cu pas, să le culc la pământ și să înaintez așa. Nicio șansă. Până la urmă, mi-am luat inima în dinți, am tras aer în piept și am înaintat vitejește prin ele cu gândul că dacă nu m-au omorât altele, nu o să mor din cauza unor urzici.

Atunci am făcut descoperirea epocală. După primele zeci pișcături nu am mai simțit absolut nimic. Am ieșit la lumină ca o Zână a pădurii. Cam căzută în dizgrație, ce-i drept, dar Zână în toată puterea cuvântului. Probabil că așa se simțise și Columb după descoperirea americilor. Doar seara ai așa o senzație ciudată, de parcă o armată de furnici îți mărșăluiește pe sub piele. Atâta pagubă. Mă simțeam de parcă descoperisem un continent nou.

Era cât pe ce să spun că treaba asta cu urzicile e ca-n viață. După primele zece șuturi pe care le primești în fundul de Zână sau Zân nu mai simți nimic și poți să ieși la lumină cu fruntea sus. Doar că nu-i așa. Deloc. Viața e mai plină de venin decât urzica. Te ustură de fiecare dată și mai mult de atât, te ustură din ce în ce mai rău.

Mă așteptam la un moment dat să ies din viață precum am ieșit astă vară din tufele de urzici: nepăsătoare și victorioasă. Doar că știți și voi: așteptările sunt o capcană. Nu doar că m-au durut înțepăturile, dar au lăsat și urme. Singurul lucru de care mai pot ține cu dinții este speranța. Sper că nu o să mă înrăiesc, că nu o să mă amărăsc, că nu-mi voi pierde inocența, că nu o să mă transform într-un om amar, chircit în răutatea și frustrările lui.

Poate ar fi trebuit de-a lungul timpului să casc ochii mai bine și să nu nimeresc în tufele de urzici, poate aș fi putut face mai mult și mai bine. Habar nu am. Mai mult ca sigur aș fi putut, dar nu am știut cum sau nu m-a ajutat inteligența.

M-am priceput să ridic ziduri. M-au izolat, nu m-au apărat. M-am ținut departe de pădure, dar am pierdut, pe lângă urzici, tot universul de gâze și flori. Încerc să recuperez acum, până nu e prea târziu. Nu cred că o să-mi pun vreodată vara pantaloni lungi când intru în pădure. Mi-e cald și mi-e silă de transpirație. O să mai nimeresc între urzici, o să găsesc, odată cu ele, alte minuni și voi încerca să mă concentrez la minunile alea, să ignor usturimea pielii și lacrimile înțepătoare din ochi. O să încerc să mă bucur.

Raise raise your hopes and lower your expectations, so you can establish a resilient way forward zice un om înțelept. Așa o fi sau nu, nu-i treaba mea să dau verdictul. Știu doar că o să mă strădui în continuare. Cred că, în ciuda legendei, a reușit să iasă și speranța din cutie. Poate e mai firavă de a ieșit ultima, dar a ieșit. E treaba noastră să o hrănim și, mai ales, cu ce. Despre hrana speranței în alt episod.

Sunt Andreea. Dar nu sunt doar atât.

 

Când eram copil, apoi mai tânără sau mai mică și mai proastă, dacă vreți, mă irita foarte tare când mă întreba cineva a cui sunt.

Țin minte că vara, când mă duceam la bunici, mă mai trimiteau după pâine, să aduc la vaca de la islaz sau mai știu eu pe unde, pe la vreun vecin, și inevitabil se trezea vreo babă care nu mă cunoștea și o auzeam mereu cum mă întreabă ”Da’ tu a cui ești?”.

Mă scotea din minți că nu mă întreba cum mă cheamă, că nu vrea să știe cine sunt EU. I-aș fi putut spune că mă cheamă Andreea și apoi mi-aș fi văzut mai departe de treaba mea. Nu. Mă întreba a cui sunt și nu pricepeam de ce o interesează, ce importanță are.

Simțeam nevoia de individualizare, de validare a propriei mele persoane. Să știe cineva cine sunt, să mă recunoască, mai apoi, și pentru persoana respectivă să conteze că eu sunt eu și… cam atât. Frustrarea asta m-a urmarit multă vreme ca o umbră.

Eram la un moment dat, acum câțiva ani, în autobuz și mă duceam singură către satul bunicilor mei. Mama era deja acolo, era postul Paștelui, și mă aștepta cu ciorbă de lobodă și scovergi. Vorba bunică-mii de la vizita aia, “Vii la noi în zi de post, cum se duce țiganu miercurea la stână”. În fine. În autobuz a urcat într-o stație oarecare o babă din sat, s-a uitat la mine și mi-a zis: “Tu ești a lu’ Ionica lu’ Gheorghiță a lu’ Stan Vătafu, așa-i? Semeni cu mă-ta”. Apoi mi-a zâmbit și și-a văzut de treabă.

Atunci a fost prima dată când nu m-a iritat ideea că cineva mă identifică după a cui sunt. Din acel moment m-am tot gândit la treaba asta și am explorat subiectul.

Mi se pare absolut fascinant felul în care oamenii, mai ales în comunitățile mici, cunosc, păstrează și prezintă aproape tot arborele genealogic al unei persoane în momentul în care fac cunoștință sau prezintă pe cineva. Cutărică e copilu’ lu’ ăla care e a lu’ ăla care stă acolo, lângă ăla, care e fratele lu’ ălălalt.

Am realizat târziu ce egoism feroce și narcisism dus la extrem se manifesta, de fapt, în iritarea pe care o simțeam. Cât de puțin înțelegeam din rădăcini, din moștenire.

Avem tendința de a nega, de a ne rupe de trecut. Cine a fost înaintea noastră nu contează. Ce au făcut oamenii ăia, cum au fost. Nu suntem decât noi. Ăia ajunși la oraș. Ăia din corporații și poluare. Suntem prima generație în pantofi și avem impresia că e ceva de capul nostru. Că avem vreo importanță. Probabil că din motivul ăsta vrem un burete magic care să ne șteargă trecutul. Nu ne interesează bătăturile din palmele bunicilor. Erau nașpa, de la țară, nu aveau cubicul și nici apă la robinet. Pe vremea comuniștilor, ai noștri își “spălau” dosarele să-și ascundă rădăcinile burgheze, noi ni le spălăm de… tot.

Mi-am petrecut vara asta în afara Bucureștiului și scrântelilor lui ridicate la rang de normă și normalitate. Am ascultat cu plăcere și fascinație, poate și cu un soi de duioșie, cum oamenii cu care mi-am petrecut timpul își cunosc comunitatea. Niciodată cutare nu era doar cutare. Cutare era mereu al cuiva. Exista o poveste în legătură cu el și cu oamenii din care se trage. Îmi lipsește enorm, de fapt, ideea și sentimentul ăsta de trib, de comunitate. Un loc unde oamenii să știe de unde vii, să îi intereseze, să știe despre bunicii și străbunicii tăi, să se păstreze poveștile și ele să aibă importanță.

Ne-am dezrădăcinat și nu ne dăm seama cât de rău ne face. Rădăcinile nu ne țin captivi. Ne dau sens. Ne ajută să ne înțelegem. Evoluția personală este formată și din poveștile celor care au fost înaintea noastră. De multe ori m-am uitat în jur și am văzut oameni care se rușinează de locul de unde vin, de oamenii din care se trag. Nu pot înțelege de ce. Nu ne dăm seama că avem nevoie de rădăcini? Că ne sunt esențiale? Nu ne dăm seama că nu putem scoate din ecuație cine suntem de fapt? Și la ce bun am face asta? Nu ne ajută, ne alienează. Oamenii care ne compun vor fi mereu acolo. Cu unii trebuie să facem pace, pe alții trebuie să-i îmblânzim și tot așa, dar nu îi putem exorciza. Oricât de puțin ne-ar plăcea să recunoaștem asta, ei vor fi mereu acolo.

Mai mult de atât. Mi se pare că ne afectează capacitatea de a fi empatici, răbdarea de a-i asculta pe cei din jur, capacitatea de a spune și prețui povești. Felul în care le insuflăm copiilor interesul și principiile sănătoase. Ne transformăm încet într-o societate fără rădacini, iar lipsa rădăcinilor nu doar că ne face vulnerabili la intemperii, dar ne face vulnerabili și la eroziune. Urmează deșertificarea și nu avem niciun instrument pentru a o opri. Suntem exact ca broaștele alea care fierb și nu au habar ce li se întâmplă. Ne place să ne predăm lecția efemerului. Totul vine și pleacă ușor, fără regrete. Interacțiunile dintre noi sunt superficiale, totul e suprafață și imagine. Nu ne știm poveștile, cu atât mai puțin poveștile celor din jur. Nu ne acceptăm trecutul. Ne plângem că nu mai avem repere și că generațiile care vin în urma noastră sunt dezorientate. Nici nu au cum să fie altfel, din moment ce părinții lor nu știu cine sunt și se reneagă.

Modernitatea în care trăim ne încurajează să prețuim efemerul și să ne intereseze doar doar ce va urma. Viitorul este singurul care contează. Desigur că este extrem de important. Nu se poate fără perspectivă, viziune, plan, evoluție. Problema este că goana zilei ne încurajează să nu ne uităm nicio clipă în spate. Nu degeaba sunt atâtea glume pe tema cele mai mișto haine sunt alea din magazin, cel mai bun telefon este ăla care urmează a fi lansat.

Se spune că trăim până în ultima zi a ultimei persoane care își mai amintește de noi. Ne condamnăm singuri la uitare.

Cunosc câteva povești care țin de bunicii mei. Nu știu nimic despre străbunici. Nu știu nimic despre frații bunicilor sau ai străbunicilor. Simt că am pierdut foarte mult, că îmi lipsesc bucăți ce nu-mi vor da niciodată posibilitatea de a completa puzzleul și de a mă înțelege așa cum mi-aș dori.

Ne spunem unii altora pe nume, dar cumva, le vorbim tuturor celor care au fost înaintea noastră.

Dacă stau să mă gândesc bine, hashtag-ul pe care mi l-am inventat la un moment dat, #mynameisiancu, momentul în care majoritatea cunoscuților au început să-mi spună mai mult pe numele de familie și să mă strige mai puțin cu prenumele, toate au coincis cu perioada în care am crescut suficient de mult încât să-mi prețuiesc poveștile din spate.

Sunt Andreea. Dar nu sunt doar atât.

Sunt Andreea lu’ Mircia a lu’ Grigore Iancu. Și sunt Andreea lu’ Ionica a lu’ Gheorghiță a lu’ Stan Vătafu.