CEA-MAI-FRUMOASA-FATA-CU-UN-OCHI-PE-JUMATATE-INCHIS

Cand suntem copii, avem motive simple, logice si cat se poate de rezonabile pentru a nu ne juca cu alti copii. Pe masura ce crestem, in deciziile noastre incep sa-si faca loc influentele celor din jur.
La inceput era simplu: mirosul respectivului copil nu facea chimie cu al nostru, si atat. Dupa aceea, incepem sa auzim acasa ca parintii nostri nu-i plac pe parintii respectivului copil, ca matusa noastra are ceva de impartit cu maica-sa, ca nu are hainute suficient de frumoase sau jucarii suficient de scumpe…
Primele lectii despre discriminare le luam inainte de a merge la gradinita. Tot atunci invatam si sa judecam dupa aparente. Suntem pregatiti cu succes sa nu ne suprasolicitam creierele, sa nu obosim prea mult invatand despre altii.
Probabil toti stim cum sa facem astfel de lucruri, toti stim sa rostim cu usurinta fraze gen: „e moldoveanca, deci e o curva proasta”, „e oltean imputit”, „e tigan jegos”, „e poponar”, „e drogat”, „e gras”, „e slab”, „e taran”, „e sarac”…e….e om, e ca si tine…ce stii despre el? Cu ce esti mai bun? Ce iti da dreptul sa vorbesti astfel? In virtutea carui drept ii judeci pe cei din jur? De ce esti superficial?
Pacat ca superficialitatea nu a fost inclusa pe lista pacatelor capitale. Cred ca oamenii la inceput erau ceva mai simpli. S-au complicat pe parcurs.
Fericiti cei ce nu au fost niciodata „altfel”. Toti cei despre care s-a rostit vreodata o nedreptate stiu exact despre ce vorbesc.
E uluitor cat de repede punem etichete, cu cata usurinta ne uitam stramb. Nu mi-am dat seama de toate aceste lucruri, nu mi-am dat seama de felul in care eu insami vorbesc sau ii privesc pe ceilalti, pana in momentul in care, la randul meu nu am devenit tinta privirilor strambe.
Era simplu cand eram ca toti ceilalti, era simplu cand ma incadram. Aparentele erau un criteriu suficient de bun, pana in momentul in care totul s-a schimbat.
Ma uitam cu amuzament la bunicii care isi trageau nepotii din calea mea spunandu-le: „Fata aia e drogata. Tu sa nu ajungi niciodata asa.” La inceput m-am suparat. Apoi am realizat cat de departe erau acei oameni de ceea ce traiam eu, cat de departe erau ei de a intelege bucuria mea de a merge din nou. Nu aveau cum sa inteleaga. Pentru ei nu eram decat o fata cu privirea ratacita, mergand stramb si dezechilibrat, cu pasi sovaitori. Aparentele nu aveau cum sa vorbeasca depre altceva.
In timp nu-ti mai pasa. Nu se pune problema ca nu te-ar mai deranja, dar te imunizezi cumva, te concentrezi in alta directie, mai importanta pentru tine. Moldoveanca, sau blonda, sau oltean, vei fi probabil toata viata..
In timp, incepi sa mergi din ce in ce in ce mai bine, iti folosesti din nou ambele maini, lucrurile se intorc spre normalul acceptat. Doar in tine se schimba ceva care nu se va mai intoarce niciodata la ceea ce a fost.
Acum ma amuz. Cand trebuie sa mergem undeva ii spun prietenei mele ca voi fi cea mai frumoasa fata de acolo. Stiu ca asa este. In acel loc, sigur sunt cea mai frumoasa fata cu un ochi pe jumatate inchis.

DESPRE PRIETENI

Se spune ca trebuie sa ne resemnam cu familia in care ne-am nascut, pentru ca nu o putem alege. Nu sunt de acord cu aceasta afirmatie. Se mai spune si ca „sangele apa nu se face”… cunosc cazuri cand se transforma in venin.
Prietenii ni-i alegem. Cu ei trebuie sa ne resemnam? In mare masura as spune ca da. Prietenii nostri sunt „rezultatul” unor alegeri constiente, adesea la varsta maturitatii. Prietenii trebuie asumati. Alegem sa avem in jurul nostru niste oameni pe care trebuie sa ni-i asumam cu defecte si calitati. Cu siguranta, criteriile pe baza carora ne alegem prietenii sunt diverse si aleatorii; poate de multe ori nici macar nu alegem, ci lasam sa ni se intample.
Imi amintesc de momentul in care fugeam de cineva, o ocoleam si mergeam pe alt drum, numai pentru ca nu imi placea „mutra ei”. A sfarsit prin a-mi fi cea mai apropiata persoana.
Imi amintesc de o alta persoana pe care „am agatat-o” cand aveam patru ani si ne dadeam intr-un leagan. Ne-am ragasit dupa o pauza fortata, de multi ani. Timpul statuse in loc pentru noi.
Imi amintesc de tata. Prietenul absolut, modelul meu de prietenie. A avut, la randul lui, un singur prieten; cand pe Ruhi viata l-a dus departe a suferit atat de tare, incat nu a mai lasat pe nimeni prin preajma.
Prietenii si prieteniile noastre vorbesc despre noi. Nu trebuie sa fim aidoma unei persoane pentru a se crea anumite legaturi. Cu prietenii trebuie sa imparti lucrurile mari, valorile fundamentale. Restul este istorie.
Cu cei din familie uneori iti mai permiti greseli. In virtutea legaturilor de sange te gandesti ca sunt obligati sa te ierte, sa te accepte, sa treaca peste aproape orice.
Prietenia este o legatura incredibil de sensibila. Trebuie sa investesti in ea rabdarea, atentia si dragostea pe care le-ai investi in educatia copilului tau. Este nevoie de mult timp. Oamenii nu devin prieteni peste noapte. Cred in prietenii adevarati si in forta lor.
Familia mea nu este numeroasa, iar pe unii dintre membrii ei ii vad atat de rar incat imi sunt practic straini. Nu recunosc dreptul niciunei legaturi de sange intre mine si acei oameni. In momentele cheie ale vietii mele, familie mi-au fost prietenii. Ei au fost primii si ultimii pe care i-am vazut.

BABAI FEUZI

Babai Feuzi si Mamure Alai nu au avut copii. Au adoptat un baietel gasit intr-un boschet, nu se stie exact pe unde. Sucuri a terminat ingineria si eram extrem de mandra de el. Spuneam oricui vroia sa ma asculte ca este la Bucuresti la facultate. Habar nu aveam ce inseamna exact, dar toata lumea vorbea cu admiratie despre lucrul asta. Sucuri a emigrat in Suedia cu cateva luni inainte de Revolutie. Mi-au ramas de la el doua dictionare si amintirea unor ochi imposibil de verzi.

Babai Feuzi a fost primul meu prieten. Stateam amandoi in fiecare seara pe o piatra din fata gardului lor din scanduri spoite cu var alb. Discutam lucruri extrem de importante, iar el ma lua mereu in serios.

Nu mai stiu foarte bine cum arata, dar imi amintesc exact halatul lui tocit din molton verde, si fesul cu ciucure. La fel, mi-o amintesc si pe Capelca, catelusa metis, care era martora la toate tainele pe care le vorbeam. Nu ne jucam niciodata, doar stateam si povesteam. Ma invata cate in luna si in stele din experienta  lui de tatar batran si intelept, iar eu ii povesteam toate intamplarile de la gradinita, toate secretele si tristetile mele.

Ma distra ascunzand in casa prin dulapuri sau te miri pe unde, baclavale si acadele, pe care eu, ca sa le pot manca, trebuia sa le gasesc. Era jocul nostru, si ne placea la nebunie, spre disperarea nevesti-si careia ii dadeam casa cu fundul in sus ca sa imi gasesc comorile.

Babai Feuzi a murit inainte ca eu sa incep clasa intai. Avea cancer la gat si vorbea din ce in ce mai putin si mai greu. Cu mine iesea mai rar seara la poarta; era in continuare prietenul meu, desi vocea lui metalica si gajaita imi era straina si ma speria un pic.

Cand a venit tata si mi-a spus ca a murit Babai, nu am inteles mare lucru, nu aveam cum sa stiu ce inseamna. Am continuat sa ies la poarta, sa ma asez pe piatra si sa-l astept acolo. Capelca venea si ea si se aseza la picioarele mele, ne priveam nedumerite si dupa un timp, fiecare intra la ea in curte. O bucata de timp am crezut ca am facut ceva rau si Babai s-a suparat pe mine. Mi-era pofta de baclavale si de acadele, si ma gandeam ca Mamure Alai nu-l mai lasa sa se joace cu mine. Nu stiu cand am inteles ca prietenul meu nu va mai veni niciodata, dar imi amintesc si acum de toata dragostea pe care Babai Feuzi mi-a aratat-o, felul in care mi-a facut copilaria speciala, felul in care a stiut sa iubeasca, nu unul, ci doi pui de roman.

DESPRE ZIUA DE MAINE

Cu totii obisnuim sa ne facem planuri; de mici stim ce vrem sa ne facem cand vom fi mari, ne imaginam cum vom trai peste cinci ani, peste zece. Din pacate, prinsi in strategii si calcule cincinale, adesea uitam sa traim azi.
Cei ce ma cunosc stiu ca unul dintre motto-urile mele favorite este: “viitoru’ nseamna simplu, maine”. Spun asta, doar pentru ca imi este frica de ceea ce va urma dupa ziua de maine. Nu-mi plac planurile, nu ma pot tine de ele, nu respect termene si nu pot trai dupa grafic. Nu stiu sa ma gandesc la poimaine, la fel cum, am constatat, trebuie sa mai invat sa traiesc si astazi. Pe axa timpului meu, exista mereu suspendat un „maine”  cumva fara sa se bazeze pe un „astazi”.
Maine, mereu maine, mereu va fi, mereu viitorul, dar astazi? Din tot ceea ce spuneam ieri ca vom face maine, ce s-a intamplat de fapt astazi?
Fiecare lucru bun care ni se intampla astazi, este urmat de un „dar” si de gandul ca maine va fi altfel, ca maine se vor aranja toate conform planului nostru. Niciodata astazi nu este bine, niciodata astazi nu primim cu inima deschisa un compliment, un om, un zambet. Nimic. Maine ar fi fost mai oportune toate…. ehe, daca mi-ai fi zis maine, era altceva…
Nu facem astazi un copil; poate maine avem mai mult curaj.
Nu spunem astazi te iubesc; poate maine, celalalt va reactiona cum ne dorim noi.
Nu ne vizitam astazi bunicii; poate maine suntem mai odihniti.
Nu stam astazi „la poza”; poate maine nu mai avem cearcane, sau vom fi machiati impecabil.
Nu ne cumparam astazi o haina care ne place; poate maine o vom cumpara cu doua numere mai mica.
Nu primim astazi un prieten in vizita; poate ca maine va fi mai curat in casa.
Va implor dati-va o sansa sa fiti voi insiva; fiti imperfecti; fiti fericiti, sa plangeti, sa simtiti, sa radeti, dar faceti toate lucrurile astea astazi, pentru ca maine s-ar putea sa nu mai vina.
Credeti-ma. Stiu lucrul asta mai bine decat cei mai multi dintre voi.