ICAR

mi-au spus să am grijă că o să mă ard

și de data asta

dar

oare

ȋi poți spune lui Icar să

aibă grijă

ȋn zborul lui

către soare

Am citit de curând vorba aia care zice ca oamenii sunt dispuși să uite cuvintele pe care le-ai spus, trec ușor peste faptele tale, dar niciodată, niciodată, nu vor uita cu adevărat felul ȋn care i-ai făcut să se simtă.

Băi cât este de adevărat.

Mi-au revenit ȋn minte toate momentele când, de fapt, doar despre asta a fost vorba. Nu ce ai spus, nu cum mi-ai spus, nu ce ai făcut, nu că ai plecat deși ar fi trebuit să stai, nu că ai rămas deși trebuia să pleci; nimic altceva, doar felul ȋn care m-ai făcut să mă simt.

Despre asta este vorba ȋn relațiile noastre, de orice fel ar fi ele, fie că-s părinți, șefi, prieteni sau iubiți. Cred că asta este întrebarea care ar trebui să ne dea măsura: cum mă face să mă simt?

Oricât ai iubi pe cineva, oricât ai vrea să fii ȋntr-un anume loc, dacă te face să te simți neînsemnat, nedemn, că valorezi mai puțin decât știi tu că valorezi, neiubit, trist, dacă nu ȋți mai răsar diminețile cu bucurie, dacă nu îți vine să te întorci acasă, dacă nu mai vrei să pornești spre muncă, dacă simți că nu poți spune ce vrei, cum vrei, dacă nu poți să cânți, dacă nu îți găsești cuvintele, dacă te simți ridicol, frustrat, pleacă.

Avem atât de puțin timp, încât nimeni nu merită să se simtă ȋn felul ăsta. E mai simplu de ȋndurat singurătatea sau boala, e mai ușor de dus ȋn spate o jumătate goală de pat decât un om care nu te vede, e mai liniște ȋn dimineața unei cești singuratice de cafea, ȋn colţul de pâine pe care îl mănânci ca pe un festin Michelin, decât ȋn apăsarea cuiva care te face să te simți ca un rahat.

O să aud că mie mi-e ușor să vorbesc, că nu am „obligații”, că ce-mi pasă mie, că ce știu eu?

Nu știu despre lucrurile astea, așa-i, dar știu despre cum este să simți ca nu poți, by default, că nu meriți, că nu valorezi, că ești easy și, poate, cheap, că „hai mai lasă-mă”, că aștepți să sune telefonul, că stai aici unde ești, că nu ai cum mai mult de atât, că merg doar eu; tu vii, poate, data viitoare și, mai ales, știu despre cum este să crezi toate astea.

Încearcă, iar și iar, atunci când simți tu că poți să încerci, chiar dacă a trecut o săptămâna sau șapte ani de când ai putut ceva ultima dată. Învață despre tine ce e de învățat și încearcă din nou să scrii, să iubești, să îți dai voie să fii iubit, să desenezi, să reîncepi un business, să plângi din nou în faţa cuiva, să iei o mână ȋntre palmele tale, să te legi singur la șireturi, să faci prăjituri, să te angajezi din nou, să orice.

Nu lăsa pe nimeni să îți spună că nu poți, că nu meriți, că ești urât, că ești prea scund, că ești prea orice. Icar și-a topit aripile până la urmă, dar dacă ai putea să-l întrebi acum, cu siguranță ţi-ar spune că nu ȋi pare rău că nu l-a ascultat pe taică-su și că a zburat către soare.

icarus-www.talenttalks.net-realizing-potential-part1

LACUL BICAZ ŞI SUFLETUL

Despre Lacul Izvorul Muntelui și povestea lui am mai scris vara trecută. Revin aici de mulți ani, de acum. A devenit locul meu de reculegere, de visare, locul în care îmi strig frustrările, mă rog ȋn felul meu, scriu, uit de tot sau îmi aduc aminte de mine, de la caz la caz. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să aibă un astfel de loc ȋn care să intre ȋntr-un proces de reabilitare sufletească. Mult timp, locul ăsta mi-a fost paradisul pierdut din Dumbrava Roșie, dar, din păcate, acolo nu mă puteam întoarce decât ȋn gând, ȋn suflet și cu emoțiile, ceea ce se dovedea a nu fi de ajuns, ȋn multe cazuri.

Anul trecut, am făcut o plimbare cu barca pe lac, acum s-a întâmplat varianta oarecum upgrade, plimbare cu vaporul. Daca vă interesează subiectul, oricine poate închiria vapor pentru plimbare din portul Bicaz. Daca ai noroc, ȋn ultima vreme nu a fost secetă și nivelul apei este suficient de crescut, te poți plimba de la baraj până la Poiana Teiului, să vezi stânca scufundată ȋn apă. Cu vaporul nu merge, dar cu barca poţi trece pe sub viaduct să faci înconjurul pietrei.

Peisajele sunt breathtaking și ai momente ȋn care te întrebi ce ţi se întâmplă, cum de ai ajuns brusc ȋn Elveția dintr-un fiord nordic, cum de dansul norilor pe cer poate arunca asemenea lumini peste lume. Eu am prins ȋn timpul plimbării respective toate anotimpurile: de la soarele arzător care m-a făcut să stau ȋn tricou până la o ploaie amestecată cu câțiva fulgi, după cum am auzit spunându-se, de la apă calmă la vânt de ţi se învârtejeau bucuriile ȋn suflet. Nu contează, a fost o experienţă all in one de toată frumuseţea.

M-am cocoțat la ultimul nivel al vaporului, m-am întors cu spatele la sensul de mers și minute ȋn șir am privit hipnotizată siajul, am ascultat singurele sunete care se auzeau și jur că băteau de departe orice muzică de relaxare. În principiu este vorba despre faptul că nu se aude nicio voce, doar clipocitul apei, plămânii nu iți ajung să inspiri și parcă înveți din nou cum să trăiești și ce contează cu adevărat. În jur, cât vezi cu ochii numai munte, păduri, o minune nouă ȋn fiecare unghi, o minune pe care te temi că nu ai s-o poți cuprinde cu mintea. Teama asta puerilă dispare ȋn secunda ȋn care ȋnţelegi că ceea ce ai trăit va rămâne cu tine.

Îți va rămâne ție, indiferent de oamenii care se perindă prin viața ta, indiferent de ce ţi se întâmplă. Momentele alea nu ţi le poate lua nimeni.

E bine să îți reamintești că prin locurile pe unde tu te plimbi cu vaporul era cândva un sat. Nu uita istoria locurilor unde mergi. Fie că ești sau nu conștient de asta, istoria își pune amprenta, nu poţi dezlega locurile de ea, la fel cum nu poți separa un om de viața pe care a trăit-o pâna l-ai întâlnit tu.

Mi se întâmplă uneori să uit cine sunt. Sunt ușor de zdruncinat și îmi pierd încrederea ȋn mine. Pentru astfel de momente am minunea asta de lac și cele doua inele de pe mâna stânga. Fără toate astea de care vă povestesc aș fi pierduta. De câte ori ȋmi dau inelele jos (si asta se întâmplă foarte rar) parcă nu mai știu cine sunt și câtă forță este ȋn mine. De câte ori trece prea mult timp până ajung la lac mi se adună atât de multă zgură ȋn suflet încât uit cum ar trebui să fie de fapt lucrurile și oamenii.

Vezi, fiecare dintre noi avem o sită mai deasă sau mai rară cu care cernem ce este ȋn jur. A mea a fost mai tot timpul prea deasă. Lăsam să cadă doar câteva fire mărunte, păstrând cu mine inutil o grămadă de gunoi. Doar aici reușesc să ȋmi reajustez sita.

Țin cu dinții de copilăriile mele, cum spuneam la un moment dat, și aici e locul ȋn care îmi este cel mai ușor să redevin copil. Sunt multe locuri ȋn care puteți găsi cazare cu vedere la lac și la Ceahlău. Eu trag mereu la Pensiunea Estival. M-am lipit de locul ăsta și probabil că și el de mine – fără chimie reciprocă nu se poate. Aici mă rup de lume, culeg plante din pădure, mă joc cu animalele, le îngrijesc (atât cât mă pricep) și stau ore ȋn șir la marginea apei. Mi s-au întâmplat aici toate anotimpurile, mi s-au întâmplat cireșe și nuci noi, coarne și vișine, zmeură, prune, mere, frăguțe, zăpezi cât vezi cu ochii sau fânețe ȋn floare. M-am întâmplat eu. Plec de aici alta. Alta decât cea care am ajuns nu alta decât sunt. Îmi scutur de pe umeri mantiile grele de negru și-mi aduc aminte. Cele doua inele gemene de pe mâna mea stânga sunt și ele acolo să nu mă lase să uit.

UNDE SE DUC ŞOSETELE CȂND SE DUC

„E ok să nu ai răspuns la toate întrebările.”

Mă lovește, din nou, replica asta, când mă aștept mai puțin și când sunt convinsă că nu o să o mai aud, ca ȋntr-un joc de bâlci, atunci când pocnești o bilă suspendată cu arc și ea se întoarce să te lovească peste nas.

Totuși…nu pot funcționa altfel. Am nevoie de răspunsuri la niște întrebări. Ok, nu la toate, dar măcar la câteva, să îmi regăsesc și eu somnul.

Nu am liniște și simt că mă împiedic în drum dacă nu aflu, de exemplu, unde se duc șosetele din mașina de spălat, atunci când se duc.

La fel, aș vrea să știu și unde se duc oamenii când se duc. Nu când mor; când dispar din viața ta așa…de ca și cum nu s-ar fi intersectat niciodată cu tine.

Unde se duc oamenii ăia care par atât de aproape și apoi dispar? Și cum fac ei să dispară într-o clipită? Există un univers special pentru ei?

Așa mă gândesc că ar trebui să fie, la fel cum sigur există și universul paralel al șosetelor desperecheate. Uite, aici se strâng șosetele flaușate de iarnă, aici șosetele cu găuri, care oricum ar fi fost aruncate, aici șosetele colorate și haioase.

La fel și cu oamenii: aici se strâng oamenii care s-au evaporat brusc din viața ta, organizați după numărul de cuvinte pe care nu au avut coaie să ți le spună. Mă tot gândesc că dacă aș găsi poarta de intrare în universul ăla, pe care eu una l-am populat cu nenumărate „fantome”, mi-aș pune mânuși de box și aș începe să împart pumni. Poate așa nu mi-ar mai trebui răspunsuri.

Pe șosete le-am iertat, dar pe oamenii ăia, nu. De multe ori mă gândesc că dacă ne-am întâlni pe stradă le-aș da două palme și aș pleca mai departe. Cel mai probabil, când s-o întâmpla vreodată să ne întâlnim, o să trec pe trotuarul celălalt, dar îmi place să îmi imaginez setea și descătușarea din palmele alea.

De asemenea, aș vrea să aflu cum apar și conform căror mecanisme, out of the blue, niște situații absolut bizare, care nu erau prevestite de nimic, nici cu cinci minute mai devreme. Cică le cerem noi, mai mult subconștient decât altfel.

Dar totuși…există o oală mare undeva, de unde cineva scoate cu polonicul câte un ciubăr de zeamă și ți-l toarnă arbitrar în freză, spunându-și în barbă “ai cerut-o, mon cher”? Pfoaaa ce m-aș duce acolo să îi întorc și eu polonicul acela, elegant, desigur, și să-i spun să-și vadă de treburile dumisale.

Apoi, i-aș spune să facem ca în emisiunea aia Seconds Before Desaster, să reconstituim traseul, să înțeleg și eu cum am ajuns acolo. Chiar mi-am cerut-o eu sau a fost doar o aliniere nefericită de planete? În fine, e și ăsta un rai în care aș vrea să ajung, desigur, după raiul oamenilor dispăruți. Ăla pare mult mai interesant.

Și aș mai vrea să știu, dacă se poate, „de ce eu” și, mai ales, „cum”, și „de ce”, și „ce s-ar fi întâmplat dacă”. E o tâmpenie abisală, desigur, dar aș da un bănuț pentru asta.

Nu calul. Calul îl țin la schimb pentru alte regate; nu îl dau la schimb nici măcar cu raiul oamenilor dispăruți precum șosetele. Oamenii ăia sunt desperecheați deja, deși cred că unii dintre ei ar putea avea niște răspunsuri tare folositoare pentru mine.

Și aș mai vrea să ajung în raiul cățeilor, acolo unde ajung ei când nu mai sunt aici, să tragem o joacă zdravănă și să mă întorc, fără violențe educative, de data asta, precum în celelalte raiuri.

Desigur, cei mai inteligenți dintre voi cei care citiți povestea asta îmi veți spune că e o mare pierdere de timp, că lucrurile cu adevărat importante sunt în față, că oamenii ăia s-au dus „în raiul lor” cu un motiv. Aproape  că v-aș da dreptate, dar doar după ce o să simțiți și voi ușurarea aia absolut fenomenală când un răspuns la un „de ce” d’ăsta vine și face o lumină teribilă în jur.

Apropo, până una alta, știe cineva să-mi spună unde se duc șosetele atunci când se duc? Pare raiul cel mai accesibil dintre toate.

“To be joined together as a matched pair, in cleanliness and in filth, until separation in the laundry do you part?”
Artist: Whitehead, Bill

broșa

îți porți inima

ca pe

o broșă

prinsă pe interiorul

corpului

mai ții minte când

erai mic și

îți punea mamaie maieul

pe dos

să te ferească

de deochi

de ochi rău

de boală

de ghinion

îți porți inima

ca pe

o broșă

care a rupt materialul cu greutatea ei

nu o dai jos

să nu se vadă

ciupitura din fibră

și te gândești

că poate

dacă

întorci haina pe față

vor scânteia

în soare

nestematele broșei

dar

dacă cine știe

broșa ta cu nestemate

e doar un gablonz

ordinar

cumpărat de mamaie

de la bâlci

și tu

nu mai ții

minte

Pinky & Brain

Cică „Unde ţi-ai prins degetul?”

Păi ce? L-am prins? Nu nenică! L-am așezat frumos pe un cant metalic și am trântit peste el, cât am putut eu de tare, ușa de la lift. Cel puțin asta e o variantă, că pe aia reală nu mi-o amintesc. Am câteva secunde de blackout total după care, primul lucru pe care mi-l amintesc este că mă concentram să nu urlu în lift.

Mi-a ieșit.

A durut cum rar m-au durut chestii ȋn viața asta, poate doar sufletul să mă mai fi durut așa de câteva ori, dar nu asta e ideea. M-am dus frumos la piață, la Mega, am venit acasă, am realizat că am uitat să cumpăr o grămadă de chestii, am scos din congelator o pungă cu broccoli care e ținută acolo fix pentru cazuri terapeutice, l-am pus pe pinky (care între timp devenise blackie) printre legume și dă-i și plângi.

Și am plâns…și am tot plâns vere, cu sughițuri și lacrimi d’alea marile, de mi se rupea sufletul de mine, de nu mă mai auzeam eu pe mine însămi și nu-mi mai puteam aprinde țigara din cauza sughițurilor, treabă care mă făcea să mă zgudui și mai tare de bocete. Am plâns, tot ce nu am mai plâns de câteva luni încoace, toți dracii, frustrările și nefericirile care s-au adunat.

Vreo oră mi-a luat toată treaba asta. Cum nu-mi place să plâng cu public, mainly din motive estetice, să o fi auzit pe Iancu: „Te rog să te duci dincolo, lasă-mă să bocesc și continuăm după aia”.

 Vorba unei prietene: „Băi, da’ măcar ai eliberat dragonu’?” L-am eliberat, dă-l naibii, s-a tot dus. Acum baiu e că a lăsat locul liber pentru alt dragon.

Acum, pinky arată ca un corp străin atașat de mâna mea, stă țeapăn, vânăt, bosumflat și cred că zice-n sinea lui: „Ai bocit, huh? Stai să vezi când o să scuip unghia asta urâtă și vânătă, ce distracție o să fie!”

P.S. Vai de pinky unde nu-i brain

VȂNZATORUL DE MERE

A fost odată un om care avea de vânzare mere. Toată viața lui cultivase mere, așa că ajunsese să aibă o recoltă frumoasă de mere perfecte, roșii și aromate.

Ȋntr-o bună zi, omul nostru și-a pus merele în traistă și s-a dus cu ele la piață. Le-a așezat pe o tarabă și fără să-i treacă prin gând că nu le va vinde în timp foarte scurt, s-a pus pe așteptat.

Ceea ce nu știa omul, era că merele lui, deși perfecte, nu aveau căutare. În piața aia, nu se cumpărau decât căpșuni și cireșe.

Bună ziua, nu vreți să cumpărați niște mere? Ia uitați-vă cât sunt de frumoase!

Bună ziua, cireșe aveți?

Nu am cireșe, dar am mere perfecte, roșii și aromate…

Mulțumesc, mă interesează niște cireșe sau poate niște căpșuni.

Nu am…am doar niște mere…

Nu vreau mere.

Deși dialogul ăsta s-a repetat zi de zi, omul nostru nu a încetat să spere că la un moment dat, în piața aia atât de mare, va apărea cineva care vrea să-i cumpere merele. Din când în când se mai oprea la el câte un mușteriu să-l întrebe dacă nu a adus și altceva și când auzea că nu, se uita la el cu dispreț și trecea mai departe.

Sezonul căpșunilor trecuse de mult timp, la fel și cel al cireșelor; oamenii se plimbau năuci printre tarabele goale, întrebând obsesiv în continuare de cireșe și căpșuni; nu se oprea nimeni la taraba cu mere, deși rămăseseră singurele fructe din piață. Omul cu merele a rămas încăpățânat la taraba lui, ștergându-le de praf, ferindu-le de soarele arzător.

Ȋntr-o zi, s-a apropiat de el o femeie:

Bună ziua, văd că în continuare aveți mere pe tarabă.

Am. Mai am încă mere, dar mă tem că în curând vor începe să se strice. Până le culeg pe celelalte să vin cu ele, o să rămână piața goală.

Tot mere o să aduceți?

Da, tot mere. Merele mele sunt perfecte. Nu știu să cultiv altceva…

Dar nu ați vândut nici măcar un kilogram atâta timp. De ce vă încăpățânați?

Pentru că eu cred în mere. Căpșunile îți pot da alergii, cireșele se strică repede, amândurora le ține foarte puțin sezonul, pe când merele… De la mere știi mereu la ce să te aștepți, sunt de nădejde,  oneste, țin mult, treci iarna cu ele, le faci plăcintă, tort, le coci, le poți mâncă pur și simplu, te feresc de boli, sunt aromate…cred în merele mele. De ce să aduc altceva? Ce altceva? Nu știu nici să cultiv, nici să vând banane sau piersici; ar fi o păcăleală. Am merele perfecte…chiar, nu vrei un kilogram de mere?

Nu. Aș vrea un kilogram de căpșuni, dar cum nu mai sunt, o să îmi fie poftă de fructe până apar din nou și sunt și alergică la căpșuni, dar asta e…

Am eu mere, nu trebuie să îți fie poftă de fructe. Uite, îți dau un kilogram gratis, dacă…

Nu a mai apucat să își termine propoziția. Femeia s-a îndepărtat de el cu umerii aplecați; mergea printre tarabele goale, sperând să vadă pe undeva, chiar și căzută pe jos, o căpșună.

Omul nu înțelegea nimic. De ce toată lumea voia doar căpșuni și cireșe, când el avea de vânzare cele mai bune mere care se văzuseră vreodată, era peste puterea lui de pricepere.

Poate în altă piață ar fi putut să le vândă, dar el era deja prea obosit să tot încerce, toate piețele erau prea departe, merele atârnau prea greu.

A ajuns acasă pe seară și s-a urcat pe scara podului. Tot podul îi era plin de mere perfecte, roșii și aromate. A început să le coboare de acolo și cu traista în spate s-a dus la marginea câmpului unde le-a azvârlit pe rând, până când în podul casei nu i-a mai rămas nici măcar un măr.

A mai stat o vreme să se uite cum niște porci murdari, scăpați de la vecini, au venit să-i mănânce merele. Poate la anu’ mă apuc să cultiv căpșuni, cine știe, se gândea în timp ce se îndrepta spre casă. Dar eu…eu nu mă pricep decât la mere. Știu să cultiv merele perfecte.

Nu îți vrea nimeni merele, omule. Lasă-te păgubaș, i-a zis o voce mică, ascunsă undeva printre gânduri. De ce te încăpățânezi să vinzi ceva ce nu vrea nimeni? O să mori de foame. Mai bine te-ai apuca să imporți banane, poate așa ai vreo șansă.

Mă mai gândesc, își spuse omul și odată ajuns acasă a scos din buzunar și a pus pe masă singurul măr care îi mai rămăsese. L-a șters de praf și s-a gândit să-l mănânce. A renunțat și așezându-se pe marginea patului și-a spus: este un măr atât de mare și de frumos. Dacă îmi va bate cineva la ușă, că îi este poftă de mere și știe că aici ar putea găsi, îl vom împărți atunci, în două; ar trebui să ne ajungă.

S-a întins pe pat cu mâinile sub cap și a adormit uitându-se la mărul de pe masă.

MENIUL LUI DUMNEZEU

Dumnezeu nu se ocupă cu nimicuri d’astea și nici nu practică BDSM-ul, să-ţi dea bătaie la fund când vrea să te pedepsească

De câte ori simțea că nu mai poate, pleca să-l caute pe Dumnezeu.

În ultima vreme, Dumnezeu se arăta la aprozarul de peste drum, printre lădițele cu legume și fructe colorate și strălucitoare, cum erau fructele din plastic de pe fructiera bunică-si din camera aia bună.

Dumnezeu apărea acolo, de o vreme. Pâna la un moment dat, îl găsea peste tot pe stradă; avea fețele copiilor sau ale florilor multicolore din scuarurile de pe mijlocul străzii. Alteori venea spre ea ca o rază reflectată de fereastră închisă brusc, a bătrânei de la doi. Lumina aia o orbea, apoi ȋi usca lacrimile. De fapt, nu i le usca propriu zis, o făcea să se concentreze la altceva și ȋi trecea de plâns. Tot un fel de mâna lui Dumnezeu era și asta.

Mai nou, după cum spuneam, Dumnezeu venea să o întâlnească la aprozar. Când simțea că nu mai poate, că are nevoie de mângâiere și soluții, își amintea că “a uitat” să cumpere te miri ce și pleca de acasă.

Drumul până acolo era suficient de lung sau scurt, cât să-și pună ȋn ordine lista de dorințe, sau gândurile, sau amăreala, sau scandalul pe care voia să i-l facă.

Şi Dumnezeu a apărut de fiecare dată printre lădițe sau rafturi. Lua o pungă de celofan și începea să pună ȋn ea o lămâie „Doamne, ajută-mă să trec și peste asta!”, mai punea o lămâie, „Doamne, dă-mi o idee!”. Trecea la lădița cu ceapă „Doamne, cum să fac acum?”, apoi la morcovi „Doamne, dă-mi încă un strop de putere!”, cartofi „Doamne, fă să treacă durerea!”, mere „Doamne, oare eu chiar nu am nimic de dat nimănui, de nu-mi scoți pe nimeni ȋn drum?” și tot așa pâna își umplea coșul, apoi rucsacul cu legume și fructe. Dumnezeu o asculta de fiecare dată cu răbdare și parcă auzea un foșnet, de ca parcă își nota pe o hârtie, tot ceea ce ȋi spunea.

Cam asta era relația ei cu Dumnezeu de când se știa. Nu i se păruse niciodată un păcat, așa cum ȋi spunea bunică-sa. Fiecare relație are specificul ei și ea nu-l găsise niciodată ȋn mirosul de tămâie, lângă lumânări sau alte nimicuri standard.

Dumnezeul ei era ȋn lumină și culori, era ȋn legumele pe care abia aștepta să ajungă acasă, să le facă mâncare. În momentul ȋn care se apuca să le curețe de coajă, apoi să le toace mărunt, cu furie, să le pună ȋn mâncare, ȋl știa pe Dumnezeu purtându-i de grijă. De câte ori ȋi spunea maică-sa să nu facă cutare sau cutare lucru, că „o bate Dumnezeu”, ȋi spunea: „Dumnezeu nu se ocupă cu nimicuri d’astea și nici nu practică BDSM-ul, să-ţi dea bătaie la fund când vrea să te pedepsească”. Îi închidea telefonul la jumătatea întrebării „Ce-i aia BDSM” și își vedea de ale ei.

Uneori, ca ȋn momentele când toca legumele alea, era convinsă că Dumnezeu, se ocupă și cu mărunțișuri. Era Dumnezeul ei, așa că se ocupa cu ce avea ea chef să se ocupe.

E greu să vorbești cu Dumnezeu ȋn aprozar. A încercat și ȋn piață, doar că acolo e și mai incomod. Tarabagii nu au răbdare cu dialogurile tale imaginare, nu au răbdare sa îl lase pe Dumnezeu să te mângâie pe frunte. Uneori o mai bușea și plânsul, iar legile economiei nu arată pic de empatie pentru sufletele pierdute. Oamenii o zoreau să facă loc altui client și decât să nu fie sigură că întrebarea ei a fost formulată corect, a preferat să-și cumpere ce-i trebuie de la aprozar.

Dumnezeu are răbdare, ascultă, te lasă să pui ȋn liniște legumele ȋn pungi de celofan, să te răzgândești, dacă vrei, să mai pui și altceva ȋn sac, dacă nu ești sigur că-ţi ajunge.

Până acum, cu atât de multe legume cumpărate, nu a reușit decât să gătească rețete noi de mâncare. Dumnezeu așteaptă ȋn continuare tăcut printre lădițele frumos aliniate să i se pună întrebările corecte, altele decât pana acum, iar pe unele, ea încă nu a găsit forța și ȋnţelepciunea să le rostească.

Poate data viitoare o să-l întrebe, de politețe, el ce-ar vrea să mănânce.

Chiar, oare lui Dumnezeu ȋi plac pennele?

CȂINELE

Nu-i plăcea să se ducă acasă direct după scoală. Cotea pe prima stradă la dreapta, se despărțea de colegii de clasă care oricum nu băgau de seamă că dispare și lua străzile la pas. Mai mereu se atârna de garduri și se uita ȋn curțile oamenilor. Ajunsese să cunoască toți câinii din cartier, să vorbească cu toți motanii vagabonzi aciuați prin gunoaie, o știau toți măturatorii de pe străzile cartierului. Când ajungea ȋntr-un final, dădea toată mâncarea câinelui și se punea pe citit. Temele nu și le făcea aproape niciodată. Nu o prea interesa școala, pentru că nu avea să o învețe nimic nou faţă de străzile cartierului, faţă de discuțiile cu bătrânii care căscau gura pe băncile din parc.
Uneori se aventura mai departe, dincolo de străzile obișnuite. Îi plăcea să o ia pe câte o stradă nouă, să meargă pe acolo până ȋi știa fiecare scândură nevopsită de gard, până se împrietenea cu fiecare floare din rigole, apoi schimba traseul sau explora altă stradă. Se ȋntâmpla să termine o stradă ȋn câteva luni. E multă muncă până afli toate poveștile pe care au să ţi le spună străzile. Așa își spunea mereu când se încăpățâna să se oprească la fiecare pas, să studieze câte un fir de iarbă din toate unghiurile.
Cărțile pe care le citea când ajungea erau mai toate furate. Fura mereu din altă parte, ba pe nevăzute din ghiozdanul câte unui coleg, ba de la biblioteca școlii, ba de la biblioteca orașului. Mereu ducea înapoi cărțile împrumutate oficial, doar că pe lângă ele, strecura pe sub haine tomuri groase, pe care le alegea fără nicio noimă de pe rafturi. Nu conta ce citește, doar că trebuia să aibă mereu ceva de scos din ghiozdan după ce câinele mare din curte termina de mâncat prânzul care ȋn mod normal trebuia sa fie al ei.
Câinele ăla, era singurul din cartier, din oraș poate, cu care nu reușea să se înțeleagă. Pur și simplu, nu se lăsa împrietenit cu ea. Indiferent cât de mult i-ar fi vorbit, cât de multă mâncare ȋi dădea, câinele cel mare avea ȋn privire o ciudă care nu se lăsa îmblânzită cu nici un chip. La un moment dat s-a gândit sa-l dezlege din lanț, dar ȋi era prea teamă să se apropie de el.
A încercat să-i explice, câteva zile la rând, că va trebui să nu o muște când se apropie de el ca să-l dezlege. Când părea că au ajuns la o înțelegere, s-a apropiat de el cu pași mărunți și atunci câinele, cu un salt a sărit la ea smucind-se ȋn lanț, mai mai să o sfâșie ȋn bucăți. S-a speriat foarte tare și a reușit să se mai apropie de el abia după câteva zile, timp ȋn care câinele a stat nemâncat.
După perioada asta, s-a mulțumit să se așeze lângă el, la o distanță confortabilă, unde știa că nu o poate ajunge și ȋi povestea tot ceea ce învățase peste zi pe străzi. Nu ar fi ținut neapărat să facă asta, dar cum nu avea cui povesti, câinele cel mare era un ascultător la fel de bun ca oricare altul. Ar fi putut să spună că ȋi era prieten, poate singurul prieten, doar că din partea lui nu venea nimic către ea, nicio poveste, nici măcar o mângâiere, nimic. Doar ȋi vorbea, sperând că într-o zi, câinele fără nume din lanț o va lăsa să se apropie de el.
Anii au trecut zi după zi, cartierul ei a devenit din ce ȋn ce mai mare cu fiecare stradă căreia ȋi afla poveștile, ajungea tot mai târziu după ora prânzului și i se părea, fără să fie totuși sigură, că animalul, care tot nu primise un nume, o aștepta să ȋi audă poveștile.
Într-o zi, a ajuns acasă pe ȋnserat. Fusese o zi caldă și luminoasă de primăvară, numai bună de cutreierat străzile, numai bună de ascultat poveștile orașului. Se întorcea acasă obosită, cu o mulțime de povești de spus și abia aștepta să se așeze ȋn locul obișnuit unde lanțul nu avea cum să ajungă, să-i spună tot ce adunase,apoi, pentru că tot se mai mărise ziua, să scoată din rucsac cartea nouă de care făcuse rost și să-i citească.
De obicei, cum sărea gardul ȋn curte, câinele începea să latre; nu știa dacă de bucurie că s-a întors sau pentru că o certa. De data asta nu se mai auzea niciun zgomot, niciun zdrăngănit de lanț, doar vântul care foșnea ușor paginile cărții pe care o uitase seara lângă zidul dărăpănat. Mirată de absența oricărui zgomot s-a apropiat cu teamă de locul câinelui. Plănuise să-i dea mai multă mâncare, să se împace cu el pentru absenţa lungă de peste zi. S-a apropiat tiptil de el, dar câinele mare și fără nume nu dădea niciun semn că o simte.
A văzut lanțul lung stând întins pe pământ cu un capăt prins de țărușul ruginit înfipt adânc, iar la celălalt capăt, acolo unde trebuia să fie câinele fără nume, zgarda stătea desfăcuta ȋn praf, ca o gură deschisă și însetată de prea multă secetă.
S-a apropiat încet, a mângâiat zgarda, ȋn timp ce o lacrimă i-a căzut ȋn praful din cercul bătătorit pe care câinele l-a făcut pe pământ de-a lungul anilor.
Vântul foșnea ȋn continuare paginile cărții de lângă zid și ea s-a întors brusc pe călcâie, a sărit gardul înapoi, pe unde intrase, printre bălăriile înalte.

DORUL

Un dor.

Atât mai rămâne după ce trec toate. Un dor atârnat neglijent ȋntr-un colţ de suflet ca o haina uitată la uscat pe o sârmă ȋn soare.

Un dor ca o durere sau ca un gol ȋn stomac.

Mereu mă gândesc, de câte ori decolează avionul ȋn care mă aflu, că așa pot descrie cel mai bine dorul: golul care mi se ridica încetișor din stomac și imposibilitatea de a-l umple cu ceva, indiferent ce ai face atunci.

Am fost învățată să nu spun că mi-e dor, să-mi fie rușine, am fost ȋnvăţată că e un semn de slăbiciune și eu, ascultătoare, ca un copil cuminte ce-am fost întotdeauna am ascultat. Nu spun.
Uneori mi-e dor de oameni care sunt lângă mine și nu le spun ca să nu mă creadă și mai ciudată decât sunt. Îi strâng mai tare de mână, dacă mă lasă, poate îmi ghicesc dorul. Simt ȋn momentul ăla că nu îmi ajung nici ei nici eu și avionul care își ia zborul cu sufletul meu îmi lasă un gol mai adânc în stomac. Mi-e dor. Mi-e dor și atât.

Mi-e dor de tata și mi-e dor de mine, mi-e dor de bucuria pe care mi-o aduceau cărțile care acum nu-mi mai ajung, mi-e dor de vișinul din spatele casei.

Mi-e dor să îmi ajungă toate din jurul meu și mie ȋmi ajung din ce în ce mai puține. Mi-e dor de cuvinte, de cum să le spun și să nu-mi fie teamă de ce-ar putea crede oricine, mi-e dor de doi ochi deschiși și mâini care mă ascultă egal, mi-e dor de râs ȋn toiul nopții.

Nu știu de ce naiba m-am apucat acum să scriu despre toate lucrurile astea. Ȋmi țiuie ȋn urechi tăcerile deși vorbesc mult și de cele mai multe ori prost, mă ajung din urmă lucrurile pe care nu mai știu să le spun pentru că mă sufocă dorul sau teama sau timiditatea sau măștile. Mi-e dor să nu-mi mai fie teamă să pășesc ȋn ȋntuneric, mi-e dor de o mulţime de lucruri.

Avionul decolează mereu cu mine și am renunţat la locul de la geam. Mi-e mai bine lângă culoar. Parcă pot să ȋnchid ochii și să simt mai bine dorul de acolo.

TIRIBOMBA

Ȋncerc să fac pace cu mine. E o luptă pe care o duc de aproape zece ani. Am momente când îmi afișez cu mândrie încercările. Ȋn mintea mea e un fel de „Băi coaie, tu știi cine sunt eu? Am dat mâna cu Doamna de trei ori. Băi idiotule, nu mă mai ȋnspăimântă nimic. Habar nu ai”. Mă fălesc cumva, nu neapărat cu încercările prin care am trecut, ci cu faptul că datorită lor am învățat multe, că acum sunt altcineva, o persoană pe care înainte nu aș fi știut să o bănuiesc ascunsă ȋn mine.

Alteori, tocmai de asta fug. Mă îngrozește gândul că oamenii nu mai văd nimic dincolo, că mă reduc la bolile mele, la sechele, că mă tratează pe bucăți, nu ca pe un om întreg, se uită la mine cu teamă să nu mă frâng între degetele lor, mereu am impresia că le văd ȋn privire „mai bine nu, că tu nu poți”, „mai bine nu, că dacă mori fix acum?”.

În momentele alea prefer să tac, să nu spun nimic, mai ales dacă este vorba despre oameni pe care nu ȋi cunosc. Nu vreau să le alterez percepția despre mine. Apoi, răsare gândul ăla care nu-mi dă pace. Şi eu să fiu, aș vrea să știu. Nu m-aș purta altfel, dar aș vrea să știu. Omul ăla e așa cum e, cu toate pe care le duce ȋn spate. Nu e corect din partea mea să tac.

Habar nu am cum stau lucrurile de fapt, probabil că undeva la mijloc, poate că ȋn niciun fel pe care mi-l imaginez eu și nu știu să fac slalom printre tot ceea ce simt. Treaba asta mă împiedică să fac o mulțime de lucruri sau le fac cu jumătate de măsură, pentru că niciodată nu sunt până la capăt nici cal, nici măgar.

Ieri, un puștan m-a rugat să mă dau cu el într-o tiribombă ȋn parc. În mod normal, aș fi spus nu pentru că na…amețeală, greață, frică, n-am mai făcut asta de atâta timp, dacă mi se face rău acolo, dacă îmi ies bilele pe nas?

Nu știu nici acum de ce am spus da și am spus-o fără să stau prea mult pe gânduri, ca nu cumva să chicken out și să dau înapoi. Tot „zborul” a durat fix două minute. M-am dat jos de acolo un pic amețită, dar atât. Ce să vezi? Nu am murit, nu am pățit nimic, nu mi-a fost prea rău. Atunci când eram sus nu m-am gândit decât la vântul ăla care alerga ȋn jurul meu și la decizia grea, dacă să închid sau nu ochii. I-am ținut deschiși și bine am făcut. Nu doar pentru că mi-a fost mai puțin rău, ci pentru că așa am putut să-l văd pe puștiul care râdea cu gura până la urechi ținându-mă de mână, că am putut să văd culorile din jur, că pentru o clipă am fost suficient de înțeleaptă să ridic ochii și să văd un nor atârnat deasupra noastră. Atât mi-a trebuit. În clipa aia ȋn care am văzut un nor ca o vată de zahăr nu m-am mai simțit redusă la bolile mele, ci am fost din nou Andreea aia care eram înainte.

Ultima dată m-am dat într-o tiribombă d-asta ȋn Prater ținând de mână un bărbat, nu un puștan care ţipă de bucurie. Atunci eram altă persoană și parca m-am bucurat mai puțin; nu era nimic altceva decât o tiribombă colorată dintr-un panair ȋn care te dai de plictiseală sau doar ca să bifezi ceva acolo. Acum mi-a fost încercare și piatră care mi-a căzut din spate. Mi-a fost bucurie și copilărie. Nu am simțit că mi-am depășit o limită care mă apasă de zece ani, doar că am făcut ceva ȋn plus pentru mine.

Acum ceva timp aș fi râs tăvălindu-mă dacă mi-ar fi zis cineva că simplul fapt de a mă cocoţa ȋn scaunele alea va însemna pentru mine o decizie.

E complicat de explicat cum un gest atât de mic are o astfel de încărcătură. Mă uit ȋn jur și pentru toți oamenii pe care ȋi știu, gesturile mici au devenit cele mai grele. Ne e frică și nu știm ce să facem cu frica aia. Sunt convinsă că dacă aș fi stat pe gânduri o secundă ȋn plus înainte de a spune „mă duc eu”, nu s-ar mai fi întâmplat.

Şi acum stau și mă gândesc așa: daca eu însămi m-aș gândi mai puțin la toate căcaturile, poate și ceilalți ar ajunge să nu mă mai reducă la ele. Cine știe…