Există un fel de tristețe care nu vine din ceva anume, o tristețe care se instalează dimineața, odată cu prima cafea, și stă lângă tine toată ziua ca un câine bătrân pe care nu l-ai ales, dar pe care l-ai adoptat fără să-ți dai seama, în momentul în care ai încetat să-l mai alungi.
Nu e tristețea aia care vine după o pierdere concretă, după o despărțire sau o veste proastă. Genul ăla de tristețe are logica ei, are un fir pe care îl poți urmări înapoi până la sursa durerii și poți să-ți spui: Uite! De asta mă doare! Tristețea despre care scriu acum e alta, e mai veche și mai puțin îngăduitoare, e tristețea care există de înainte de tine, ca un sediment depus în straturile cele mai adânci ale ființei tale, acolo unde nu ajunge nicio terapie, nicio conversație de la trei noaptea și nicio îmbrățișare, oricât de lungă și de sinceră ar fi.
O port cu mine de atât de mult timp, încât nu mai știu exact cine sunt fără ea sau cine aș fi dacă ar dispărea complet, dacă m-aș trezi într-o dimineață și aș simți doar lumina și atât. Cine aș fi fără greutatea asta familiară din piept? Nu e chiar durere, e ceva între, o tonalitate surdă, continuă, un bas care se aude în fundal în timp ce restul vieții se întâmplă în prim-plan cu coloana lui sonoră zgomotoasă.
Și totuși.
Totuși există zile ca asta, zile în care cerul coboară atât de jos, încât îl simți atingându-ți fruntea.
A plouat zilele astea cu o hotărâre pe care eu n-am avut-o niciodată, în nicio zi din viața mea, și Bucureștiul s-a lăsat scăldat în apa de ploaie fără să opună rezistență, exact așa cum oamenii obosiți se lasă îmbrățișați de o persoană necunoscută, dar care a apărut la momentul potrivit.
Stau la geam și mă uit cum ploaia rescrie străzile în graffiti lichid, cum transformă trotuarul într-o oglindă imperfectă, în care se reflectă farurile mașinilor, cerul jos și siluetele oamenilor care merg repede, aplecați, ca și cum ar purta pe umeri o greutate care trebuie ferită de apă.
Mă gândesc la toate zilele în care am străbătut orașul ăsta fără să-l văd cu adevărat, pierdută în gândurile mele ca într-un film pe care nu l-am ales eu și din care nu știu cum să ies, și încerc să-mi amintesc dacă a existat vreodată un moment în care Bucureștiul mi s-a părut frumos fără să fie nevoie de un motiv exterior, fără apus, sau ploaie, sau lumina aia de toamnă care face totul să pară o fotografie veche, ușor supraexpusă, dintr-o viață pe care ai trăit-o sau poate doar ai visat-o.
Apoi se întâmplă… Printre norii grei și joși, ca tavanul unei camere în care nu mai ai aer, apusul găsește o fisură îngustă prin care toarnă culori pe care niciun pictor nu le-ar fi putut inventa vreodată: portocaliu aprins care devine roz și roz care devine mov, movul ăla specific, care nu are nume în nicio limbă pe care o știu eu. Și brusc, blocurile cenușii, și pereții scorojiți, și acoperișurile ruginite ale orașului meu dezordonat și iubit devin parte dintr-un tablou pe care nu îl merităm, pe care nu l-am câștigat prin nimic din ce am făcut în ziua aia sau în oricare alta.
Orașul arată ireal, și tocmai asta îmi oprește respirația câteva secunde. Nu frumusețea în sine, ci contrastul, violența cu care culorile sparg griul, felul în care ceea ce era banal devine brusc special fără să fi cerut nimeni asta, fără a fi anunțat și fără pregătire, la fel cum se întâmplă cu toate lucrurile care contează cu adevărat.
Mă gândesc că poate ăsta e și felul în care funcționăm noi, oamenii, că poate și noi avem nevoie de câte o furtună care să ne facă suprafața reflectorizantă, să putem, în sfârșit, să prindem lumina care altfel ar aluneca pe lângă noi fără să lase urme, și că poate melancolia asta de după-amiază ploioasă nu e doar tristețe, ci sensibilitate, emoție care nu știe încotro s-o apuce și se așează în piept ca aburul pe geam, prezentă, opacă, și totuși, dacă îi dai voie, dacă îți dai voie, poți desena ceva pe sticla rece de sub el.
Cred că ăsta e unul dintre cele mai ciudate și mai prețioase lucruri pe care le poate face lumina: să te prindă nepregătit, să nu-ți dea timp să te aperi, să pătrundă prin toate fisurile pe care nu știai că sufletul tău le (mai) are, prin toate locurile în care blindajul tău, atent construit an după an, are câte un punct vulnerabil, câte o zonă pe care ai uitat s-o întărești pentru că aveai alte bătălii de dus.
Am ajuns să cred că melancolia și lumina nu sunt prea diferite. Multă vreme fusesm convinsă că da, că una o exclude pe cealaltă, că dacă ești trist înseamnă că ești și orb față de lumină, că dacă simți greutatea existenței în fiecare dimineață înseamnă că ai pierdut accesul la bucurie. Acum nu mai cred asta și poate că una dintre cele mai importante descoperiri pe care le faci dacă ai privilegiul sau ghinionul să trăiești îndeajuns de multe tristeți este că tristețea adâncă și capacitatea de a fi copleșit de frumos sunt fabricate din același material, că sensibilitatea care te face vulnerabil la durere e exact aceeași care te lasă deschis în fața unui apus sau a unui cântec, sau în fața unui om care te privește într-un fel anume, cum nu te-a mai privit nimeni, de parcă ai prins contur prima dată în viață.
Știu, cumva, că lumina a fost mereu acolo, că am văzut-o și pentru câteva minute totul a fost ireal de frumos, că frumusețea aia nu a anulat nimic din greutatea zilei, dar au coexistat, așa cum în noi trăiesc atât de multe lucruri în același timp, chiar dacă, teoretic, nu ar avea cum, nu ar trebui să încapă unele lângă altele în același spațiu: iubire, frică, recunoștință, durere, dorința de a rămâne și oboseala de a mai încerca…
Poate că ăsta e tot ce putem cere de la o zi cu ploaie. Nu să ne vindece sau să ne transforme în alți oameni, ci să ne lase să vedem, fie și pentru câteva secunde, că lumina există și că știe să găsească drumul spre noi chiar și prin cei mai grei nori, chiar și când nu o așteptăm, chiar și când am uitat cu totul că mai poate veni.
Norii se închid la loc, portocaliul dispare, și Bucureștiul redevine el însuși, gri, zgomotos, obosit, al meu, iar eu rămân la geam cu ceașca de cafea care s-a răcit între timp, recunoscătoare, fără să știu exact pentru ce.