Când eram mică, mai tot timpul liber pe care îl aveam mi-l petreceam cu tata în magazie sau în garaj, în împărăția menghinei, a șurubelnițelor și piulițelor. Uneori făceam fix nimic. Îndoiam sârme la menghină sau băteam degeaba cuie în bucăți de PAL.
Stând pe lângă el, totuși, am învățat să meșteresc diverse chestii, să șurubăresc, să repar prize, să schimb lițe la tablourile electrice, să lipesc fire și câte și mai câte.
Pe vremea aia nu aveam instrucțiuni de utilizare la nimic și, chiar dacă aș fi avut, ar fi fost degeaba pentru că nu știam să citesc.
Tot gândindu-mă zilele astea la prospecte și instrucțiuni de utilizare, am început să mă găndesc, invariabil, și la mine și la modul în care relaționez cu cei din jur.
Mi-am dat seama că am fost livrată fără manual. Fără cutie, fără folie de protecție, fără etichetă pe care să scrie: „Fragilă, dar rezistentă. Nu scuturați prea tare. Nu desfaceți în ploaie. Nu întrebați prea mult.” Câteodată mi-ar prinde și mie bine să mai răsfoiesc manualul ăla, dar ia-l de unde nu-i. (Cred că acum câțiva ani am mai scris despre asta, dacă îmi amintesc bine.)
Nu sunt greu de înțeles, doar că sufletul meu a venit pe lume fără instrucțiuni de utilizare, fără foaia aia de hârtie tradusă prost din chineză, pe care scrie ce buton să apeși când mi se face frig în mijlocul verii, sau când tac prea mult, sau când par că nu vreau să fiu acolo, deși sunt.
Sufletul mi se ține în două șuruburi ruginite și o piuliță care nu are ce căuta acolo, am niște fire pe care le-am legat la întâmplare și le-am lipit cu leucoplast, cum făceam când înnădeam câte un fir de curent. Așa mă învățase Mircia, tata adică. Uneori scot scântei când se face prea cald în mine. Nu e nimic spectaculos, doar un suflet care n-a venit cu instrucțiuni clare și care învață pe parcurs ce e „normal”, ce e „prea mult”, ce e „nu acum, te rog”.
De-a lungul timpului m-au mai întrebat niște oameni de ce sunt atât de greu de citit, mi s-a mai reproșat că sunt greu de înțeles, că nu se înțelege nimic de la mine. Nu cred că sunt, doar că n-ai de unde ști cum funcționez dacă vii cu rețetele din altă parte, dacă mă iei cu setările altui om, dacă apeși pe tastele învățate de la altă inimă. Știu sigur că n-am comenzi rapide și nici circuitele prea directe. Mă înțelegi greu dacă te grăbești. Mă închid repede dacă nu ai răbdare. Și e drept că uneori nici eu nu știu pe ce buton să apăs ca să mă reglez.
Îi spuneam nu cu mult timp în urmă unui bărbat care a trecut prin viața mea mai repede decât mi-aș fi dorit și cu side effects mai apăsate decât ar fi fost cazul, că sunt ca un melc. Asta e o setare pe care sigur o știu și funcționează fără greș. La cel mai mic semn mă retrag în cochilie și nu mai ies niciodată. Chiar dacă simt că mor, că mi se spulberă sufletul, nu o să mai știi niciodată de mine.
N-am un mod „corect” de funcționare. Am doar două: unul stângaci, altul prea intens. Am fost reparată pe alocuri, lipită, cusută din nou, recusută. Nu știu dacă se vede. Poate doar dacă te uiți mai atent, dacă mă asculți și cu ochii, și cu răbdarea. Dacă mă ții de mână și îmi lași spațiu, îți arăt. Așa am venit din fabrică: cu multe butoane care nu fac ce te-ai aștepta (când mă apasă ceva, nu spun. Când mă doare, râd. Când iubesc, par absentă. Când vreau să fiu ținută de mână, mă dau un pas înapoi). Nu e strategie, nu e joc. E un fel de wiring prost, făcut de un electrician grăbit sau poate ironic. Ori poate am tras eu la sorți o fișă tehnică mai câș. Uneori spun „nu” când vreau să spun „stai” și „e ok” când îmi vine să urlu. Dar cine să-mi spună că tastele s-au instalat greșit și, mai ales, cine să îmi arate locul lor corect? Când mă retrag, nu fug, fac ordine în suflet. Și dacă uneori iubesc cu măsură sau cu spaime, să știi că nu este pentru că nu simt, ci pentru că n-am găsit încă butonul de „play” fără frică.
Nu am învățat încă cum se comunică simplu. Trimit semnale Morse din priviri și sper că cineva le va descifra. N-am lumină de avarie, mă blochez, mă retrag.
Dacă ai fost obișnuit cu oameni care spun tot, o să te scot din minți pentru că nu știu cum să fac asta.
Am tot zis de-a lungul timpului că semăn cu o păpădie. De asta, de multe ori, stau cu frica în sân să nu îmi dai cu ierbicid crezând că sunt o buruiană. Am mai pățit.
Nu cer să fiu înțeleasă complet. Am învățat că nu poți cere acceptare și înțelegere completă pe lumea asta. Nimeni nu-ți e dator cu ele. Cer doar să fiu privită o secundă în plus, pentru că, vezi tu, învăț în fiecare zi. Și poate, într-o zi, voi ști să-mi citesc singură sufletul, ca să-l pot explica. Până atunci, dacă vrei să rămâi, îți dau cheia, dar nu deschide ușa cu forța și nici nu o trânti la plecare. N-o vei putea repara dacă se rupe.
M-am autoconstruit din resturi, mi-am pansat traumele cu glume, mi-am îmblânzit tristețile cu ironie și cumva, în toată ecuația asta, am ajuns să par complicată. Doar că nu sunt. Nu am instrucțiuni de utilizare. Atât. Tot ce pot promite e că în lipsa instrucțiunilor, îți dau piesele pe rând, în ordine.
Nu e un puzzle ușor, dar toate bucățile sunt acolo.