nu vreau să fim cuminți nici măcar în gând.
vreau să te știu întors pe dos de dorul ăsta, la fel cum sunt & eu, vreau să simțim amândoi cât de aproape suntem de-a pierde controlul & să alegem, totuși, să mai așteptăm o clipă, doar ca să simțim cum arde mai tare.
…nopți în care tăcerea are formă de trup & trupul tău, în întuneric, are formă de întrebare la care nu vreau să răspund în cuvinte. te caut cu palma în locuri nesărutate încă de lumină & mereu am senzația că atingerile noastre sunt promisiuni pe care alegem să le rupem cu bună știință. ne mințim că mâine vom fi cuminți, că vom vorbi despre lucruri simple, despre ploaie, despre facturi & despre nimicurile care țin lumea în picioare, dar noaptea vine mereu cu alte planuri, iar noi, cu curajul & cu frica noastră deopotrivă, cădem unul spre celălalt ca doi oameni care au uitat cum să-și țină echilibrul. nu e nimic cuminte în felul în care respirația ta se schimbă când mă apropii, nimic cuminte în tăcerea aia grea dintre nu ar trebui & mai vreau o dată & poate tocmai ăsta este motivul pentru care rămânem, iar & iar, în pragul fără sfârșit, unde dorința nu are nume.
sunt & nopți în care nu te vreau blând, ci te vreau așa cum sunt eu, cu tot ce am refuzat vreodată să arăt la lumină, cu partea aia din mine care nu cere voie, care nu se scuză, care știe că dorința nu e niciodată politicoasă, ci are ceva sălbatic & puțin periculos în ea, mai degrabă foamea unui animal care a așteptat prea mult, decât iubirea aia curată din povești. te vreau cu gândul la puterea pe care ți-o dau de bunăvoie, ca pe o ofrandă, știind exact ce risc îmi asum când mă las în mâinile tale fără să mai lupt. îmi place întunericul dintre noi doi fiindcă acolo nu mai suntem oamenii care ziua zâmbesc la serviciu, cu numele noastre cuminți & cu feţele pe care le arătăm lumii. în întuneric devenim altceva, mai sălbatic, mai adevărat, două umbre care se caută pe bâjbâite & care nu se mai satură niciodată complet, oricât s-ar apropia.
e ceva aproape crud în felul ăsta de a te dori, o sete care nu vrea să fie potolită repede, ci ținută la limită, întinsă până acolo unde nu mai știi dacă e durere sau plăcere, dacă vrei să scapi sau să te pierzi de tot. îmi place secunda aia, când știu ce urmează, tu știi că știu & amândoi ne prefacem că mai putem aștepta, deși corpurile ne sunt arcuri ce urlă vibrând.
& când, în sfârșit, tăcem amândoi, cu frunțile lipite & cu tot ce n-am spus încă plutind între noi purtat de fumul țigării mele, știu că n-o să ne întoarcem întregi din noaptea asta. ceva rămâne mereu dincolo, un fir de respirație, o urmă de căldură pe cearșaf, un nume șoptit care nu mai are nevoie să fie auzit de restul lumii ca să prindă formă.
a venit & în seara aceea. s-a așezat pe marginea patului cu spatele drept & m-a privit atât de lung, încât am simțit cum tot ce credeam eu că sunt, omul cuminte, omul care se controlează, omul care știe unde se opresc lucrurile, se subția, se rărea, ca o haină prea veche prin care începe să se vadă pielea. nu mi-a cerut nimic. doar a așteptat, cu răbdarea crudă a celor care știu că timpul lucrează pentru ei, până ce eu însumi m-am apropiat, tras de o foame mai veche, pe care n-o mai recunoșteam ca fiind a mea. mi-a spus, fără să ridice vocea, că nu vrea tandrețe, că a venit obosită de blândețe, de felul în care lumea o tratează ca pe un bibelou ce se va sparge. mi-a luat mâna & mi-a așezat-o la baza gâtului ei, acolo unde pulsul bate cel mai aproape de suprafață, & mi-a spus: aici. aici mă găsești, dacă îndrăznești.
am simțit cum se zguduie ceva în mine, un zid vechi, ridicat din prea multă cuminţenie & am știut că, dacă mai fac un pas, n-o să mai fiu în stare să mă întorc la omul de dinainte. camera se strânsese în jurul nostru ca o gură ținută prea mult închisă, iar tăcerea avea o greutate aproape fizică, densă, care ne apăsa pe amândoi spre acela & loc, spre acea & prăpastie mică & fierbinte în care alegem, din nou & din nou, să cădem cu ochii deschiși. nu mai era loc pentru întrebări, doar pentru felul în care respirația ei se schimbase, pentru mirosul de piele fierbinte & de parfum stins, pentru distanța aia ultimă, de câțiva centimetri, care conținea tot ce mai rămăsese nespus între noi & în clipa în care am traversat-o, lumea de dincolo de cameră a încetat, pur & simplu, să mai existe.
ce s-a întâmplat apoi nu mai are nume pe care să vreau să-l rostesc. are doar urme: pe umărul meu, pe gâtul ei, pe cearșaful mototolit ca harta unei țări pe care doar noi doi am cutreierat-o vreodată. în cameră s-a lăsat tăcerea mult după ce respirațiile ni s-au liniștit, o tăcere plină. vreau să te știu întoarsă pe dos de dorul ăsta, la fel cum sunt & eu; vreau să simțim amândoi cât de aproape suntem de-a pierde controlul, & să alegem, totuși, să mai așteptăm o clipă, doar ca să simțim cum arde mai tare data viitoare. & am știut, cu certitudinea pe care doar nopțile ca asta o lasă în urmă, că o parte din mine va rămâne mereu în camera aia, îngenuncheată, arsă & mântuită deopotrivă, așteptând s-o audă din nou spunând aici, dacă îndrăznești.
