August, 2011 - Simple Cuvinte

…SI DACA AR FI ADEVARAT?

De cand ne nastem, auzim in permanenta: asta trebuie sa faci, asta nu, asta se cuvine sa faci, asta nu. Daca indraznesti sa intrebi „de ce?”, vezi niste ochi marindu-se considerabil, fete contrariate, si evident, raspunsul fara nicio logica: „pentru ca asa se face”.

Suntem programati social la anumite fapte, si de cele mai multe ori nu avem curajul de a rupe la(n)tul, pentru a nu fi proscrisi; desi de cele mai multe ori este singura cale de a iti gasi fericirea; de multe ar trebui sa fim devianti din punct de vedere social pentru a fi lasati in pace sa ne traim viata dupa propriile reguli.

Regulile, am impresia, se nasc din nefericirea si frustrarea inaintasilor nostri care si-au transformat tampenia in regula, pentru a taia orice speranta de implinire a celor ce urmeaza.

Nu trebuie sa il sun acum, ca sa nu par disperata. Ok, suna-l dupa doua luni, cand nici nu va mai sti cine esti, doar pentru ca niste nefericite inaintase nu au avut noroc.

Trebuie sa ma marit, ca sa fac un copil. Ok, e in regula, la semnarea hartiei ti se activeaza ovarele. Dupa aceea, perioada de divort e la alegere…de la 6 luni la cativa ani.

Cum sa nu fac nunta. Toata viata am visat rochia alba de mireasa. Ai visat-o tu, sau mama ta frustrata…sau vecinele barfitoare de la colt?

Trebuie sa ma marit cu tipul bogat, scolit si frumos de sa-l pui in rama. Te-ai intrebat vreodata daca acest concept de barbat nu se va iubi mai mult pe el decat pe tine?

De ce sa iasa cu prietenele ei in oras? Sa stea sa aiba grija de casa. Las-o idiot egoist; dupa aceea se va intoarce cu mai mult drag sa aiba grija de toate si sa-ti mangaie tie orgoliul stupid. Las-o sa fie femeie!

De la o varsta incolo ne transformam toti, fara deosebire, barbati si femei, intr-o colectie de acrituri stafidite. Toti facem tot posibilul sa le dam celoralalti in cap. Esti linistit? Ia d’aci! Crezi ca poti ajunge undeva? Poc una peste fata! Ai impresia ca te poti abate de la reguli si vrei sa faci lucrurile in stilul tau? Out!!!

In ultima vreme aud in mod constant spunandu-i-se unei prietene: „daca as fi fost eu in locul tau…ehe cate as fi facut, unde as fi fost acum…” Ei bine, nu esti in locul ei, esti in locul tau…si? Ce ai facut? Unde ai ajuns? Cu acelasi numar de maini si de picioare ai facut fix rahatul praf. Las-o sa-si traiasca viata in liniste, in ritmul ei.

Vad ca din ce in ce mai des nu mai facem lucrurile pentru noi, le facem pentru cei din jurul nostru. Vanam imagini perfecte din reviste si uitam ca sunt prelucrate cu maiestrie in photoshop.

Si daca ar fi adevarat ca fericirea e un lucru marunt, atat de marunt incat nu suntem in stare sa-l vedem langa noi?

Si daca ar fi adevarat ca se poate si altfel, doar ca nu avem curaj?

Si daca ar fi adevarat ca femeia simpla si imperfecta pe care nu o observi te poate face fericit?

Si daca ar fi adevarat ca trebuie sa cerni tot ceea ce este in jurul tau printr-o sita extrem de rara ca sa te asiguri ca nu ramane decat ceea ce este cu adevarat valoros?

Si daca ar fi adevarat ca trebuie sa iti faci drumul singur, conform regulilor tale?

Si daca ar fi adevarat ca lucrurile atipice, iesite din rand sunt cele care iti aduc fericirea?

Ganditi-va macar o clipa:…si daca ar fi adevarat?

DESPRE NOI SI ALTI DEMONI

Luati Marele Zid Chinezesc, Piramidele Egiptene si inmultiti priceperea si determinarea care au dus la construirea lor cu 1.000.000. Gata? Bun. De acum puteti incepe sa banuiti noul nostru talent.

Ducem pe culmile perfectiunii talentul de a ne construi ziduri. Cu migala si temeinicie astupam clipa de clipa toate fisurile prin care am putea fi ajunsi…in primul rand, de catre noi insine, mai apoi, si de catre semenii nostri.

Este rusine sa lasam la iveala vulnerabilitati, e rau sa simtim; Doamne fereste sa vada si altii. Ne pricepem sa ne ascundem si sa fugim de noi. Nu-i lasam pe ceilalti sa vada mai ales ceea ce si noua ne este greu sa recunoastem, ceea ce nu vrem sa vedem nici noaptea, intr-un ciob de sticla.

Ne construim armuri perfecte inuntrul carora plang oameni.

Avem senzatia ca evoluam ca si societate, dar felul in care ne exprimam unii fata de ceilalti este din ce in ce mai rudimentar. Pentru fete nu e „Cosmo” sa arate ceea ce simt, iar barbatii isi diminueaza secretiile de testosteron daca spun o vorba. Ne uitam piezis unii la altii, incercam sa ghicim daca altii ne banuiesc, macar slabiciunile. Renuntam bucurosi la tot cceea ce suntem si simtim, de dragul aparentelor.

Ne infruntam zi de zi cu vitejie dusmanii, dar fugim de prieteni, ii tinem departe de noi. Ne testam armele si ne ascutim sabiile pe pielea cui nu merita, de dragul de a ne prfectiona strategiile. Trebuie sa parem invincibili. Trebuie sa dam senzatia ca nu putem fi ajunsi de nimeni si nimic.

Nimeni nu se gandeste ca, de fapt, nu fuge de demonii din ceilalti ci de proprii demoni, nimeni nu se gandeste sa inceapa exorcizarea uitandu-se in oglinda.

Vorbim non stop despre mari iubiri, mari prieteni, mari vieti, totul e mare…doar noi suntem din ce in ce mai mici. Ne facem mici de tot cand trebuie sa spunem cuiva „te iubesc”, ne facem mici atunci cand trebuie sa radem cu lacrimi asezati cu prietenii pe cine stie ce bordura, ne murdaresc cateii vagabonzi care vin catre noi cersind o mangaiere, strambam din nas cand un copil manjit pe maini ar vrea sa ne imbratiseze.

Ne plac mediile sterile, controlate, evident, de catre noi. Stabilim exact cantitatile de substante din fiecare eprubeta, cat sentiment este exacat in fiecare mojar, punem doza optima de catalizator, ca nu cumva alchimia vietii sa se intoarca impotriva noastra…si uitam sa traim.

SACADAT

Pe aleea ce trecea printre blocuri, nu se zarea nici tipenie de om. Doar frigul patrunzator si cateva frunze uscate, care dansau pagan in bataia vantului. Mi se facuse foarte frica;ma facea sa merg doar gandul ca in curand voi ajunge la tine. Oricum, sa ma intorc, nu mai avea nici un sens. Ma asteptai. Trebuia sa te vad.

Am intrat in scara intunecata a blocului si zgomotele orasului au ramas undeva departe, in urma. Pe bajbaite, am dibuit liftul si am apasat mecanic pe buton. S-a facut brusc lumina. Mi-a fost teama sa ma intorc, sa-mi privesc chipul in oglinda.

Pe palierul tau, era din nou intuneric….Mi-am trecut mana tremuranda prin par si am apasat butonul soneriei.

Ai deschis aproape imediat si am intrat, fara nici un cuvant. Era cald. Mi-am dat jos, cu miscari moi, haina si fularul, abia apoi m-am apropiat de tine, te-am privit in ochi si te-am imbratisat. As fi vrut sa te sarut; mi-am infundat doar fata in gatul tau, sa-ti inspir mirosul…..Imi era un dor nebun de tine, de aerul care pluteste in jurul tau…

III

Am intrat in camera si m-am asezat, ca de obicei, pe fotoliul de langa pat. Ai venit si tu, mi-ai adus ceva de baut si ti-ai aprins o tigara.

Iti regaseam gesturile nervoase dintotdeauna, privirea goala si pierduta, surasul amar. Ma bucuram, cumva, ca nu s-a schimbat nimic la tine in timpul asta. Mi-era mai comod asa… Si totusi, nefericirea din ochii tai ar fi trebuit sa dispara; as fi vrut sa te vad macar o data razand cu adevarat.

M-am asezat langa tine pe pat, m-ai luat in brate si ai adormit. As fi vrut sa iti mai spun atat de multe lucruri, dar am ramas sa soptesc in intuneric toate cuvintele pe care ar fi trebuit sa le auzi tu, am ramas sa te mangai, sa iti linistesc visele…

Dimineata am plecat fara a ne spune nici macar un cuvant. In intersectia imensa, am schimbat priviri incarcate de cuvinte nespuse, de regrete, de patimi, si ai plecat….

Golul creste cu fiecare revedere, este adancit de fiecare anotimp ce se strecoara in sufletele noastre.

Mereu ma intrebam cat timp va mai trece pana cand abisul ne va inghiti si pe noi? Care va cadea primul?

Intai ai cazut tu.

Cand te voi urma? Cat timp va mai trece pana cand te voi urma prin intunericul dens?

VII

Prin noaptea groasa am mers cu teama, pana la blocul tau. Am intrat in liftul intunecat si am apasat mecanic pe buton. In lumina murdara a becului, m-am intors incet si m-am privit in oglinda…..

DESPRE EI…DE FAPT, DESPRE NOI

Nu ne dam seama ca felul in care suntem obisnuiti sa vorbim despre ei, sau felul in care ne purtam cu ei, ne defineste pe noi ca si persoane mai mult decat ne imaginam. Ne este mult mai comod sa ne balacim in clisee, in ceea ce-i priveste; ne este mult mai comod si mai lipsit de riscuri sa adoptam prejudecati.

Ii definim generic ca si „comunitate”. Termenul ma inspaimanta. Imi imaginez automat o ingraditura strabatuta de electricitate, menita sa tina la distanta o adunatura monstruoasa.

Le mai spunem si „minoritate”, fara sa realizam ca sunt mai multi decat noua, „majoritatii” ne place sa recunoastem.

Nu agreez miscarile publice de afirmare ale unor idei, nu mi-au placut niciodata, nu am fost de acord cu ele. Nu inteleg, spre exemplu, miscarea feminista. Nu inteleg de ce nu putem schimba mentalitati luptand si muncind metodic fiecare pe bucatica noastra. Nu inteleg, prin urmare, nici miscarile de popularizare ale comunitatii gay. Am avut onoarea si privilegiul de cunoaste mai multe persoane apartinand „comunitatii”. Nu cred ca vreunul dintre ei/ele au luat parte vreodata la un gay parade. Fiecare isi traieste viata cu demnitate, in bucatica lui de lume.

In viata fiecaruia dintre noi exisa o persoana de alta orientare sexuala, fie ca stim acest lucru, fie ca nu, fie ca ne place, fie ca alegem sa ne comportam ca si cum nu exista, fie ca ii transformam sau nu in prieteni.

Mi se pare normal sa poti schimba lumea cu naturalete si simplitate, si mai ales cu normalitate. Mi se pare mult mai important sa ne purtam normal, si sincer nu inteleg care este, de fapt, sursa discriminarii.

Cand cunosti pe cineva de mult timp si la un moment dat afli ca apartine „comunitatii” ce se intampla de fapt? Persoana respectiva isi pierde brusc neuronii? Incepe sa miroasa urat? Ii dispare magnetismul? Devine un om rau? Ce se intampla de atitudinile se schimba, de fugim de cel care se gaseste in fata noastra?

Nu cred ca voi participa vreodata la un gay pride pentru a imi manifesta public sustinerea. Am ales sa nu existe absolut nicio diferenta intre modul in care ma port cu ei si modul in care ma port cu toti ceilalti. Cred ca le sunt de mai mare folos asa, in loc sa ma vada fluturand steagul curcubeu cocotata pe un car alegoric. Sunt convinsa ca astfel le aduc mai multa seninatate in viata. Nu putem intelege ca felul in care alegem sa ii privim si sa ii primim in vietile noastre vorbeste mult despre felul in care suntem dispusi sa ne primim pe noi insine.

Cred cu tarie ca felul in care vorbim despre ei este de fapt, felul in care vorbim despre noi.

MAI M-AM DECAT

Este un subiect ciudat, despre care nu credeam ca se poate scrie…

Dupa cinci, maxim zece minute de tras cu urechea la conversatiile de pe terase, de pe strada, din autobuze, de oriunde doriti, simt nevoia imediata de a-mi infunda in urechi castile din care nu urla manele.

Ma intreb cat de greu este, care sunt cantitatile suplimentare de energie si efort necesare pentru a putea fi respectata in fraza o topica simpla, pentru a putea recunoaste fara remuscari dreptul la existenta al unei banale prepozitii…

Ufffff greu, foarte greu. Acum cativa ani a fost valul de „deci”, ale carui ecouri nu s-au stins inca definitiv. Am senzatia ca trebuie sa existe cate un „trend” de exprimare neingrijita, astfel incat noi sa ne putem identifica si mai tare cu romanismul caracteristic, delasator.

Mi se pare revoltator ca suntem atat de inculti incat gramatica Limbii Romane a trebuit sa sufere modificari, doar (sau sa spun mai bine – decat) ca nu suntem in stare sa utilizam cratima…probabil ne gandim ca toate cuvintele care necesitau utilizarea unei cratime sau al unui spatiu, sufereau…de singuratate. Cert este ca acum scriem nicio si niciun intr-un singur cuvant…esti considerat incult daca le tratezi firesc, in doua parti separate. In viitorul apropiat (oare cat de apropiat?) va fi corect, oficializat de Academie sa spui „mai m-am gandit”, „plec decat 5 minute”, „sunt multe carti care nu le-am citit”.

Ma intreb cum va suna corect, in viitor, o conversatie intre copiii mei si prietenii lor. Ma intreb daca voi mai recunoaste ceva din modul lor de exprimare…

Acum cateva seri cineva rostea candid urmatoarea fraza: „Sunt multe muzee in Bucuresti care nu le-am vizitat”. Intentia absolut laudabila a palit in fata suferintei sarmanului „pe”, care a fost dat uitarii si de data aceasta.

De-a lungul timpului, am fost botezati in fel si chip. Ni s-a spus pe rand: „Generatia cu Cheia de Gat”, „Generatia Pro”, „Generatia de Sacrificiu”. Poate ar fi momentul sa ni se spuna si „Generatia Mai M-am Decat”