SUNT O REGINA

Sunt o Regină. Împăratul meu este Mircea cel Bun, iar Împărăteasa mea este Ioana; nu D’Arc, dar la fel de războinică. Regatul meu este în Dumbrava Roşie şi Minunată, unde toate poveştile devin realitate, unde strugurii au boabe uriaşe, aricii sunt blânzi şi prietenoşi, motanii sunt portocalii şi ştiu să facă vrăji, iar toamna este desprinsă din poveştile cu zâne bune. În Regatul meu locuiesc personaje de poveste: Oaka, Ti, Elmi şi Ţintă. Acolo, copilăria încă mai există, magică, printre amintiri.
În Regatul meu cărţile prind viaţă, dimineaţa miroase a cafea prăjită şi măcinată după reţeta lui Florescu şi seara miroase a frezii un pic îngheţate.
Îmi place să stau la poveşti, în miros de tartă cu mere şi scorţişoară, îmi place să parfumez toamna cu miros de vin roşu, sec, îmi place să visez gândindu-mă la Toscana şi cerul ei nefiresc de albastru.
Nu îmi plac urechelniţele, gerul şi trandafirii.
După ce am plecat de acasă, am cunoscut şi alte Regine, cu care am construit palate de cleştar, am plănuit Regate noi de vise şi speranţe. Reginele mele minunate mi-au şters lacrimile când a fost cazul, au râs cu mine, au plâns lângă mine, m-au reînvăţat să merg atunci când a fost cazul. Mi-au povestit cum în Regat speranţa nu dispare niciodată, cum o Regină nu se dă niciodată bătută.
Sunt o Regină. Am o armată de războinici care mă apără. Mă protejează îngerii mei de acolo de sus, Tata, Măiţa şi Monisa. Mă protejează prietenii mei, îngerii mei păzitori de aici din Regat. Am observat că lucrează în ture, astfel încât eu să fiu apărată 24 ore pe zi.
Sunt departe de a fi perfectă, dar asta este valabil pentru lumea de dincolo de graniţele Regatului. Nu am treabă, nu mă interesează. E mai simplu aşa. Nu mă mai doare acum nimic, pentru că m-au durut destule de-a lungul timpului. Mă feresc să pornesc războaie cu lumea de dincolo de graniţe. Sunt educată şi crescută în spirit hippie. Încă mai ascult muzica celor mai bătrâni şi încă mai cred că se poate cu mai multă iubire. Vă spuneam acum ceva timp că sunt naivă. Este încă valabil.
Regii pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului şi-au pus amprenta puternic asupra lumii mele. Regi puternici cu tradiţie, sau trubaduri moderni, toţi m-au învăţat să cred într-o lume mai frumoasă.
Sunt o Regină şi îmi serbez ziua o dată la câţiva ani, ca să se ducă vestea peste mări şi ţări.
Acum doi ani, de ziua mea purtam un tricou pe care scria „I’m so fucking precious”. Anul ăsta am mai crescut. Am un tricou c♥♥lta care declară lumii că „I’m a spiosexual”. Şi este atât de adevărat …

DESPRE UNA, DESPRE ALTA

Pe una am cunoscut-o în faţa orarului, în holul de la parter, în prima zi de facultate.
Îi era prea lene să-şi scrie singură cursurile; bine, nici nu avea la ea pix sau hârtie, aşa că mi-a cerut mie orarul. Instinctiv, mutra ei nu mi-a plăcut. Avea părul blond platinat şi mă gândeam, minte de copil prost, că probabil, nu pot avea prea multe în comun cu ea. Eu aproape nu ştiam la ce foloseşte un creion dermatograf, ea părea genul care nu iese din casă fără să se aranjeze. În primele zile am aflat că suntem în aceeaşi grupă şi că mergem în aceeaşi direcţie, cu acelaşi autobuz 300, eu la cămin, ea acasă. Vreo două săptămâni am făcut fel şi fel de stratageme să nu merg cu ea. Până la urmă, inevitabilul s-a produs. Încet încet, am început să învăţăm împreună pentru examene, să ieşim împreună, să facem tot mai puţine lucruri una fără cealaltă, să împartim aceeaşi casă… Îmi amintesc şi acum de cum arăta fiecare dintre noi acum 11 ani, luminile copilăreşti din ochii noştri, felul în care m-a învatat ce înseamă încrederea, dezinvoltura, lejeritatea. Ceea ce nu îmi mai amintesc exact este când a aparut Bu, pentru că ea l-a inventat pe Bu.

Pe cealaltă am cunoscut-o când a deschis uşa camerei de la cămin. Intram în anul doi, şi eu şi ea. Ne-am uitat circumspecte (spre urât) una la cealaltă, am stabilit regulile şi speram într-o convieţuire civilizată. Asta în primele două săptămâni, pentru că după aia am hotărât că e mai simplu să punem un singur lacăt pe două dulapuri: eu aveam rafturi, ea spaţiu pentru umeraşe. Am împărţit frăţeşte dulapurile şi asta a fost. După alte câteva săptămâni „s-a combinat” cu prietenul meu din copilărie şi coleg de liceu. În curând, după mai mult de zece ani, voi participa la nunta lor. Împreună am făcut prima mâncare: o varză nefiartă, pe pietroiul cu rezistenţă din camera de cămin. Cred că până s-a făcut mâncarea s-a ars rezistenţa de două ori.
Ţin minte că la un moment dat am şi tuns-o. Şi acum mă întreb cât curaj i-a trebuit să se lase pe mâna mea.
S-au cunoscut şi ele două. Acum mult timp, când încă mai eram copii, când încă mai râdeam prosteşte, când încă mai credeam, în multe lucruri care acum au devenit religii moarte cu zei strălucitori căzuţi în dizgraţie.

De atunci, ne-am văzut una pe cealaltă crescând, am învăţat să avem încredere, am învăţat că ne putem baza, am învăţat lecţii importante şi de la viaţă, şi de la noi însene…care cu lacrimi în ochi, care cu zâmbetul pe buze. Ne-am văzut transformându-ne şi devenind femei, ne-am ciondănit, ne-am şi certat dar nu am uitat nicicând că oamenii importanţi pe care îi avem alături trebuie preţuiţi şi păstraţi aproape. Sunt tare mândră de ele două. Toate ştim că nu oricine se trezeşte în miezul nopţii pentru tine, că nu oricine te ascultă, că nu oricine îşi rupe de la gură şi mai ales, că nu oricine crede în tine în ciuda a tot şi a toate.

DESPRE LEI SI ALTE NIMICURI

Oamenii nu lovesc niciodată privindu-te în ochi aşa cum fac leii, sau asta se întâmplă foarte rar. Te atacă pe la spate, precum hienele. De obicei, te atacă fie când au impresia că ei sunt mai puternici decât tine, fie când au împresia că tu ai ajuns mai jos decât ei, mai slab, mai vulnerabil.
Avem talentul de a uita că lanţul trofic, de multe ori este „laţ trofic”, ne poate strânge de gât fără să ne dăm seama; concentrându-ne la jugulara altora, uităm să ne păzim spatele. Avem momente când ne asemănăm mai mult cu hamsterii, necunoscând şi partea de sus a roţii, ne învârtim de zor, dar fără spor. Unii pur şi simplu sunt meniti să fie rozătoare întreaga lor viaţă; nu sunt structuraţi să fie regii sălbăticiei. Cum ar fi să vezi hamsterul rege al junglei? Treaba şoarecelui este să ronţăie, să fugă, să se ascundă.
Avem, de multe ori un sistem tare dubios al valorilor. Multe lucruri, din exterior par de neînţeles. Nu este uşor să înţelegi unde îţi este locul, revin iarăşi la ideea cu lanţul trofic, la fel şi însemnătatea sa. Baza piramidei nu este mai puţin împortantă decât vârful său. Toţi ne dorim să strălucim acolo sus, dar fără cei care îşi fac treaba jos, piramida asta s-ar prăbuşi. E greu să fii în pielea altcuiva. Nu încerca să îmbraci o oaie în blană de lup, că nu o să hăulească niciodată în pustiu, aşa se dau toate de-a dura.
Animalele nu se prefac. Nu te mint. Singurele şiretlicuri le fac pentru a supravieţui. Atacă pentru a se apăra. Ghicesc în mirosul oamenilor, purtat de vânt, iminenţa pericolului. Vânează cât să rămână în viaţă, nu acumulează, nu strâng pentru a fi mai presus decât semenii lor. Animalele nu cunosc invidia. Superioritatea lor se manifestă maiestuos, altcumva, se manifestă printr-o atitudine care nouă ne lipseşte. Oamenii în schimb, îşi clădesc gloria pe cadavrele prieteniilor, pe care nici nu se ostenesc să le ascundă cum trebuie. Ne place duhoarea mizeriilor pe care le lăsăm în urma noastră…ne „parfumează” gloria.
Animalele au “decenţa” înnăscută de a selecta genetic indivizii mai puternici, viabili; pe ei îi caută pentru împerechere, cu ei se aliază pentru supravieţuirea speciei. Oamenii, în schimb, au căutat pentru împerechere, indivizii mai influenţi, mai bogati, şi au slăbit specia. Lucrăm intens la autodistrugere. Ne transformăm în dinozauri inadaptaţi, nu suntem capabili să ne salvăm pielea, frumuseţea şi unicitatea, nu ne înţelegem rolul, ne asumăm rolul de stăpâni ai piramidei, din cauza puterii distructive, nu constructive. Felinele mari ar trebui să fie acolo…leii, nu alte nimicuri.
Într-o lume a fake-ului reuşim să mânjim tot, punem coroane de tinichea şi pene colorate pe capul maimuţelor – să nu încerce cineva să-mi spună că din primate a evoluat homo sapiens; nu mai avem regi ai junglei, ci conducători de turmă.
Şi încă cevă: sunt de acord cu faptul că leul este regele animalelor, dar numai în varianta autentică. Blana sintetică, eventual second hand nu mă inspiră nicicum.

DESPRE FOTBAL

Tata era rapidist. Nu ştiu cum a devenit rapidist, dar nu îmi amintesc să îl fi auzit vorbind vreodată despre o altă echipă. Cum eram mai mult băiatul tatei decât fata mamei şi petreceam foarte mult timp împreună, ne uitam amândoi la meciurile, destul de puţine, care se dădeau pe vremea aia la televizor. De fapt, ne uitam la toate transmisiunile sportive, dar cu cea mai mare plăcere urmăream împreună fotbal şi tenis. Mi-a explicat cu răbdare regulile, mi-a desenat, mi-a povestit, m-a învăţat să văd frumuseţea sportului.
Tatei îi era drag să mă vadă că stau cu el şi mă uit la fotbal, îi plăcea să o surghiunim pe mama, care era în minoritate, în altă cameră. Câteodată mai şi glumea: te uiţi la fotbal de parcă o să îţi dea de mâncare. Mai fă şi tu altceva; habar nu ai câte cepe sa pui la o ciorba. Fotbalul nu mi-a dat de mâncare, e drept, dar la un moment dat, prin 2002 am încercat să mă angajez la un ziar de sport. Nu a fost să fie atunci.
Într-un alt punct, viaţa m-a făcut să cunosc îndeaproape un om care lucra în domeniu. Nu am reuşit să îl convertesc la „dinamovism”, e drept că nici nu-l interesa, dar datorită lui am vazut o mulţime de meciuri frumoase şi să capăt autograful lui Roberto Carlos. Nu a fost Raul, aşa cum îmi dorisem, dar episodul ăsta e o altă poveste marca „micile ironii ale vieţii”.
Cu mult timp în urmă, să fi avut eu 6 ani, sau mai puţin de atât, tata m-a întrebat cu ce echipă ţin. I-am răspuns: „cu Dinamo, Miciulică; cu Dinamo”. Îmi amintesc că a pufnit în râs…”păi sigur că ţii cu Dinamo; e pe primul loc. Normal. Asa faceţi voi puştanii: mereu ţineţi cu ăia de pe primul loc”. Mi-au dat lacrimile de ciudă, am încercat din răsputeri să-l conving că nu-i adevărat, că nu o să mă sucesc niciodată, că mereu voi ţine cu Dinamo, orice ar fi. Nu ştiam cum să-i explic, nu aveam destule cuvinte, că îi idolatrizam pe Klein şi Mateuţ. De încăpăţânare, de drag, sau cine ştie de ce, lucrul ăsta nu s-a schimbat; tot cu Dinamo ţin şi acum.
La primul meci, tot tata m-a dus. Cred că se juca un meci de cupă la Medgidia. Atât am bâzâit pe lângă el, încât până la urmă l-am convins să mă ia şi pe mine. Nu ar fi avut nicio tragere de inimă, ar fi stat şi el cu colegii de la fabrică, dar nu l-a lăsat inima să mă dezamăgească. Îmi amintesc şi acum emoţia care mă cuprinsese apropiindu-mă de stadion, se auzea de afară vuietul…sentimentul de groază când am intrat în incintă. Totul era imens pentru mine, plus că nu mai văzusem niciodată atât de mulţi oameni strânşi în acelaşi loc…şi zgomotul…făcut de mulţime. Deliciul acelui moment îl trăiesc şi acum când intru într-un stadion.
Nu am văzut mare lucru pentru că eram prea mică de înălţime. În a doua repriză (pauza a ţinut o eternitate) m-a ridicat tata pe umeri. Imaginea aceea nu mi se va şterge niciodată din memorie. Ştiu că atunci am început să scandez şi eu. Colegii lui s-au întors amuzaţi către noi, au început să râdă şi unul dintre ei, zis Talanu’ mi-a dat un steag tricolor. Îl mai am şi acum, îl păstrez cu sfinţenie aşa zdrenţuit cum este. Ştiu că după meci am povestit zile în şir cu tata; nu îmi trecea entuziasmul.
De atunci am fost la multe meciuri; unele mai importante, altele din divizia a doua, am scandat golăneşte, m-am ascuns de jandarmi; mereu îl sunam pe tata şi îl lăsam şi pe el să asculte vacarmul, cântecele de pe stadion, scandările, dar nimic nu va egala acel prim meci la care am fost.
Mă uit şi acum la fotbal, dar ceva din era romantică s-a pierdut. Mercantilismul mă îngreţoşază un pic, nu pot suferi vedetismele şi eroii de carton, oamenii aceia care joaca, nu cu sufletul, ci doar cu buzunarul, milioanele vehiculate şi aruncate cu nonşalanţă; uneori nu mai văd frumuseţea sportului în sine…şi e păcat…chiar ştiu ce-i ăla un off-side.