Simple Cuvinte

cred multe lucruri, dar nimic până la capăt.

mă trezesc spunând foarte des asta, dar, adevărul este că, de fapt, cred foarte puține lucruri și aproape nimic până la capăt.

lucrurile în care cred s-au împuținat de-a lungul timpului până când m-am trezit că am rămas suspendată într-o stare înspăimântătoare, între un cer care e prea departe și un pământ pe care nu-l mai înțeleg, de care nu mă mai leagă prea multe.

unul dintre puținele lucruri pe care le mai cred sau mă mai încăpățânez să-l cred, dintr-o dorință copilărească de a mai păstra ceva din mine însămi, este că nimic nu e întâmplător, că oamenii, întâmplările și viața nu vin spre tine că urmare a mișcării browniene a universului sau ca urmare a unor fire trase în joacă de dumnezeul fiecăruia dintre noi.

zilele trecute am fost acasă și, ca de atâtea alte dăți, m-am dus “să-l vizitez pe tata”. mama și a văzut de ale ei, iar eu m-am așezat pe aceeași margine hâie din beton. aveam un chef nebun de harță. mi-am aprins o țigară, să maschez că mă bușea plânsul. nu mi s-a părut vreo blasfemie să-mi aprind o țigară în cimitir. era între mine și mircea și nu era treaba nimănui.

cu câteva zile în urmă ajunsese la mine, pe căile invizibile, dar atent orchestrate, de care ziceam mai sus, o carte care, în esență, este despre gestionarea golului, a ceea ce lasă în urmă cei care nu mai sunt și mă cam înfășurase în jurul unui fir invizibil care, invariabil, ducea la mircea. părea un moment numai bun să-i trag, din nou, lu’ taică-miu un vârf de tenes în fund. nu mi-am permis mai mult, dar pare că a funcționat. nu zic altceva, dar gândurile care mi se învârtejesc de atunci în minte sunt noi, un pic străine, dar trebuincioase.

îi povesteam, printre sughițuri de plâns, cum  mă strădui din răsputeri, să mai cred în ceva, orice, într-un fir oricât de subțire, care să mă mai țină.

îi povesteam cum încă mai cred că nimic nu e degeaba și că toate vin cu un rost, doar am avut atâtea dovezi, știe și el ce zic, doar de asta a și ajuns la mine cartea aia despre dor și gol, pe care am buchisit-o cu atâta drag că aproape am făcut-o praf, și care mi s-a părut așa, ca un mesaj venit din altă lume.

îi spuneam ca am obosit al dracului de tare și că mi-e ciudă că mi-au mai rămas atât de puține lucruri în care să mai cred, că mai cred în atât de puțini oameni și minuni.

că, totuși, încă mai cred că nu o să mă pierd într-o mulțime de oameni, daca mă ghidez după fluieratul lui. nu cred că am povestit asta vreodată. când mergeam pe undeva și era multă lume, nu-mi era teamă să mă îndepărtez, știam că nu mă voi pierde. aveam un semnal, un fluierat al nostru, pe care îl auzeam de oriunde aș fi fost și care mă ducea înapoi la el, fără greș. credeam orbește în el și în faptul că nu ar fi lăsat să pățesc nimic, că firul nevăzut și oțelit al acelui fluierat mă va păzi mereu, oriunde.

acum, când mi-e frică, îmi fluier singură, în gând, pe stradă, în inimă, pentru că am nevoie să cred că o să ajung la siguranță, nu poate fi altfel. nu am crezut niciodată că fluieratul într-o casă goală sună a pagubă sau a pustiu.

mai cred în atât de puține lucruri, încât mă și umflă râsul.

copil naiv am fost mereu. aveam impresia că pe măsură ce voi îmbătrâni, credințele mi se vor înmulți. s-au rărit precum țesătura cămășii arse de soare a bunicului. țin minte cum i se vedeau omoplații când dădea cu sapa, prin cămașa decolorată, întinsă de soare și prea multe spălări.

cred că slăbiciunile sunt cele mai frumoase pensule cu care ne desenăm oamenii, dar fugim de ele ca proștii. l-am iubit pe michelangelo toată viața și pentru mine, pietà era înaintea capelei sixtine. acum simt că mă strâng un pic în mine când spun că-mi trebuie o pensulă, nu o daltă.

cred asta din toată inimă. cândva, mi-ar fi trebuit o daltă.

și mai cred că suntem printre oameni doar ca să-i iubim așa cum sunt, să-i învățăm iubirea. dacă nu putem face asta, să plecăm.

și cred că momentul ăla când stai și fumezi, în sfârșit, o țigară cu tac-tu, deși atunci când trăia nu a știut niciodată că fumezi, sub un cer imposibil de alb, care-ți arde retina și sufletul și urli în minte kill your idols, da-ți-mi o pensulă, luați dalta, că nu-mi trebuie, poate fi tot ce-ți lipsește.

cred că furnicile nu scot sunete, așa-i? știe cineva cum face o furnică atunci când face pâș-pâș?

totuși, lucrurile pe care mă încăpățânez să le cred până la capăt…. lucrurile alea, ca fluieratul tatei în mulțime, mă țin în siguranță.

cred doar în lumină și iubire. orice dumnezeu care vrea să mă învețe altceva nu este al meu

și asta chiar cred până la capăt

„E ok să nu ai răspuns la toate întrebările.”

Mă lovește, din nou, replica asta, când mă aștept mai puțin și când sunt convinsă că nu o să o mai aud, ca ȋntr-un joc de bâlci, atunci când pocnești o bilă suspendată cu arc și ea se întoarce să te lovească peste nas.

Totuși…nu pot funcționa altfel. Am nevoie de răspunsuri la niște întrebări. Ok, nu la toate, dar măcar la câteva, să îmi regăsesc și eu somnul.

Nu am liniște și simt că mă împiedic în drum dacă nu aflu, de exemplu, unde se duc șosetele din mașina de spălat, atunci când se duc.

La fel, aș vrea să știu și unde se duc oamenii când se duc. Nu când mor; când dispar din viața ta așa…de ca și cum nu s-ar fi intersectat niciodată cu tine.

Unde se duc oamenii ăia care par atât de aproape și apoi dispar? Și cum fac ei să dispară într-o clipită? Există un univers special pentru ei?

Așa mă gândesc că ar trebui să fie, la fel cum sigur există și universul paralel al șosetelor desperecheate. Uite, aici se strâng șosetele flaușate de iarnă, aici șosetele cu găuri, care oricum ar fi fost aruncate, aici șosetele colorate și haioase.

La fel și cu oamenii: aici se strâng oamenii care s-au evaporat brusc din viața ta, organizați după numărul de cuvinte pe care nu au avut coaie să ți le spună. Mă tot gândesc că dacă aș găsi poarta de intrare în universul ăla, pe care eu una l-am populat cu nenumărate „fantome”, mi-aș pune mânuși de box și aș începe să împart pumni. Poate așa nu mi-ar mai trebui răspunsuri.

Pe șosete le-am iertat, dar pe oamenii ăia, nu. De multe ori mă gândesc că dacă ne-am întâlni pe stradă le-aș da două palme și aș pleca mai departe. Cel mai probabil, când s-o întâmpla vreodată să ne întâlnim, o să trec pe trotuarul celălalt, dar îmi place să îmi imaginez setea și descătușarea din palmele alea.

De asemenea, aș vrea să aflu cum apar și conform căror mecanisme, out of the blue, niște situații absolut bizare, care nu erau prevestite de nimic, nici cu cinci minute mai devreme. Cică le cerem noi, mai mult subconștient decât altfel.

Dar totuși…există o oală mare undeva, de unde cineva scoate cu polonicul câte un ciubăr de zeamă și ți-l toarnă arbitrar în freză, spunându-și în barbă “ai cerut-o, mon cher”? Pfoaaa ce m-aș duce acolo să îi întorc și eu polonicul acela, elegant, desigur, și să-i spun să-și vadă de treburile dumisale.

Apoi, i-aș spune să facem ca în emisiunea aia Seconds Before Desaster, să reconstituim traseul, să înțeleg și eu cum am ajuns acolo. Chiar mi-am cerut-o eu sau a fost doar o aliniere nefericită de planete? În fine, e și ăsta un rai în care aș vrea să ajung, desigur, după raiul oamenilor dispăruți. Ăla pare mult mai interesant.

Și aș mai vrea să știu, dacă se poate, „de ce eu” și, mai ales, „cum”, și „de ce”, și „ce s-ar fi întâmplat dacă”. E o tâmpenie abisală, desigur, dar aș da un bănuț pentru asta.

Nu calul. Calul îl țin la schimb pentru alte regate; nu îl dau la schimb nici măcar cu raiul oamenilor dispăruți precum șosetele. Oamenii ăia sunt desperecheați deja, deși cred că unii dintre ei ar putea avea niște răspunsuri tare folositoare pentru mine.

Și aș mai vrea să ajung în raiul cățeilor, acolo unde ajung ei când nu mai sunt aici, să tragem o joacă zdravănă și să mă întorc, fără violențe educative, de data asta, precum în celelalte raiuri.

Desigur, cei mai inteligenți dintre voi cei care citiți povestea asta îmi veți spune că e o mare pierdere de timp, că lucrurile cu adevărat importante sunt în față, că oamenii ăia s-au dus „în raiul lor” cu un motiv. Aproape  că v-aș da dreptate, dar doar după ce o să simțiți și voi ușurarea aia absolut fenomenală când un răspuns la un „de ce” d’ăsta vine și face o lumină teribilă în jur.

Apropo, până una alta, știe cineva să-mi spună unde se duc șosetele atunci când se duc? Pare raiul cel mai accesibil dintre toate.

îți porți inima

ca pe

o broșă

prinsă pe interiorul

corpului

mai ții minte când

erai mic și

îți punea mamaie maieul

pe dos

să te ferească

de deochi

de ochi rău

de boală

de ghinion

îți porți inima

ca pe

o broșă

care a rupt materialul cu greutatea ei

nu o dai jos

să nu se vadă

ciupitura din fibră

și te gândești

că poate

dacă

întorci haina pe față

vor scânteia

în soare

nestematele broșei

dar

dacă cine știe

broșa ta cu nestemate

e doar un gablonz

ordinar

cumpărat de mamaie

de la bâlci

și tu

nu mai ții

minte

A fost odată un om care avea de vânzare mere. Toată viața lui cultivase mere, așa că ajunsese să aibă o recoltă frumoasă de mere perfecte, roșii și aromate.

Ȋntr-o bună zi, omul nostru și-a pus merele în traistă și s-a dus cu ele la piață. Le-a așezat pe o tarabă și fără să-i treacă prin gând că nu le va vinde în timp foarte scurt, s-a pus pe așteptat.

Ceea ce nu știa omul, era că merele lui, deși perfecte, nu aveau căutare. În piața aia, nu se cumpărau decât căpșuni și cireșe.

Bună ziua, nu vreți să cumpărați niște mere? Ia uitați-vă cât sunt de frumoase!

Bună ziua, cireșe aveți?

Nu am cireșe, dar am mere perfecte, roșii și aromate…

Mulțumesc, mă interesează niște cireșe sau poate niște căpșuni.

Nu am…am doar niște mere…

Nu vreau mere.

Deși dialogul ăsta s-a repetat zi de zi, omul nostru nu a încetat să spere că la un moment dat, în piața aia atât de mare, va apărea cineva care vrea să-i cumpere merele. Din când în când se mai oprea la el câte un mușteriu să-l întrebe dacă nu a adus și altceva și când auzea că nu, se uita la el cu dispreț și trecea mai departe.

Sezonul căpșunilor trecuse de mult timp, la fel și cel al cireșelor; oamenii se plimbau năuci printre tarabele goale, întrebând obsesiv în continuare de cireșe și căpșuni; nu se oprea nimeni la taraba cu mere, deși rămăseseră singurele fructe din piață. Omul cu merele a rămas încăpățânat la taraba lui, ștergându-le de praf, ferindu-le de soarele arzător.

Ȋntr-o zi, s-a apropiat de el o femeie:

Bună ziua, văd că în continuare aveți mere pe tarabă.

Am. Mai am încă mere, dar mă tem că în curând vor începe să se strice. Până le culeg pe celelalte să vin cu ele, o să rămână piața goală.

Tot mere o să aduceți?

Da, tot mere. Merele mele sunt perfecte. Nu știu să cultiv altceva…

Dar nu ați vândut nici măcar un kilogram atâta timp. De ce vă încăpățânați?

Pentru că eu cred în mere. Căpșunile îți pot da alergii, cireșele se strică repede, amândurora le ține foarte puțin sezonul, pe când merele… De la mere știi mereu la ce să te aștepți, sunt de nădejde,  oneste, țin mult, treci iarna cu ele, le faci plăcintă, tort, le coci, le poți mâncă pur și simplu, te feresc de boli, sunt aromate…cred în merele mele. De ce să aduc altceva? Ce altceva? Nu știu nici să cultiv, nici să vând banane sau piersici; ar fi o păcăleală. Am merele perfecte…chiar, nu vrei un kilogram de mere?

Nu. Aș vrea un kilogram de căpșuni, dar cum nu mai sunt, o să îmi fie poftă de fructe până apar din nou și sunt și alergică la căpșuni, dar asta e…

Am eu mere, nu trebuie să îți fie poftă de fructe. Uite, îți dau un kilogram gratis, dacă…

Nu a mai apucat să își termine propoziția. Femeia s-a îndepărtat de el cu umerii aplecați; mergea printre tarabele goale, sperând să vadă pe undeva, chiar și căzută pe jos, o căpșună.

Omul nu înțelegea nimic. De ce toată lumea voia doar căpșuni și cireșe, când el avea de vânzare cele mai bune mere care se văzuseră vreodată, era peste puterea lui de pricepere.

Poate în altă piață ar fi putut să le vândă, dar el era deja prea obosit să tot încerce, toate piețele erau prea departe, merele atârnau prea greu.

A ajuns acasă pe seară și s-a urcat pe scara podului. Tot podul îi era plin de mere perfecte, roșii și aromate. A început să le coboare de acolo și cu traista în spate s-a dus la marginea câmpului unde le-a azvârlit pe rând, până când în podul casei nu i-a mai rămas nici măcar un măr.

A mai stat o vreme să se uite cum niște porci murdari, scăpați de la vecini, au venit să-i mănânce merele. Poate la anu’ mă apuc să cultiv căpșuni, cine știe, se gândea în timp ce se îndrepta spre casă. Dar eu…eu nu mă pricep decât la mere. Știu să cultiv merele perfecte.

Nu îți vrea nimeni merele, omule. Lasă-te păgubaș, i-a zis o voce mică, ascunsă undeva printre gânduri. De ce te încăpățânezi să vinzi ceva ce nu vrea nimeni? O să mori de foame. Mai bine te-ai apuca să imporți banane, poate așa ai vreo șansă.

Mă mai gândesc, își spuse omul și odată ajuns acasă a scos din buzunar și a pus pe masă singurul măr care îi mai rămăsese. L-a șters de praf și s-a gândit să-l mănânce. A renunțat și așezându-se pe marginea patului și-a spus: este un măr atât de mare și de frumos. Dacă îmi va bate cineva la ușă, că îi este poftă de mere și știe că aici ar putea găsi, îl vom împărți atunci, în două; ar trebui să ne ajungă.

S-a întins pe pat cu mâinile sub cap și a adormit uitându-se la mărul de pe masă.