În faţa A.S.E.-ului sunt o grămadă de cafenele, le ştie deja toată lumea. S-a dezmorţit vremea, s-au scos mesele afară pe terase, au ieşit din bârlog toţi guzganii. E impropriu spus din bârlog, pentru că nu au hibernat, nu au stat ascunşi, nu au dispărut pe timpul iernii. Hai să spunem că au ieşit la aer. Cum locuri de parcare în centru nu sunt, cum fiţele, fâţele şi mă iertaţi, băşinile au dat în clocot, ca după iarnă, nu mai este loc nici să respiri, vorbim de zonele „tradiţionale” de cafenele, arealele protejate Decebal – Dorobanţi.
Într-o seară două prietene de-ale mele au ieşit seara după muncă la terasă. Stau ele, îşi beau latte-ul, vorbesc ce au de vorbit, ca după o zi de muncă şi planuri rămase nedetaliate.
Apar inevitabil guzganii despre care vorbeam; culoarea dubioasă, nu înserarea era de vină, gabarit depăşit, maşini albe, mari. Fetele mele încearcă să îşi vadă de treabă. Ignoră compania şi îşi continuă discuţia. „Domnii” încep să râdă zgomotos – mai ţineţi minte ce vă povesteam în postarea WAG’S? cam acolo se încadrează tiparul – să le atragă fetelor atenţia. Ele două nimic; îşi vdeau de treabă. Apar glumele proaste, râsul zgomotos se înteţeşte. Fetele se hotărăsc că nu e pentru ele compania, şi se ridică să plece.
„Staţi măh aşea, unde plecaţi, mai consumaţi ceva că vă plătim noi nota”.
Una dintre ele zâmbeşte ironic din colţu’ gurii: săriţi-ar banii în Dâmboviţa, să îmi plăteşti tu mie latte-ul….hai că asta-i culmea.
„Ce râzi? Nu crezi că ţi-o plăteşte?” Îi sare în ajutor prietenul. Fetele se ridică şi pleacă. Mai bine îşi cumpărau capuccino la plic de la chioşcu’ din colţ şi-l beau liniştite acasă…da’ e păcat de aeru’ curat de primăvară.
Între timp, altă scenă era în desfăşurare. Mai nou, pentru că, după cum spuneam lume multă, locuri puţine, se pun pe marginea drumului navete din plastic, se rezervă, cum ar veni, locu’din faţă pentru „ jmekeru’ ” de serviciu al cafenelei. Nu are absolut nicio relevanţă faptul că în zona respectivă oprirea este interzisă. Vorba aia, stă omu’ în geam să fie văzut, tre’ să-şi supravegheze maşina, că a muncit din greu pentru ea. Plus că, aşa îşi mai rotunjesc veniturile şi chelnerii.
În momentul despre care vorbim, era în trecere prin zonă o maşină de la salubrizare. Ca în filmele western apare de undeva un tânăr domn înalt, bine făcut, îmbrăcat în negru. Face semn maşinii de la salubrizare să oprească, ia pe rând toate navetele din plastic pe o distanţă de trei-patru cafenele şi le aruncă în sictir în cuvă, după care pleacă liniştit mai departe.
Panică printre chelneri. Apar ca cuipercile la uşile cafenelelor şi îşi strigă unii altora.
Ai văzut? Ai văzut ce-a făcut ăla? Moooamă l-ai văzut p-ăla?
L-a văzut; cu siguranţă l-a văzut, şi de asemenea l-au văzut şi fetele mele, care au râs; de data asta cu poftă, nu doar din colţul gurii. Au plecat până la urmă de la cafenea cu un gust mai puţin amar.
Month: March 2012
INTRE MORRISON SI HESSE
Este drept că din anii lui de şcoală mai mult de jumătate au fost repetaţi, şi că a reuşit cu greu să termine o şcoală profesională cu profil turnător – forjor. La noi în familie, „intelectuala” era mama – avea postliceala.
De atunci, de la discuţia cu pricina a mai avut multe lucruri să mă înveţe: m-a învăţat, printre altele, să schimb bujiile la bătrâna lui Dacie, să repar prize şi întrerupătoare şi să fac cartofi copţi.
Nu l-am ascultat să citesc chiar orice petic de hârtie pe lângă care trec, dar l-am ascultat când mi-a spus să citesc.
M-am apucat atât de serios de „treabă”, încât la un moment dat am renunţat să mai învăţ. Mi se părea inutil…oricum nu luam niciodată mai mult de nota 5, aşa că la un moment dat am şi rămas corigentă la chimie. Singura materie la care luam note mai răsărite era Limba Română. Acum, că tot mi-am amintit, trebuie să spun că cel mai „tare profesor pe care l-am avut a fost Domnul Baubec, profu’ de română din generală, un tătar bătrân senzaţional, un pedagog cum nu cred că astăzi mai există.
Cred că tata, în sinea lui se cam speriase că a făcut ceva greşit…nu i se părea lui prea normal totuşi, să citesc non stop, fără să mai fac nimic altceva.Venea noaptea la mine în cameră şi îmi stingea lumina, ca să mă forţeze să dorm. Mă ridicam pe furiş şi citeam la fereastră, la lumina becurilor care băteau de pe stradă. Casa noastră era aşezată destul de aproape de colţul străzii, unde erau mai mulţi stâlpi de iluminat public, aşa că era cât de cât lumină. Dimineaţa la şcoală aveam ochii tulburi şi putere de concentrare zero.
Dintre toţi scriitorii care mi-au produs „fluturi în stomac” în adolescenţă, cu cel mai mare drag îmi amintesc de Hesse. Până l-am descoperit pe el, nu mai ştiu cum, parcă toate celelalte cărţi fuseseră lecturi obligatorii. Prin clasele a unsprezecea şi a doisprezecea, viaţa mea era cumva cuprinsa între Jim Morrison şi Hermann Hesse. Găsisem citatul ăla care spunea că între lucrurile cunoscute şi cele necunoscute sunt porţile cunoaşterii pe care trebuie să le deschidem, şi îl scriam obsesiv pe absolut tot ceea ce semăna cât de cât cu o suprafaţă de scris. Încercam să deschid porţi, între mine şi tot, între mine şi orice, pentru că totul mi se părea bine ferecat; prea bine ferecat. Eram o adolescentă timidă, plinuţă, urâţică şi ochelaristă…rău. Prieteni mulţi nu aveam şi dacă îi întreb acum pe colegii mei de generaţie din liceu, jumătate nici nu îşi amintesc să fi fost şi eu acolo.
Îmi recitam non stop în minte poeziile lui Morrison şi citate din Lupul de Stepă şi ştiam cumva, că într-o zi se vor schimba toate (mulţumesc pentru atenţionare, ştiu deja că sună a clişeu de film american prost).
Cel mai „rău” a fost când am citit Siddhartha. M-am pierdut şi m-am regăsit; în câteva zile s-a dat totul peste cap, s-a schimbat totul…nici măcar Sartre, mai târziu, nu a mai produs un asemenea cutremur.
Este adevărat ceea ce se spune: there are things known and things unknown, and between them are the doors. Partea grea este să găsim cheile potrivite.
DESPRE FEMEILE DIN TRAMVAI
În fiecare dimineaţă, în drum spre muncă parcurg invariabil acelaşi traseu: autobuz, tramvai, autobuz 282 / 1 / 104. În fiecare dimineaţă văd cam aceeaşi oameni; îmi sunt atât de familiari, încât îmi vine să îi salut. Băieţelul „de ce” îmi zâmbeşte şi el în fiecare dimineaţă când mă vede. Îi spun aşa, pentru că în momentul în care se suie cu mama lui în tramvai, trebuie să închid cartea pe care o citesc; nu mă mai pot concentra la nimic…vorbeşte non stop, pune întrebări peste întrebări, la care aproape nu aşteaptă răspunsuri pentru că are mereu alte nedumeriri. Mă uit fascinată la mama lui care îi răspunde cu răbdare, pe înţelesul lui, la absolut tot ceea ce vrea să ştie, ba în plus, are mereu grijă şi de jucăria de pluş pe care veşnic o ţine atârnată de coadă cu capul în jos.
M-am obişnuit cu ei toţi, şi dacă se întâmplă cumva să întârzii, îmi dau seama imediat : formula din autobuz / tramvai este schimbată.
Într-o dimineaţă, s-a întâmplat ceva straniu: tramvaiul era luminos, colorat…mai uşor parcă. Mă uit în jur, bag cartea înapoi în rucsac şi încerc să-mi dau seama ce se întâmplă. Parcă nimeni nu mai semăna cu nimeni, desi ora era corectă.
Toate „colegele mele de parcurs” erau îmbrăcate frumos – cu hainele alea bune, machiate, cu unghiile făcute, cu părul aranjat…zâmbeau toate, fără excepţie. Trag cu urechea în jur şi prind din zbor : « măcar astăzi, că e 8 Martie ! ».
Aham, deci asta era. Este 8 Martie, şi astăzi, măcar astazi, ne dăm dreptul să ne simţim bine, să fim răsfăţate, să facem lucrurile pe care ar trebui să le facem în fiecare zi. Tot cenuşiul şi apăsarea de fiecare dimineaţă din tramvai dispăruseră. Toate Cenuşăresele se transformaseră în prinţese, erau de nerecunoscut. Aveau toate flori în braţe, şi ochii umezi de emoţie şi bucurie.
Ziua următoare, când ne-am reîntâlnit dimineaţa, strălucirea din priviri dispăruse, erau înapoi, Cenuşăresele mele, împovărate de griji, cu priviri agresive, se uitau urât la oricine le atingea, îşi dădeau coate pentru locuri, nu mai erau flori, nu mai erau culori, doar mohorala tânără a dimineţii.
Luni dimineaţă deja lacul de unghii s-a ciobit, pot răsufla uşurată, nu am intrat într-o lume paralelă, totul a revenit la normal. Până la anu’ de 14 februarie / 1-8 martie, stăm liniştiţi, nu mai aşteptăm să spună nimeni te iubesc/eşti frumoasă/să ai o primăvară frumoasă/la mulţi ani/eşti cea mai bună mamă. Aşteptăm zile programate şi definite prin lege să ne putem bucura că suntem femei.
Mama a fost şi ea la o petrecere de 8 Martie, împreună cu niste colege de-ale ei. Unele au fost nevoite să-şi mintă bărbaţii ca să se poată „distra” o dată pe an, măcar atunci, că era 8 Martie.
Mă întrebam ce aş afla dacă m-aş duce la fiecare dintre Cenuşăresele din tramvai şi le-aş întreba de câte ori pe an primesc flori de la bărbaţii lor, şi de câte ori, bătaie. Cred că răspunsul îl ştiu deja, se vede pe feţele lor în fiecare dimineaţă.
Îmi aminteam că într-o seară, acum câţiva ani mă întorceam de la stomatolog. Era seară, lumina proastă. Aveam falca umflată şi faţa chinuită de durere. Din sens opus venea o tânără, s-a uitat lung la mine şi după câţiva paşi s-a întors, m-a luat de mână şi m-a întrebat dacă sunt bine, dacă am nevoie de ajutor. I-am făcut semn că nu, dar nu a fost convinsă, m-a întrebat dacă am fost victima unei agresiuni; se referea evident la violenţa domestică. Am încercat să-i zâmbesc, i-am explicat că vin de la stomatolog; m-a ajutat şi mirosul inconfundabil şi m-a crezut.
Acum, amintindu-mi acea întâmplare, mă întreb: pe Cenuşăresele mele din tramvai, oare le întreabă cineva vreodată, dacă au fost victima unei agresiuni?
În data de 8 Martie s-a promulgat legea împotriva violentei domestice. Sunt curioasă, privirile câtor dintre colegele mele de drum se vor schimba în urma acestei legi…
BU, ÎŢI DEDIC UN PUZZLE
Ţi-o dedic pentru că de la tine a plecat inspiraţia mea.
Povestea începe aşa:
Am citit în decembrie articolul tău „Despre Naivitate”.
Pe măsură ce parcurgeam lent fiecare cuvânt, mi se aprindeau treptat beculeţe: « sărut » (aici mi s-a aprins un candelabru întreg), « Klimt » (da, îmi spunea ceva a fost un cineva acolo, un om important), «Viena » (aici iar s-a aprins un beculeţ, fusesem în Viena cu trei luni înainte, mă pozasem în faţă la Tiffany’s mâncând castane coapte, comandasem şniţel la Figlmuller – l-am mâncat jumătate, iar cealaltă jumătate l-am adus câinelui meu).
Apoi dintr-o dată am realizat că am fost la Viena şi n-am văzut niciun sărut, niciun Klimt.
Ca un om cu o cultură generală vastă, am pus sănătos mâna pe Google, şi după ce mi s-a afişat rezultatul căutării, cei doi neuroni din mintea mea au dat un bobârnac celui de-al treilea şi au făcut marea legătură : fusesem în Viena, Klimt era acolo (la Belvedere – unde am zis că nu merg, pentru că era departe şi scump pentru bugetul meu cam sărăcit).
Am început să-mi amintesc din ce în ce mai mult – majoritatea suvenirurilor erau cu sărutul lui Klimt, îl văzusem în reproduceri de tablouri, în broşuri cu muzee, pe brichete, pe scrumiere, pe sacoşe…până şi noi cumpărasem « săruturi » suvenire pentru prietenii de acasă.
Atunci pentru prima dată, mi-a părut rău că am fost acolo şi n-am văzut tabloul în original. Dar, mi-am promis că la următoarea expediţie în Viena nu mă las.
Prin ianuarie, cu bonurile cadou în mână, mă plimbam prin supermarket la vânătoare de reduceri (şampanie, ciocolată, panettone, etc – ca după sărbători).
Pe la standurile cu jucării, jocuri şi puzzle-uri, dintr-o dată văd undeva sus, pe un raft puzzle-uri colecţia Klimt – 1000 piese.
Iau o scară şi mă apuc să caut, dau la o parte vreo trei Judith şi o Doamnă cu Evantai, ţintind la un Sărut sau la o Adele.
În cele din urmă, am găsit un Sărut, pe care acum îl am acasă, şi cu mândrie pot spune că până azi am făcut în proporţie de 60% din el, asta însemnând covorul verde şi decorul maro, urmând ca în cel mult o săptămînă să dau formă celor două personaje centrale. Poate timpul pare scurt, dar te asigur că nu a fost aşa, i-am dedicat tot timpul meu liber, orele de sport şi orice altceva.
Iniţial m-am gândit să-l fac cadou, dar sincer, am vărsat multă sudoare lucrând la el şi încă mai am de lucru. Fetele râdeau de mine când l-am început, spuneau că-mi va lua mai mult să-l fac decât i-a luat lui Klimt să-l picteze (aveam zile când puneam maxim 12 piese după două ore de încercări). Decorul maro din spate a fost făcut exclusiv prin încercări succesive, pentru că nu aveam ce combinaţii să fac (am făcut până şi febră musculară la mâna dreptă de la atâta ridică piesa-vezi dacă merge-încearcă şi partea cealaltă-NU-treci la următoarea). Dar iubesc fiecare punct din el.
Chiar dacă puzzle-ul nu e gata şi chiar dacă n-am să-ţi atşez şi o poză de-a lui, un lucru e sigur – când am văzut prima dată cutia la tine m-am gândit şi la articolul tău.
Te pup Bu”
Astăzi se poate spune că trag un pic chiulul. Însă, acest mesaj pe care l-am primit de la un cititor mi-a umplut sufletul de bucurie si m-am gândit ca ar fi frumos să îl citiţi şi voi…