December, 2011 - Simple Cuvinte

DESPRE SINCERITATE

Mereu am spus că oamenii nu se schimbă niciodată. Fiecare om este într-un anume fel şi toate variaţiile lui comportamentale sunt explicate exclusiv prin prefăcătorie.
Nu mă poate convinge nimeni că un om se schimbă de la o zi la alta. Sigur, în urma unor experienţe importante poate căpăta alta viziune asupra lucrurilor, dar atât.
Nu înţeleg mirarea oamenilor atunci când spun: „s-a schimbat; înainte nu era aşa”. Sunt sigură că la fel era şi înainte, numai că, fie tu nu erai suficient de atent să vezi asta, sau nu vroiai să vezi; fie respectiva persoană era mânată de anumite interese şi pentru a îşi atinge scopul se comporta diferit faţă de cum îi era firea. Nimeni nu se poate preface la infinit, şi daca te păcăleşte cineva o perioada, sigur nu va reuşi la infinit. Trebuie doar să ai răbdăre.
La un moment dat, am descoperit o categorie nouă de persoane: cei care nu ştiau că se poate şi altcumva. Au văzut ceva, au trăit ceva şi se comporta în consecinţă, fără să ştie că dincolo de limita habitatului lor lucrurile pot fi şi altfel. Nu întâmplător am spus habitat, pentru că au comportament de animal sălbătic, hăituit, înfometat. Sunt mereu neîncrezători, mereu pregătiţi să sară la atac, mereu vad duşmani, mereu li se pare că sunt vânaţi. În opinia mea, totul va fi altfel, când pentru aceşti oameni suma experienţelor pozitive şi a amintirilor frumoase o va depăşi pe cea a experienţelor negative. Nu cred că judec simplist. Am avut exemple concrete.
Se spune că cea mai mare victorie a unei femei este „să îndrăgostească” un misogin. Cum s-ar putea întâmpla asta dacă nu dându-i individului peste bot cu toată teoria lui despre femei? Poate omu’ n-are nicio vină, poate toată viaţa a întâlnit (hmm, asta este vina lui, e drept; daca doar asta a căutat), un anume „sortiment” de femei. Teoria se extinde şi asupra suratelor pentru care toţi bărbaţii se scaldă fără nicio diferenţă într-o unică troacă.
Trebuie să ne ferim de păcatul generălizării. Cred că e bine să acordăm circumstanţe fiecărui individ nou care ne apare în areal. Dacă nu dispunem de răbdarea necesară pentru a îl cunoaşte, măcar să îi dăm pace fără a îi mai otrăvi existenţa, sau fără a îl face să creadă în continuare cu şi mai multă tărie in teoriile lui imbecile.
Din păcate, avem tendinţa, încă nu îmi explic cum şi de unde am moştenit-o, de a utiliza straturi nesfîrşite de măşti. La ce or fi bune, nu inţeleg. Le dăm jos de voie, de nevoie şi la un moment dat realizăm că ceilalţi de fapt, nu ne plac. Culmea e că ne şi mira toata treaba asta. Cum să te placă, dacă tot timpu’ a crezut că eşti, de fapt altcineva? La ce folos tot mis-en-scene-ul ăsta? O grămadă de timp şi de resurse irosite, şi mai şi zdruncini viaţa celuilalt. Mă iertaţi dar nu înţeleg.
E adevărat că din toată povestea asta cu sinceritatea nu trebuie să dispara diplomaţia. Trăim, din păcate, conform unor legi sociale pe care trebuie să le acceptăm. Nu putem, chiar tot timpul, să spunem tot ceea ce gândim, sau tot ceea ce credem de fapt, despre orice. Convenienţele sociale sunt bune în măsura în care ne împiedică să ne ucidem între noi şi păstrează o oarecare ordine.
De aici până la a transforma prefecatoria în artă este o distanţă considerabilă iar noi suntem campioni la a sări de la una la alta fără probleme. Este vorba despre conceptul de versatilitate care i se aplică omului modern, dar care este mai mereu foarte prost inţeles.

CRACIUNUL MEU

Sunt Grinch, urăsc Crăciunul.
Bine, exagerez evident. Nu pot urâ Crăciunul. Mi se pare doar că şi-a pierdut sensul, a devenit o formă fără fond, aşa că mai corect ar fi să spun că urăsc ceea ce a devenit Crăciunul. Mi se pare că s-a pierdut tot ceea ce însemnă bucuria sărbătorii in familie, alături de oameni dragi, împodobirea bradului, emoţia de a primi un cadou pe care l-ai aşteptat întregul an.
Mi se pare foarte neplăcut să văd cum oameni care uită unul de celălalt pe parcursul întregului an îşi amintesc brusc, că ceilalti există, îşi trimit în neştire mesaje „industrializate”, copiate de pe internet, mesaje care nu transmit nicio bucurie şi nicio emoţie, doar aşa din obligaţie, spre satisfacţia fără margini a operatorilor de telefonie mobilă.
Toţi intră în priză, se simt obligaţi să cumpere şi să ofere cadouri. Oferirea unui cadou nu ar trebui să fie motiv de bucurie? Pe stradă văd doar oameni împovăraţi de obligaţia de a cumpăra şi de felul în care îşi chivernisesc banii să le ajungă pentru toate achiziţiile.
Suntem plictisiţi şi îngreţoşaţi de colinde, de cerşetori, de grupuri care duminică dimineaţa, atunci când ţi-e somnu’ mai dulce intonează pios ode pe casa scării, in timp ce oraşul îşi maschează mizeria sub beculeţe şi sclipici. Societatea de consum atotputernică ţipă din rărunchii ei vulgari, la tot pasul.
Mama mă îndoapă acasă cu mâncare; zici că dacă mănânc mai mult de Crăciun o să îmi ajungă tot anul. Fac rezerve mai ceva decât ursul pentru iarnă. După câteva zile sunt buhăită la faţă şi îmbuibată, fierea se revoltă şi mi-aş dori să urmeze imediat Postu’ Paştelui să mănânc doar ştevie şi urzici fierte. Îmi vine să îmi doresc o vacanţă de dezintoxicare, să reîncep să râd natural. Mă dor deja maxilarele de rânjit forţat oamenilor, că de, spiritul Crăciunului tre să ne gâdile pe toţi la pipotă.
Vorba cântecului: „De Crăciun fii mai bun…” da’ serios acum, nu putem păstra ceva rezerve de bunătate şi pentru restul anului? Ar fi o super-treabă să putem ţine borcane cu bunătate pe rafturi, aşa cum ţine mama dulceţurile în cămară şi hop să mai desfacem un capac, mai folosim, mai dăm şi la alţii dacă se apropie termenul de „expirare” şi avem mai mult decât ne trebuie, sau decât am putea folosi.
Altfel, ne suprazaharisim toţi; concentrat pe o întindere de vreo 5-6 zile, facem perfuzii cu spirit înalt, înălţător şi plin de nobleţe. Mai bine ne-ar pune cineva o mască de oxigen, să mai respirăm şi o gură de aer curat că suntem intoxicaţi deja de atâta ipocrizie.
Nu îmi place nici că trebuie să învăt tehnici noi de luptă pentru a supravieţui în magazine, pe stradă, în mijloacele de transport în comun, în tren, în autobuz, în rachete spaţiale, pe
Planetă, oriunde.
În timp ce încerc din răsputeri să ajung la mama sau alte rubedenii, îl „binecuvântez” printre dinţi, mascat, pe pruncu’ care stă răsturnat, rumen în obraji şi senin în iesle, şi nu mă pot împiedica să-l întreb: „Prietene, şi pe vremea ta, la fel de aglomerat era în mall-uri?”

DESPRE NAIVITATE

„Un sărut schimbă lumea”. Aşa se intitulează anul Klimt care se întâmplă cu „epicentrul” la Viena. Nu-mi place Viena, dar îmi place Klimt; îmi place şi titlul evenimentului.
Păcat că nu ne gândim mai des câte lucruri mărunte şi aparent lipsite de importanţă pot schimba lumea, mă refer aici şi la Universul imediat al fiecăruia dintre noi. În fiecare moment, fiecare lucru mărunt pe care îl facem are potenţial considerabil pentru a deveni în viitor cheia care poate deschide Cutia Pandorei, dar la fel de bine poate deschide şi Sipetul Fermecat. Nu vom şti niciodată în avans.
Stăm, ne gândim, facem calcule şi previziuni, ne irosim vieţile cu strategii, şi ne piere curajul. Avem tendinţa de a pune mereu răul in faţa pentru a distruge şi ultima fărâmă de magie. Ne plac plasele de siguranţă, mai mult decât vrem să recunoaştem.
Sunt naivă şi nu vreau să mă tratez. Nu vreau; va trebui să mă duceţi în cămaşă de forţă, dar voi găsi şi atunci o scăpare. Ivcelnaiv spunea într-un interviu că naivitatea este acea stare de graţie, care ne permite să ne bucurăm. Poate singura, aş adăuga eu.
Vreau să cred în continuare în efectul de domino invers. Mi-a intrat în cap că, un lucru care începe să meargă bine va atrage după el, va ridica de jos o altă piesă. Vârtejul lucrurilor pozitive aranjează în jurul lui toate celelalte lucruri şi toate vor merge spre bine. Nu mai cred în „prăpăstioşenii”, nu vreau să mă mai gândesc că nimic nu merge bine, că toate sunt pe dos.
Îmi place în rezervaţia mea naturală, protejată de legile mele. Poate nu e bine, poate nu sunt la modă, poate sunt prostuţă, dar imi place. Nu pot şi nici nu mă strădui să schimb ceva. Nu-mi pasă dacă alţii râd de mine. Vreau să cred în continuare că toate energiile mele pozitive vor aduce o fărâma de bine în vieţile celor apropiaţi mie. Sunt din ce in ce mai puţini, dar cred in ei.
M-am plictisit de oamenii care atunci când ai un serviciu îţi spun că mai bine ai fi încercat un business, ai fi avut resurse, minte şi premize pentru asta. Când începi o afacere, îţi spun ca ţi-ai făcut de lucru, oricum nu-ţi iese mare brânză; nu ai fi fost tu mai liniştit în slujba ta anostă?
Dacă îţi cumperi un apartament îţi spun că esti prost. Toată lumea visează la „case pe pământ”, în capu’ tău ce-o fi fost? Dacă îti cumperi o casă îti spun că ţi-ai băgat beleaua în viaţă fără să fie nevoie. Ehhheeee păi la ce costuri de întreţinere presupune o casă ţi-ai fi trimis copiii la şcoli înalte.
Dacă îţi urmezi marea iubire auzi că poveşti nu mai există, că dragostea trece prin stomac şi calu’ alb al prinţului tău nu-i automat de tăiat bancnote. Dacă îl alegi pe tipul cu „potenţial”, auzi că eşti materialistă şi profitoare.
Când îmi făceam planuri, lângă mine erau o grămadă de persoane. Mă încurajau din rărunchi şi strigau din toţi bojocii. Eu m-am apucat de treabă şi la un moment dat, mi-a atras atenţia liniştea din jur. Tăcerea era spartă doar de două trei voci cunoscute. Se încăpăţânau să compenseze absenţa celorlalţi. M-am întrebat pe unde or fi dispărut, dar mi-a spus cineva să nu îmi fac griji: vor apărea imediat ce toate se vor fi pus in mişcare. Atunci vor avea grijă să-mi spună însă, că am uitat de unde am plecat, nu-mi mai cunosc prietenii şi sunt cu nasul pe sus.
Îmi place să cred în poveşti, şi sunt sigură că dacă îţi scrii corect şi din inimă lista cu dorinţe, ea va deveni realitate. Este adevărat că nu toţi avem strălucirea şi magia Sărutului lui Klimt, dar putem schimba lumea.

DESPRE SCUZE

Dintre cele mai simple cuvinte care ar putea fi rostite, fac parte si cele mai greu de pronuntat; cuvinte gen „imi pare rau”, „recunosc ca am gresit”, „te iubesc” ies anevoie la lumina. Nu inteleg exact care este cauza, ce se intampla de ne pica plumb pe limba cand avem de rostit astfel de fraze.
Se intampla uneori, sa nu ne dam seama unde am gresit, se intampla uneori sa realizam prea tarziu. Este inutil sa ne cerem scuze? Este, de fapt, vreodata prea tarziu?
Am auzit spunandu-se ca in momentul in care recunostem o greseala, le oferim celorlalti un ascendent moral asupra noastra. Ii lasam sa ne domine si sa preia conducerea. Daca pana in momentul acela, noi am fost la conducere, raportul de forte se inverseaza si in acel moment, devenim mai slabi si mai vulnerabili. Este adevarat? Este adevarat ca daca ne recunoastem greselile ne transformam in niste oameni slabi?
Razboiul de gherila al orgoliilor nu cred ca poate da nastere la ceva bun. Reparatia morala care se petrece in momentul in care recunosti ca ai gresit, este mai reconfortanta pentru cel care greseste, sau pentru cel caruia i se adreseaza scuzele?
De cate ori nu mi-am cerut scuze sau nu am recunoscut ca am gresit, a fost pentru ca pur si simplu nu mi-am dat seama, sau am fost in continuare convinsa ca, de fapt, am dreptate sau, in anumite cazuri, nu am gasit modul corect sa fac asta. Uneori, este drept ca la mijloc s-a gasit prostia in stare pura, alteori mi-a fost si jena dar, e oare vreodata prea tarziu sa iti recunosti greselile?
Este bine sau rau? Este bine sa recunosc acum, ca in urma cu 11 ani am facut o tampenie, pe care nu mi-o pot explica? Copilaria mea de atunci nu poate fi o scuza. De fapt, nici nu am scuze. Imi pare pur si simplu rau. Am realizat cu multa vreme in urma ce greseala am facut, dar nu am gasit niciodata calea corecta de a ii explica persoanei respective ca imi pare rau. Acum nu mai poate fi vorba de nicio reparatie morala, asta este evident. Daca scuzele mele nu vor fi acceptate, cine greseste mai mult? Eu, sau persoana in fata careia imi cer scuze acum, chiar si dupa atat de mult timp.
Nu este o chestiune de confort psihic pentru mine. Este vorba despre un principiu, despre a face cumva dreptate intr-o chestiune care m-a macinat foarte multa vreme.
Sa fie oare vorba despre egoism? Rascolesc acum niste lucruri care ar fi trebuit de mult sa fie ingropate? Poate. Nu vreau sa ma gandesc la asta. Vreau sa ma gandesc ca asa este corect. Atat.
Nu ma pot impiedica sa ma intreb daca sunt dispusa sa accept cu aceeasi unitate de masura scuzele celorlalti. Au aceeasi valoare in timp si pentru mine?
Dintre lucrurile simple fac parte si sinceritatea, si puterea de a spune anumite lucruri. Este adevarat ca societatea in care traim este departe de a incuraja astfel de valori, dar este alegerea fiecaruia dintre noi daca vrea sau nu sa coboare armura.
Este destul de dificil sa luam astfel de decizii, sa ne asumam valorile in care credem, sa „picam de prosti”, dar oare nu meritam fiecare dintre noi? Nu este un pic mai limpede oglinda dupa aceea?