Frumosul şi urâtul nu pot exista prin ele însele. Fiecare capătă nume prin absenţa celuilalt. Nu am spus-o eu, evident. A spus-o J.S., un pic altfel, în Evangheliile lui Apocrife, cele care au cucerit un Nobel.
Sindromul Stendhal sau Sindromul Florenţa, este un termen medical; reprezintă o afecţiune psihosomatică; se întâmplă atunci când o pictură sau orice formă de artă sunt atât de frumoase încât îl copleşesc pe privitor. Se poate întâmpla şi când privitorul este copleşit de frumuseţea unui cadru natural. E ca un fel de şoc. Atunci când a vizitat Florenţa, în 1817, Stendhal a declarat că aproape a leşinat de încântare. Inima începe să-ţi palpite necontrolat. Ameţeşti. Atunci când priveşti o operă de artă magistrală, uiţi cum te cheamă, uiţi până şi unde te afli. Se poate lăsa cu depresie sau sfârşeală. Amnezie. Panică. Atac de inimă. Colaps.
Am citit despre Sindromul Stendhal când mă documentam înaintea primei mele vizite la Florenţa. Am zâmbit uşor ironic, gândindu-mă că o fi fost absinthul vremii de vină, sau opiumul dozat necorespunzător. Senzatia pe care am trăit-o când am dat cu ochii de Santa Maria del Fiore a fost atât de intensă încât m-am speriat; am scăpat şi îngheţata din mână. Atunci mi-am adus aminte de bietul om pe care-l dispreţuisem şi am încremenit. Ar fi fost culmea să leşin atunci; nici nu ajunsesem bine, mai erau atâtea de văzut…nici nu trecusem încă pe la Loggia dei Lanzi.
M-am întrebat uneori dacă Sindromul Stendhal poate fi extins şi în literatură. Mi-ar plăcea să cred că da. Sunt atât de multe cărţile care m-au făcut să-mi pierd suflul, sufletul, nopţile, pofta de mâncare, să modific timpul, să mă pierd şi să mă recâştig deopotrivă, încât cred că da. Există un Sindrom Stendhal al literaturii. O să rezist tentaţiei de a face acum o listă a preferaţilor mei.
Nu contează acum asta. Am vrut să scriu de fapt, despre varianta modernă a Sindromului Stendhal. Mă întreb în faţa a ce ne mai prosternăm, ce ne mai taie răsuflarea? Mi se pare că sunt din ce în ce mai puţini „nebunii” dispuşi să-şi piardă stăpânirea şi controlul în faţa frumosului, indiferent de forma pe care ar lua-o el. Cosmina Cornea a avut o întâlnire cu varianta modernă şi adaptat – cocalară a lui Brâncuşi, măcelărit prin pronunţia cu accent pe prima silabă a numelui şi exemplul mi se pare sugestiv.
Văd oameni care îşi pierd răsuflarea în faţa unui morman de bani sau în faţa unei maşini ultimul tip (cu tot respectul pentru minunile tehnologiei), dar puţini sunt cei care mai au timp de pierdut în fata unei altfel de minuni. Credem că progresul stă în cu totul altceva decât suflet. Salvaţi Sindromul Stendhal, de fapt, salvaţi-vă sufletele, sau ceea ce a mai rămas din ele. Propun un test: aşezaţi-vă în faţa unei fotografii cu un tablou de Magritte şi încercaţi să aflaţi ce vedeţi dincolo.
Month: January 2012
DESPRE BUNICA
Astăzi se împlinesc 12 ani de când a murit bunica. Ningea câineşte, viscolit, ger, iarnă grea în noaptea aia. Eram acasă pentru că “picasem” la facultate şi mă pregăteam pentru o nouă admitere. În noaptea când a murit bunica am simţit că a luat sfârşit copilăria mea. Abia atunci… Atunci am înţeles ce înseamnă să închei o etapă, ce înseamnă să pierzi pe cineva drag, să nu mai fi copil, să înfrunţi realităţi.
A fost cea mai afurisită, rea, bârfitoare şi nesuferită persoană care poate exista. Asta spun ceilalţi. Eu nu mi-o amintesc aşa. Cred că sunt singura care o regretă şi care păstrează amintiri frumoase despre ea. Pe mine m-a iubit. Nu ştiu cum şi de ce; pe tata l-a urât din tot sufletul, dar până la mine i s-au topit toate răutăţile.
Toată copilăria mea este legată de ea. Am dormit la ea în cameră, cu ea în pat, până când am împlinit 11 ani, acolo îmi făceam temele, acolo mă jucam.
La un moment dat, bunica a început să croşeteze macramé. Avea mult timp liber la dispoziţie şi aşa a găsit un mod de a îşi rotunji veniturile şi de a face ceva în timp ce bârfea fără încetare cu toată lumea, pe toată lumea. Este adevărat, că rar am auzit de la ea o vorbă bună despre cineva. O văd mereu aşezată la capu’ patului, cu lămpiţa de carte aprinsă lângă ea… A croşetat kilometri întregi de şnur pe care apoi îl vindea tătăroaicelor de pe stradă; ele îl făceau garnituri de mileuri ce luau drumul Istanbulului. Vorba unui copil de pe strada: „babo, toata ziua îmbledigareşti la aţă”.
Era mereu linişte la ea în cameră. Ea croşeta, aproape fără încetare, eu îmi făceam de lucru pe lângă ea, stând pe „tamburelu’ ” (nu cred să îi fi zis vreodată altfel) vopsit alb, de lângă sobă. Îl mai am şi acum…
Seara, ascultam la radio „Nopţi Albastre” a lui Paul Grigoriu, şi încă o emisiune care cred că se numea „Mărul din Voineşti”.
Uneori îmi citea poveşti, dar destul de rar, pentru că nu prea avea răbdare. La un moment dat reuşise să mă convingă că o să îmi citească din „1001 de nopţi chiar în 1001 de seri şi mă apucasem să le număr, să văd dacă este chiar aşa.
Mai mereu mâncam mere înainte de culcare. Tot timpu’ după sobă punea biscuiţi. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi cutiile de biscuiţi Pescăruş, albastre cu desene portocalii. Acum nu se mai găsesc. Îi punea după sobă şi se uscau, deveneau crocanţi, erau dulci şi mergeau de minune cu merele. La ea mirosea în permanenţă a mere. Câteodată, când avea chef, cocea biscuiţii pe godinul din bucătăria de afară, apoi îi pisa şi îmi făcea din ei pesmet dulce.
Dacă o rugam să îmi facă ceva bun, fără excepţie îmi făcea clătite (de la ea am învăţat să le fac). Le făcea într-o tingire ţiganeasca din tablă, înnegrită de vreme. Mi le dădea cu dulceaţă de vişine. Pe vremea aia aveam în curte pe Dumbrava Roşie doi vişini foarte mari.
Nu i-am zis niciodată „bunică”. Pentru mine, ea era „măiţa”, sau „mamaia Mia”…deh, tandreţe copilărească.
În ultimii ei ani din viaţă, făcuse o fixaţie, să mă vadă plecată din Medgidia. Cred că încerca să potolească prin mine toate frustrările pe care le adunase stând o viaţă într-un oraş pe care îl ura din sufletul. Nu mi-a spus niciodată de ce. Îmi spunea mereu „ să pleci din „Micidia” asta, să pleci că tare e urât. Învaţă bine şi pleacă”. Când am ratat admiterea la facultate cred ca a suferit mai mult decât mine. Nu a mai trăit să mă vadă plecată, dar cred că între timp a aflat…de la tata.
MULT/MAI MULT/PUTIN/PREA PUTIN
Nu voi incerca acum sa reinventez roata. Cred că s-a scris despre acest subiect suficient de mult de-a lungul timpului, însă am ceva nedumeriri.
Mi-a rămas în minte că am auzit la un moment dat spunândsu-e: un om adevărat nu accepta niciodată o situatie aflată sub nivelul său.
Nu te onorează cu nimic faptul că accepţi ceva doar pentru că este mai mult decât nimic. Se aplică această teorie în mai toate zonele vieţii unui individ, dar mă întreb: judecata trebuie să fie egală în toate cazurile? Aplicăm masurătoarea cu aceeasi oca?
Accept un serviciu care nu-mi place, care nu mi se potriveşte, alături de oameni pe care îi desconsider profund. Se numeşte instinct de supravieţuire, delăsare, laşitate sau adaptare? Ce primează în mintea mea: confortul financiar sau cel psihologic? Îmi sunt dator să îmi asigur un minim de confort, chiar dacă nu este ceea ce vreau? Ceva, înseamnă categoric mai mult decât nimic, dar îmi scuză lipsa de curaj şi iniţiativă?
Căutăm bărbatul perfect, frumos, deştept, cu bani şi bun la pat. Până îl găsim ne alegem cu cioara din par şi o tonă de frustrări. În plus mai ajungem şi la concluzii înteligente gen: toţi sunt o apă şi-un pământ, nişte porci nesimţiţi şi egoişti care nu-s buni decât să facă sufleţelele noastre plăpânde să sufere.
Le întreb pe suratele mele: „ FATĂ , un om nu ar trebui să îţi provoace mai multă bucurie decât suferinţă?” Ce încerci să obţii complăcându-te într-o astfel de situaţie?
Te sperie atât de tare ideea de a fi singură încât chiar eşti dispusă să accepţi o situaţie în care nu te regăseşti?
În aceeaşi măsură îî întreb şi pe domnii care se plâng că au fost tocaţi în fel şi chip de diverse fătuci cu aere de fotomodele. Cine-o fi de vină? Cui i-a plăcut să se afişeze? Pentru cine satisfacţia de moment a fost mai importantă? Între vanitatea temporară şi bucuria pe termen lung, de ce ai ales ceea ce ai ales?
Idiferent de situaţia în care te-ai afla, orice decizie doare. Ne învăţăm fantastic de repede cu doza zilnică de confort, ne e călduţ şi bine acolo unde suntem, şi sperăm…în nu se ştie ce. Normal că te doare sufletul…da’ ştii tu: boala lungă, moarte sigură. Cineva trebuie să pună punctul pe I. Faptul că ai făcut tu asta dovedeşte şi că eşti mai matur, şi că ai respect faţă de propria-ţi persoană….îndiferent cât de tare doare…sau, poate tocmai d-aia.
Este adevărat că ceva înseamnă categoric mai mult decât nimic, dar arta constă în a umple nimicul cu ceva, şi nu vorbesc aici despre suferinţă aia blegoasă, virală, care se lipeşte de tine precum praful de parbrizul masinii parcate în buricul târgului.
Când am început să scriu acest text, ultimele zile nu se întamplaseră înca. Între timp am realizat ca puţin, uneori înseamna deloc, altori înseamna totul; a minţi un pic este acelaşi lucru cu a minţi de tot, a distruge un pic nu înseamnă nici a nu distruge deloc, nici a distruge aşa cum trebuie, înseamnă numai lucruri făcute pe jumătate. Ce înseamna de fapt mult? Prea mult? Puţin? Prea puţin? Ce înseamna de fapt, măsura adevarată a fiecarui lucru?
STELUŢA MEA DE MARE
Mi-e tare ciudă, pentru că mă gândisem de mult să scriu despre ea, dar conform „bunelor” mele obiceiuri, mereu am amânat. Acum pare că am scris doar pentru că s-a mutat. Nu este aşa.
Mai întâi am auzit-o. La câteva zile după mine a venit şi ea. Ai mei nu erau cu mine când a apărut. Îmi amintesc că am auzit-o plângând. Nu ştiam ce i se întâmplă, aş fi vrut să-i spun ceva, dar salonul era o enormitate pentru mine atunci. Nu am avut putere, şi nici nu aş fi ştiut ce.
În primele zile a stat în patul de vis-a-vis de mine, de partea cealaltă a salonului de 20 de paturi; comunicam prin mama şi prin soţul ei. Îi întrebam mereu pe ai mei cum arată. Îmi spuneau că e tare draguţă.
Cu prima ocazie, când s-a eliberat patul din stânga, toată lumea a fost de acord şi au mutat-o pe ea lângă mine. Nu îmi mai amintesc exact ce am văzut atunci: vederea nu mă ajuta şi nu aveam voie cu ochelari…de fapt, cea mai mare parte a timpului stăteam cu ochii închişi.
Cred că printre primele lucruri pe care le-am aflat despre ea a fost că este cu exact un an şi o zi mai mare decât mine. Ne-am amuzat mereu pe tema asta şi ea a rămas de atunci „Steluţa de Mare”, eu „Peştişorul de Aur”.
Nopţile treceau greu, lumina puternică şi zgomotele de spital nu ne lăsau să adormim decât spre dimineaţă, puţin şi chinuit. Ne ţineam de mână prin păienjenişul de perfuzoare şi încercam să ne încurajăm una pe cealaltă. A fost ceva…venit din altă lume cu întâlnirea asta atât de ciudată. Nu era locul nostru acolo, şi amândouă ştiam asta, încercam să ne încurajăm spunându-ne una celeilalte că probabil este doar un hop pe care trebuie să-l trecem, o etapă către ceva mai bun, că aveam să ne învăţăm lecţiile şi să mergem mai departe nişte oameni mai buni; că trebuie să fie ceva frumos în toată povestea asta, măcar şi faptul că ne-am cunoscut una pe cealaltă. Încercam să facem haz de necaz, să facem cel puţin suportabile situaţiile bizare prin care treceam şi pe care habar nu aveam cum să le gestionăm.
Când m-am întors la primul control după externare era tot acolo. Atunci am văzut-o cu adevărat pentru prima dată. Mi se mai despăienjenise vederea. Îmi amintesc exact că m-am înecat îngrozitor cu un bob de strugure în timp ce stăteam pe marginea patului ei. Încă mai aveam probleme cu deglutiţia şi mă gândeam că nimic nu va mai fi la fel…niciodată. Din fericre, “niciodată” nu există ca şi noţiune asa cum ne imaginăm noi. Poate fi mâine sau poate fi într-un viitor îngrozitor de îndepărtat, mai departe decât putem percepe.
De atunci ne-am revăzut de câteva ori, de prea puţine ori…ni s-au întâmplat multe amândurora…Mi-au rămas întipărite în minte vocea ei şi a soţului ei; şi mirosul castanelor coapte, pe care aş fi vrut să le mănânc, dar nu aveam cum.
Acum Steluţa mea de Mare s-a mutat în altă ţară. S-a dus să-şi crească fetiţa printre alţi oameni, care să îi poata oferi o viaţă mai frumoasă. Numai încăpăţânarea şi iubirea celor din jur au schimbat realitatea din jurul ei şi au făcut posibile atât de multe minuni. A plecat să proiecteze un acvariu potrivit pentru sufletul ei mare şi frumos.
POVESTE CU FETIŢĂ ŞI CAINE
Cum a apărut Ursei la noi în familie, nu mai ştiu să spun exact. Într-o zi de iarnă cred că a venit tata cu el în buzunarul de la pufoaică. Îl găsise în curtea I.M.U.M.-ului, zgribulit şi amărât. Milos cum era tata, nu l-a lăsat inima să-l abandoneze acolo, l-a luat la noi.
Era un căţel nici mare nici mic, nici maro nici cafea cu lapte, cu urechile nici blege nici ascuţite.
A crescut şi distracţia lui preferata era să vină la grădiniţă când mă ducea bunica la prânz sau când mă lua seara. Asta în timpul lui “liber”, pentru că în rest, batea cartierul cu Capelca lu’ Babai Feuzi.
A tot venit cu noi, pâna când, într-o zi, tata, a observat că se descurcă singur şi de atunci el a fost responsabil să mă ducă şi să mă aducă de la grădiniţă. Am primit indicaţii precise să nu plec spre casă până nu vine Ursei, să nu trec strada dacă nu mă lasă Ursei, să îmi “ascult bodyguardul” personal, orice ar fi.
Era un fel de vedetă a grădiniţei, toţi ciutanii se uitau invidioşi, in timp ce bunicile le ştergeau mucii de la nas, cum eu plec doar cu caţelul acasă.
Singura grija a părinţilor mei era sa îi descuie poarta la ora stabilită şi Ursei venea glonţ spre grădiniţa. Eu il aşteptam pe scări până apărea, şi plecam amândoi. Nu de puţine ori m-a apucat cu dinţii de pantaloni şi nu mă lăsa să trec strada dacă el nu considera că este timp suficient.
Intr-o zi, am stat şi l-am aşteptat o grămadă de timp. Ursei al meu nu mai apărea. Au plecat toţi copiii de la grădiniţă, m-am aşezat pe trepte şi nu am îndrăznit să plec spre casă. Părinţii mei, uitaseră să descuie poarta, nu au văzut nici căţelul sărind disperat pe poartă, decât când era deja târziu. I-au deschis într-un final poarta şi Ursei a plecat spre grădiniţă.
Nu ştiu cât am stat acolo…poate o oră, sau mai mult. La un moment dat, l-am vazut pe tata, venea cu pas grăbit dintre blocuri. A stat acasă şi când a văzut că trece o grămadă de timp şi nu mai vin, s-a gândit la ceea ce e mai rau.
M-a luat de mână cu ochii în lacrimi şi am plecat amândoi spre casă, pe drum ocolit. Mi-a spus că vrea să-mi arate în parcul spitalului un arici. I se păruse că semănă cu fostul nostru arici, cel care fugise de curând de acasă.
Evident că nu am găsit acolo nicio lighioana. Mai târziu am aflat că tata nu vroia să-l văd pe Ursei zdrobit de o maşină în mijlocul drumului.