November, 2011 - Simple Cuvinte

DESPRE LUCRURILE SIMPLE

A scrie despre lucruri simple este o misiune care s-a dovedit a fi destul de grea. Am fost intrebata de ce in lumea lucrurilor simple sunt atat de multe intrebari si nedumeriri, daca nu este mai bine ca lucrurile simple sa ramana simple. Am raspuns, ca intrebarile se nasc din descompunerea lucrurilor simple; ele sunt cele care formeaza fundamentul zilnic al existentei noastre. Avem tendinta de a complica inutil lucrurile simple, uneori, doar pentru a ne da noua insine senzatia ca suntem mai interesanti, ca existentele noastre nu sunt anoste.

Multa vreme am crezut ceea ce am auzit candva la o femeie, remarcabila din punctul meu de vedere: „lucrurile simple sunt pentru oameni simpli”. Asta a fost cu multa vreme in urma, cand multe stateau altfel, cand gandurile mele erau altfel.

Intre timp, poate si datorita tuturor celor ce mi s-au intamplat am descoperit (mi-ar placea sa spun ”redescoperit”, dar ar fi complet fals), importanta si frumusetea lucrurilor simple.

Nu cred ca m-am reintors la copilarie, dar incerc sa recastig o parte din ceea ce am pierdut in timp. Am gasit un mod eronat de a ma adapta la mediul urbano-imbecil in care am ales sa traiesc. Mi-am imaginat ca adaptandu-ma reusesc sa ma integrez. Nu am facut decat sa adancesc procesul de alienare, pana in momentul in care, niste intamplari m-au facut sa ma reintorc la lucrurile simple. Toate lucrurile simple in care am crezut candva ma asteptau cuminti, fara resentimente sau reprosuri.

Ma gandeam de mult sa scriu despre toate credintele mele si despre tot ceea ce vad anapoda in jur. Am amanat si din lasitate, si de teama de a nu-mi transforma cunoscutii in dusmani. Pusi intre oglinzi, oamenii reactioneaza neasteptat. Pana la urma, s-a intamplat, exact cum spunea si dragul de Saramago: „momentele nu vin niciodata tarziu sau devreme, vin cand le bate ceasul, al lor, nu al nostru”. Nu am devenit fatalista, dar cred ca toate se intampla cu o logica, si ne duc exact catre usile pe care trebuie sa le deschidem mai departe, indiferent cat de tare ne opunem.

M-am intrebat daca scriind, nu incerc sa ma refugiez, sau nu incerc sa ma apar construindu-mi un cocon. Incerc doar sa spun lucruri pe care vad ca oamenii nu mai vor sa le recunosca. Incercam sa ne convingem unii pe altii ca gresim, incercam sa ne construim lumi false, cu idoli falsi, cu sclipiri efemere de globuri disco.

Nu ma cred mai desteapta decat media oamenilor, de fapt, nici macar nu ma cred desteapta. Mi-e doar sila. Mi-e sila de fetele care citesc in reviste cum sa iubeasca si cum sa faca sex. Mi-e sila de oamenii care citesc in autobuz, dar nu sunt in stare sa foloseasca in fraza prepozitiile. Mi-e sila de barbatii care se cred stapanii absoluti ai universului. Mi-e sila de oamenii lipsiti de demnitate. Mi-e sila de hartiile de pe strada, de oamenii care schingiuiesc animale, de golanii care ma fac sa-mi fie teama sa mai merg pe stadioane, de smecherii care ma fac sa nu mai vreau sa ies in cafenele…

Am scris pe rand despre toate lucrurile acestea. La fel, v-am spus ca imi place sa rad si sa mananc ciocolata, ca-mi plac Saramago si Dinamo. Am avut pisici cu nume ciudate si un caine pe care il chema „Coaie” – tot tata l-a botezat. Mananc merele cu tot cu cotor si m-am indragostit iremediabil de Florenta. Ma voi reintoarce acolo cu siguranta, pentru ca este unul dintre putinele locuri de pe Pamant unde ma simt aproape de cer, si unde pot crede ca perfectiunea exista. Voi trai mereu cu regretul ca nu am reusit sa ajung acolo cu tata, dar macar i-am povestit cat inca mai era in viata. De cate ori am revenit in Florenta m-am gandit la el si i-am povestit inainte de culcare tot ce am descoperit. Toti prietenii mei sunt de-o viata. Cred in barbatul minunat de imperfect care mi-a schimbat existenta. Mi-e dor de strugurii de acasa si de felul in care miroase toamna in oraselul meu natal.

Lumea lui Bu este despre lucruri simple, multe intrebari, multe motive de sila, dar si mult mai multe motive de a zambi.

DESPRE TOAMNA DE ACASA

Niciodata in viaţa mea toamna nu va mai mirosi ca toamnele de acasa, ca toamnele de pe Dumbrava Rosie.

De cate ori ma intorceam acasa şi treceam cu trenul de Cernavoda, totul era altfel, de fiecare data, in fiecare an. Culorile şi mirosurile se schimbau mereu, incat am ajuns sa cred ca in Dobrogea toamna e magica. Inca ma mai intreb daca “de vina” este aerul tataresc cu toate parfumurile lui de mirodenii aduse din est.
Imi lipseşte teribil de mult mirosul de acasa. Cand eram mica, tata a inlocuit bolta de trandafiri din curte cu o viţa de vie. Habar nu am cum se numeşte soiul. Noi ii spuneam “ţâţa caprei“. Sunt struguri albi, cu boabe lunguieţe şi dulci. De cand ai mei au vandut casa nu am mai gustat niciodata pentru ca mi-a fost prea teama ca nu vor mai avea acelaşi gust.
Viţa tatei a crescut şi s-a intins in toata curtea. La umbra ei mi-am facut temele ani in şir, acolo m-am jucat, acolo stateam sa citesc, aşteptand toamna, moment in care in curtea mea incepea magia. Bolta de viţa de vie incepea sa se aureasca.
Stateam la poveşti cu tata pe treptele casei şi mancam struguri pana seara tarziu, in timp ce Prostea şi Coiţa işi vedeau alene de treburile lor pisiceşti, la picioarele noastre. De la Mazis Alai de peste drum venea miros de şuberec, iar tanti Marioara facea cele mai bune placinte poale-n brau pe care le-am mancat vreodata. Din cand in cand le duceam cate un castron cu struguri ca sa ma capat in schimb cu bunataţi.

Uneori Coiţa se suia cu tata pe scara sa-l “ajute” la culesul strugurilor. E drept ca nu se desparţea niciodata de tata, de ce l-ar fi lasat singur la cules?
Dimineaţa, cand plecam la şcoala, aerul rece era inţepator şi usor inceţoşat din cauza frunzelor arse in curte. Abia atunci era toamna in adevaratul sens al cuvantului.
Imi placea sa merg prin frunzele cazute, sa rascolesc mormanele stranse pe trotuare, sa starnesc nori de praf, spre disperarea mamei care iar avea de curaţat şosete albe.
Deşi in Bucureşti nu este la fel, nici acum nu am scapat de obiceiul asta. Ca sa nu imi pierd echilibrul il ţin de mana pe Dan şi inot prin frunze.

LUMEA LUI BU

Nu „ Ma Numesc Rosu”, desi as putea spune fara sa gresesc ca ma numesc „Rosu-Alb”, nu degeaba sunt „ caine” de o viata.

Ma numesc Bu si pana acum stiti despre mine doar ca imi place sa scriu. Cum s-a nascut Bu, eu nu stiu sa va explic foarte exact, insa intr-o zi o sa va fac cunostinta cu persoana care ar putea face asta. Sper sa nu va raspunda si voua „pentru ca ai fata de Bu”, eu una nu ma dumiresc foarte tare ce inseamna asta.

Nu debordez de inteligenta, sunt o gramada de lucruri pe care nu le inteleg si nu gasesc pe nimeni care sa mi le poata explica.

Nu pot suferi oamenii care nu au habar despre religie, nu inteleg nimic din ceea ce li se intampla, dar ii vezi pe toti in autobuze sau pe strada incercand sa-si „ia zboru’” cand trec pe langa o biserica; nici macar semnul crucii nu stiu sa il faca asa cum trebuie. Nu batjocoresc credinta nimanui, nici modul de a si-o manifesta, doar ca sunt lucruri pe care nu le inteleg. Mi le poate explica cineva? Imi spune cineva de ce, daca ne calcam in picioare in fata unor moaste si ne bulucim dementi in biserici suntem mai credinciosi?

Stie cineva sa-mi spuna de ce profesorii ne pun sa ne dam jos piercing-urile, si ne alunga din scoli daca nu ne conformam? E o idee buna sau rea? Oare e bine sa nu ii aceptam pe oameni asa cum sunt si sa ii facem sa nu mai dea pe la scoala? Si asa suntem semianalfabeti.

Stie cineva sa imi spuna de ce e greu de dus o hartie in buzunar fara a fi aruncata pe jos? Daca exista cumva o lege a atractiei intre hartie si trotuar, mai presus de orice, rog cunoscatorii sa-mi scrie formula.

Stie cineva sa-mi spuna de ce il iubesc atat de tare pe Saramago? De ce lumina lui limpede si rece imi incalzeste inima, de ce oglinda pe care ne-o pune in fata arata altceva decat stim noi, lucruri pe care altfel, nu vrem sa le vedem.

Imi poate explica cineva de ce noi ca si semn de bunastare avem gusa si grosimea tesutului adipos? Cum de s-a nascut, din cata prostie, expresia „grasa si frumoasa”?

Imi poate spune careva, cum dintre toti oamenii, pareri exprimate zgomotos nu au decat cei care au coeficientul de inteligenta de marimea numarului de la pantofi?

Stie cineva de ce au disparut discretia si bunul simt? De ce oamenii sunt curiosi, de ce ii intereseaza fara discernamant amanunte din viata mea fara sa spuna nimic despre a lor? De ce vorbesc de colo colo cand ar trebui sa-si vada de treaba?

Multora dintre voi mi-a fost jena sa va spun o gramada de lucruri, dar nu mai am timp sa procedez asa. E pacat de timpul meu. Al vostru nu ma intereseaza. Nu mai am timp sa mangai orgolii si sa pansez rani, sa va las sa va automutilati sufleteste in timp ce eu va plang de mila. Nu e treaba mea sa fac asta. Sunt atat de multi idiotii care ne toarna otrava in ureche, incat ma cuprinde o frustrare fara margini cand vad ca vorbele bune si sincere pe care le spun sunt luate in ras.

Toate cuvintele, toate lucrurile si toate faptele sunt simple. Ma intreba cineva de ce spun ca totul este simplu. I-am raspuns ca asa este, doar ca iti trebuie o gramada de timp si efort pentru a ajunge la concluzia asta.

Bine ati venit in lumea lui Bu.

SHOWROOM

Viata mea este un showroom. Vreau sa „arat” si atat.

Sunt gol, lipsit de substanta, dar trebuie sa epatez, ambalajul e tot ceea ce am si-l apar cu strasnicie. Sunt manat de ambitii de prost gust, nascute doar din frustrare si ciuda. Idealul meu cel mai nobil este de a il copia pe cel de langa mine; oricum nu as putea mai mult, pentru ca nu sunt suficient de inteligent.

Nu mi-am curatat bine pamantul de sub unghii, nu stiu sa vorbesc bine limba romana, nu stiu sa ma port si sa ma imbrac, dar incerc sa par „de soi”. Imi cumpar haine scumpe care arata ridicol pe mine, sau imi cumpar hainele pe care si le cumpara prietenii mei (pare varianta cea mai sigura), desi nu mi se potrivesc, doar pentru a nu fi mai prejos. Nu am simtul ridicolului si nu stiu unde sa ma opresc.

Mint si ma prefac. Am senzatia ca cei din jurul meu nu se prind, nu imi dau seama ca nu imi spun anumite lucruri doar de rusinea mea.

Nu ma pot bucura pentru nimeni, nu ma bucur pentru nimic din ceea ce li se intampla prietenilor mei, pentru ca ei sunt cu un pas in fata mea. Pe de alta parte nici nu ma pot intrista cand li se intampla ceva rau. Nu imi dau seama exact de ce…jumatate din mine se bucura ca li se intampla ceva rau, iar cealalata jumatate din mine nu este convinsa ca le merge chiar rau. Parca e greu de crezut ca altii pot fi mai nefericiti decat mine. Daca lor le merge rau, eu nu ma mai pot da in spectacol aiurea.

Am uitat de mult lectia modestiei, a bunului simt, a statului in banca proprie si a ascultatului. Vreau sa uit repede de unde am plecat, ma dezradacinez fara regrete.

Strang bani pe ascuns, in timp ce ma plang ca mor de foame, numai ca sa pot izbucni ca un fluture din vierme si sa le arat tuturor ca nu sunt ultimu’ om, ca sunt de luat in seama, ca am reusit…

Nu voi intelege niciodata pretul pe care il am de platit pentru asta. La un moment dat ma voi intreba de ce sunt singur, de ce nu va mai fi nimeni alaturi de mine sa se bucure. Ma voi gandi daca sa ma intorc sa ii adun pe cei ramasi in urma. Nu are sens. Merg inainte. Trebuie sa ajung departe sa vada toti de ce am fost in stare.

Mereu am avut impresia ca toti mi-au ras peste umar in timp ce ma depaseau. Trebuie sa ma razbun. Cu orice pret.

Acum nu ma bucur de nimic. Ma abtin. Este gresit sa vada cineva ca imi poate merge si bine. Imi pazesc cu avaritie acumularile, nu las pe nimeni sa respire…nici macar perechea mea nu poate clipi un pas mai departe de mine. Daca…..pff daca va vedea ce sec sunt? Daca va vedea pe altcineva? Daca ma lasa singur? Lanturile sunt sigure o perioada, dar nu sunt eterne, iar eu stiu asta.

Viata mea este un showroom. Sterg geamuri, curat vitrine, lustruiesc non stop, dau cu mopu’. Sunt prea ocupat cu asta ca sa mai pot face orice altceva. Spun mereu ca am treaba, asa ca trebuie sa imi fac de lucru.

Poate ar trebui sa ma gandesc ca in vremuri de criza showroom-urile nu mai sunt atat de vizitate…oamenii merg in piete, unde cei din jur sunt mai sinceri, mai deschisi, unde sinceritatea este pretuita, unde dramele gratuite….chiar…nu fac doi bani.

DE LA TINE NU VREAU NIMIC

De la tine nu vreau „nimic”.

Vreau doar sa intelegi ca nu suntem la fel, ca este in regula sa nu ne placa aceleasi lucruri, ca putem face lucruri diferite sau in momente diferite.

Nu este gresit sa avem ritmuri diferite, dar trebuie sa fim mereu acolo cand cineva important are nevoie de noi.

Nu incerca sa ma schimbi, accepta-ma asa cum sunt, daca voi deveni „tu” nu vei mai avea nimic de invatat de la mine.

Nu rade de mine atunci cand nu stiu, invata-ma, ajuta-ma sa devin un om mai bun.

Nu imi ucide visele, nici macar atunci cand sunt stupide, dar te rog, opreste-ma cand sunt pe punctul de a face greseli esentiale. Lasa-ma sa zbor, dar te rog sa fii acolo daca mi se frang aripile.

Nu ma minti si nu ma insela; nu iti bate joc de inocenta si naivitatea mea. Cred ca ai nevoie de copilariile mele pentru ca tu sa nu uiti ca in jurul tau poate exista si o lume mai buna.

Daca vezi o lumina, arata-mi-o si mie, nu ma lasa sa ratacesc fara punct de reper. Poate intr-o zi voi sti si eu sa te duc catre capatul intunericului.

Invata-ma sa cred in culorile unei panze albe. Nu ma lasa sa cred ca exista doar gri. Am nevoie de tine sa dam deoparte valurile de ceata.

Invata-ma sa cred in bucuria din rasul unui copil, nu ma lasa sa cred ca toti oamenii sunt incruntati, nu ma lasa sa cred ca exista doar incrancenare la fiecare colt. Hai sa radem uneori…stupid, fara motiv, doar ca si exercitiu.

Povesteste-mi de locurile minunate pe care le-ai vazut. Daca voi ajunge acolo fara tine, imi voi aminti exact cuvintele tale, dintr-o seara anume la un pahar cu vin si-ti voi vedea chipul la fiecare colt de strada. Daca vom merge impreuna, va fi de doua ori mai bine. Ne vom bucura impreuna.

Pune-mi mana pe inima ta si invata-ma sa simt iubirea. Invat-o pe a mea sa bata la fel. De la tine am invatat ca iubirea exista, in cele mai neconventionale feluri. Exista miracole. Nu uita sa crezi in ele. Pe mine asa m-ai invatat.

Hai sa ne asezam pe o banca, sa mancam un baton de ciocolata si sa reinvatam sa tacem. Daca nimeni nu mai stie sa faca asta, daca nimeni nu mai stie sa asculte, intr-o lume in care fiecare incearca sa tipe mai tare decat cel de langa el, hai sa stam in tacere jumatate de ora.

De la tine nu vreau nimic. Nu ravnesc la nimic din ceea ce ai tu si nu te invidiez. Ma mandresc cu tine si imi doresc sa te vad in fiecare zi mai sus.

Vreau sa sfidam impreuna imbecilitatea oamenilor care inca se mai minuneaza de ceea ce suntem.

De la tine nu vreau decat sa invatam sa mergem umar la umar. Daca mi-o iei inainte nu este nicio problema; voi sti, datorita tie, ca drumul pana la urmatorul colt este ferit de pericole.

De la tine nu vreau „nimic”. Suntem prieteni si desi prietenia este un concept demodat, ma incapatanez sa cred ca o putem reinvia.

Am scris toate aceste cuvinte simple pentru toti cei care sunt prietenii mei, si in egala masura, pentru toti cei care nu imi pot fi prieteni, pentru ca habar nu au ce inseamna, de unde incepe si unde NU se termina o prietenie.