DESPRE DRAGOSTE…IN ALTE FELURI

Virus cu „netransmitere”. Uneori nu poti spune nici macar ca este cu transmitere sexuala. Traim vremuri moderne dragilor, s-a inventat sexul fara obligatii. Biata dragoste, nu se ridica nici macar la nivelul unei BTS. 
Dragostea nu se transmite. Se traieste individual si individualist. Povestile sunt vechi de cand lumea si de fiecare data noi. Nu se schimba nimic, indiferent cat de tare ne-ar placea sa credem ca suntem speciali; se schimba doar oamenii care traiesc povestile.
Am vazut ca are arie de raspandire foarte larga, dar nu se poate trata cu spectru larg de medicamente…nici antibioticele nu au efect. Te poti contamina cam oriunde; am vazut cazuri de oameni care s-au „imbolnavit” in camere de camin, in sala de clasa, in cluburi, in spitale, pe strada, oriunde…sa nu mai vorbim despre internet.
Unii oameni se feresc din rasputeri. Fac tot ceea ce le sta in putinta sa ii puna pe ceilalti pe fuga. Le reuseste, cam pana la urmatorul colt, cand dau din nou cu nasul, ma scuzati, in destin si fie se desteapta si-l accepta, fie alearga in continuare, de nu mai stiu nici ei de ce sunt mereu pe fuga.
Cei mai isteti sunt fatalistii. Au inteles ca nu au nicio scapare. S-au resemnat si o primesc. Pe principiul fie ce-o fi, respira adanc si asteapta. Nu o lasa sa se strecoare. Nu. Ei sunt mereu pregatiti si deschid usa. „Poftiti va rog, va asteptam”. Pun fata de masa alba, „aia buna”, un pahar cu vin, si petrec timpul agreabil, la taifas cu dragostea.
Mai avem o categorie: cei in faza de vesnica negare. Cine? Eu? Nicicand! Mie? Asa ceva, niciodata. Eu detin controlul, stiu exact ce fac. Nu, nicio sansa sa ma indragostesc. Cand se contamineaza, ii vezi adesea legati la aparate, pusi pe ventilatie artificiala.
Urmeaza ateii, familie inrudita cu cei de mai sus. Ei nu cred in dragoste. Sunt un fel de produs mutant al vremurilor moderne: nu exista, e o tampenie, nu s-a demonstrat stiintific, eu pana nu vad nu cred. In cele mai dese cazuri si ei sunt loviti cu mare forta. Cand apare dragostea, i-a pus pe chituci.
Avem si categoria albina. Zboara din dragoste in dragoste, strang asiduu nectar si polen, sunt harnici, si mereu spera ca urmatoarea floare e mai dulce. O fi, dar la un moment dat nu mai au nici forta, nici carisma, nu mai polenizeaza nimic…de obicei, isi dau seama cand e prea tarziu.
Atentie speciala merita si cei care nu o mai vor; cu sau fara buna stiinta. Nu am gasit loc pentru ei in categoriile anterioare si nici nu stiu cum sa ii denumesc. Dat fiind ca vorbim despre dragoste…in alte feluri, ei sunt pur si simplu un alt fel de traitori ai dragostei. Ii gaseste, au parte de ea, doar ca la un moment dat, nu o mai vor. Pur si simplu. In general, ceilalti spun despre ei ca li s-a urat cu binele. Problema nu este atat de simpla si nici nu merita a fi tratata cu atat de multa superficialitate. O vor, dar probabil contextul are o problema.
Am vazut printre apropiatii mei atatea feluri de dragoste si atatea feluri de a o trai incat as scrie probabil o viata. Fiecare in parte are varianta lui unica, uluitoare si impresionanta de poveste: prin zbucium, prin consecventa, prin plictiseala, prin ineditul faptelor, prin intinderea in timp, printr-un milion de amanunte – printre care si faptul ca pe unii, de cate ori ii vezi te intrebi de ce naiba si-or mai irosi timpul unul celuilalt. Fiecare isi traieste dragostea in alte feluri, mai mult sau mai putin conventionale.
Despre dragoste este tentant sa povestesti altcumva, dar unde naiba sa gasesti energia pentru asta fara a cadea in derizoriul senzationalului?

DESPRE CUCERITOARE

Cu totii avem nevoie de povesti, chiar si cand ne maturizam; simtim nevoia sa fim personaje, ne asumam roluri, suntem sclavii imaginilor care ii stapanesc chiar si pe cei mai pragmatici dintre noi.
Cunosc femei care inchid ochii si se arunca. Nu va imaginati ca inchid ochii pentru ca sunt curajoase si iau viata in piept. Nici gand. Inchid ochii doar pentru a nu vedea in jurul lor si a nu lasa sa se strecoare indoiala…daca intr-o buna zi se trezesc intrebandu-se „oare am facut bine?”. Ce se vor face in dimineata aceea? Cum isi vor mai continua ziua perfecta, din viata perfecta, in cea mai buna dintre lumile posibile?
Cunosc femei care deschid ochii larg si se arunca in cap. Literalmente, s-au hotarat sa constate cu propria scafarlie unde este fundul prapastiei. Aflate in cadere libera majoritatea bat aerul puternic cu mainile. Incredibil, dar unele chiar reusesc sa isi ia zborul. Celelalte ajung jos, isi revin din ameteala si incep sa se catere. Isi cam bulesc unghiile impecabile pana sus, dar ajung sa vada lumina.
Cunosc femei care scrasnesc din dinti. Dap…asta e primul lucru pe care il fac dimineata. Scrasnesc din dinti, arunca o injuratura, si asa le vezi mereu. Incruntate, incrancenate, isi poarta batalia serioase, in fiecare zi, atente sa nu piarda niciun metru din terenul cucerit anevoie. Mereu se tem si sunt atente la tradare.
Cunosc femei care isi cuceresc fericirea incet, metodic, zambind. Iti lasa mereu senzatia ca totul e usor, ca sunt senine, ca totul vine catre ele si nu-ti trece niciodata prin cap cu cata migala construiesc castelele din jurul lor. Nu il cauta pe Fat Frumos, dar muncesc din greu si cizeleaza omul simplu de langa ele cu rabdare de ofrevier si il transforma in bijuteria coroanei.
Cunosc femei care pleaca sa cucereasca taramuri noi. Teritoriul catre care pleaca ele este dur, plin de lighioane si populatii neprietenoase. Nici oamenii pe care ii intalnesc, nici natura nu se lasa lesne imblanzite, domesticite. Unele reusesc, altele revin cu coada intre picioare, dar toate povestesc ca explorarea a meritat, ca experientele cu care se intorc le schimba pentru totdeauna.
Cred ca fiecare femeie are un taram necunoscut al ei in viata…momentul cand crede ca fericirea e tangibila, momentul in care crede ca, desi se afla pe alt continent, ii este la indemana, si pleaca sa o caute; pe unele dintre ele le auzi strigand „Land Ho!!!”.
Parafrazand un citat celebru as spune: da-i inainte, si daca barbatul pe care-l cauti nu exista, va fi inventat pentru a iti rasplati consecventa.
Fiecare dintre noi pleaca in Acea calatorie sperand ca isi poate schimba viata.
Din pacate, de cele mai multe ori, pornite in aceste campanii de cucerire ale teritoriilor necunoscute ne impiedicam de propriile cozi.
Nu ne vine sa credem ca poate fi atat de simplu…fugim in cerc, si reusim sa ne prindem doar coada. Balim mai ceva ca niste caini hamesiti si cand credem ca am luat o gura zdravana de fericire, constatam ca am reusit, cu succes, sa ne muscam de fund. Atat.
Ar trebui sa ne gandim ca poate calatoria este mai importanta decat punctul terminus. E cam nefiresc sa iti doresti ceea ce ai deja. De cele mai multe ori, dincolo nu vei gasi nimic.

DESPRE MINE

Indiferent cat de ciudat ar parea, acum la mai mult de doi ani, cand ma uit in urma realizez cat de mult m-a schimbat in bine tot ceea ce s-a intamplat; cum acum, dupa doi ani, o paralizie si o recuperare, realizez ca aveam nevoie de tot ceea ce s-a intamplat ca sa inteleg o multime de lucruri, care altfel treceau pe langa mine fara sa le acord atentie.

Sistemul meu de valori s-a schimbat radical. Nimic din ceea ce conta nu mai are importanta, nimic din ceea ce a ramas nu mai seamana cu ceea ce a fost.

Am avut nevoie sa cad pe strada, sa zac acolo 40 de minute, oamenii nu imi chemau ambulanta spunand cu voce tare ca imi merit soarta – ei ma credeau in supradoza…

Am avut nevoie sa zac inconstienta intr-un pat ca sa inteleg ce este cu adevarat important pentru mine.

Tata murise cu un an si jumatate inainte. Nu am putut trece peste moartea lui…a fost cel mai bun prieten al meu, sprijinul, constiinta si oglinda mea. In el ma vedeam, in el ma intrebam, in el imi gaseam raspunsurile. De fiecare data cand imi era greu imi spunea: „Lasa Darie, asa s-a calit otelul”. Era o replica din „Florile Pamantului”a lui Zaharia Stancu. Nici macar nu stiu daca a fost singura carte pe care a citit-o sau a vazut filmul…

La o saptamana dupa accident l-am visat. Pana atunci, il visam mereu in ultimele zile din viata, paralizat, suferind, chinuit de cancer. Acum insa, era altfel. Era tatal meu cel vesel, tanar, frumos, pus pe sotii. M-a intrebat ce fac? Mi-a spus ca el m-a lasat sa am grija de toate, sa am grija de mama, nu ma pot comporta asa…ce am de gand? Cred ca atunci a fost momentul cand l-am lasat pe tata cu adevarat sa plece. L-am lasat sa plece de langa mine, sa se duca sa aiba grija mea de acolo de sus. Am ales sa raman aici, sa am grija de toate, asa cum mi-a spus.

Mereu, cea mai mare temere a mea fusese sa nu il dezamagesc pe tata. Atunci, mi-a fost ingrozitor de rusine; am simtit ca el ar fi fost teribil de dezamagit sa ma vada ca nu lupt, ca renunt atat de usor la toate. Nu asa ma invatase.

Am inceput sa ma fac bine, incet incet. Nu m-am recuperat complet nici acum. Dar nu sufar. Am vazut ca acei oameni care ma iubesc, ma iubesc si acum cand ma leg mai incet la sireturi, sau cand ies in toate fotografiile cu ochiul stang inchis (probabil ca atunci cand voi poza pentru coperta „People” il voi ruga pe prietenul meu sa imi aranjeze fotografia in photoshop). Acum parca zambesc mai frumos. Cel putin, sunt ceva mai senina.

Acum, nu mai conteaza nici ca barbatul cu care am avut o relatie foarte frumoasa timp de trei ani mi-a dat intr-o buna zi papucii pe messenger…offline. Obisnuiam sa ma tot intreb ce am facut de am meritat asa ceva.

Acum nu imi mai pun astfel de intrebari. Toate experientele prin care am trecut au fost lectiile mele, sau suturile mele in fund, au fost, fiecare in parte un motiv in plus sa imi traiesc viata altfel, sa imi redescopar prietenii si sa cunosc un barbat minunat care m-a invatat ca si alte lucruri conteaza.

Au trecut toate si de fapt nu a trecut nimic. Toate lucrurile pe care le-am trait atunci sunt si acum la fel de prezente in viata mea; nu ma lasa sa uit ca intre tot si nimic exista o linie extrem de firava pe care o putem trece in orice moment. Si mai stiu ceva: nu l-am dezamagit nici acum pe tata.

DESPRE CEEA CE AU CEILALTI

Week-end-ul trecut imi explica cineva, ca un ovul are „inteligenta” suficienta, pentru a-l alege, dintre toti spermatozoizii care ii penetreaza membrana, pe cel care este cel mai diferit, din toate punctele de vedere. Il vrea pe cel mai altfel…biologic, cromozomial, genetic, tot ceea ce poate insemna „altfel”, in „mintea” unui ovul. Asa intelege el sa intareasca informatia pe care o detine, si sa o duca mai departe, mai puternica.

Ma intreb de ce, dupa ce depasim stadiul embrionar, nu mai stim atat de clar ce vrem. Vrem sa „AVEM”. Ii vrem in jurul nostru pe cei ce au, ca sa ii putem parazita, dar in acelasi timp, nu prea i-am vrea, pentru ca bagajul lor de acumulari ne copleseste – nu conteaza daca vorbim despre acumularile lor, sau mostenirile din familie. Am observat la multi dintre semenii mei tendinta de a se plange de „aroganta” bogatilor. Din pacate, toti se plang retroactiv.
Nu observ decat in rare cazuri plansete si bocete, frustrari si angoase cauzate de inteligenta celorlalti.
Aceiasi bocitori, mai dezvolta inca un model comportamental: au impresia ca li se cuvine din ceea ce au ceilalti. Nu mai dau inapoi banii de pe bautura din club, spun mereu: „plateste tu ca iti dau eu alta data”, se plang in mod constant, poate reusesc sa ciuguleasca o firimitura de la masa bogatilor, agata iubiti/iubite cu bani, doar pentru a se capatui mai repede. Ar trebui sa le explice cineva ca NU – NU LI SE CUVINE. Nu au dreptul asta nici macar in virtutea legaturilor de familie sau al prieteniilor existente. Nimanui nu i se cuvine nimic, exceptand cazurile cand a muncit pentru ceva-ul respectiv. Nu reusesc decat sa se anuleze ca si persoane. Atat.
Cunosc oameni indobitociti de ceea ce au, sau mai precis spus de ceea ce nu au. Se uita in jur, vad ce au adunat ceilalti si se umplu de fiere. Dispare din ei bucuria de a trai, puterea de a se gandi la alte lucruri si mai ales nu stiu sa se bucure pentru ceilalti.
Eu nu posed nimic, nici macar un cuier de care sa-mi agat haina. Nu cred in comunism, nu cred in lipsa posesiunilor, doar ca probabil, nu sunt in stare sa adun nimic pe langa mine Totusi, in mod straniu, treaba asta nu ma frustreaza. Imi place sa cred, copilareste, ca ceea ce sunt eu, este bogatia mea. Puteti crede ca sunt naiva. Stiu ca toate aceste lucruri nu ma vor hrani la batranete si nu-mi vor asigura pensia, dar cand vad marea de superficialitate in care ma scald, sunt fericita pentru ceea ce sunt EU.