Month: April 2012
DESPRE MAMA
Se spune că toate mamele din lume sunt demne de laudă, că merită preţuire şi toate acele cuvinte frumoase care deja s-au spus de mii de ori. Toate mamele sunt eroinele pe care ştim că trebuie să le ridicăm în slăvi. Am învăţat asta încă de când eram mici.
Mereu m-am gândit la toate lucrurile astea şi mereu m-am simţit un pic vinovată că pentru mine, mama a fost aşa, un pic în plan secund. Nu spun că a fost pe planul doi, pentru că nu este adevărat, dar mereu tata a fost in prim plan, cel puţin in aparenţa, sau nu am găsit eu modul corect de a echilibra situaţia între ei; fără a spune prin asta că pe el l-am iubit mai mult.
Nu am avut cu mama cea mai lină şi deschisă relaţie din lume. Ne-am certat de-a lungul timpului mai mult decât a fost cazul şi ne-am înţeles bine de prea puţine ori. Am ştiut mereu că mă iubeşte, dar mereu m-a deranjat faptul că nu mă lăsa să uit că nu sunt copilul perfect pe care şi l-a dorit. Ar fi vrut ca noi două să avem relaţia pe care a avut-o ea cu bunica, şi ceva în plus. Mama şi-a dorit o fată păpuşă, care să stea mereu „genunchi în genunchi cu ea şi să-i povestească absolut tot”. În loc de asta s-a ales cu un băieţoi julit pe picioare, care mereu prefera să facă absolut orice altceva în loc să-i povestească ei secrete.
Îmi amintesc cât de mult, de des şi inutil ne certam în timpul adolescenţei mele. Mama devenise inamicul public număru’ unu. Pe ea îmi vărsam nervii, ea întruchipa atunci tot ceea ce nu vroiam să fiu. Ne mai certăm şi acum, dar aşa rar, parcă să nu ne pierdem exerciţiul.
Relaţiile dintre noi două au intrat pe un făgaş normal târziu, după ce a murit tata, după ce m-am îmbolnăvit eu. Nu spun că, nemaifiind tata mi-am concentrat atenţia asupra ei, pentru că nu ar fi drept. Spun doar că începând cu acel moment, am început să o ascult mai mult.
Nu se pricepe prea mult la cuvinte, nu este prea diplomată, dar forţa ei m-a uimit şi nu încetează să mă uimească. De multe ori mă întreb cum de mai poate. Recunosc: în locul ei, mi-aş fi băgat picioarele în tot şi m-aş fi dus în lume. Ea nu a făcut asta. De când o ştiu, a luptat pentru fiecare centimetru din lumea ei şi nu a încetat niciodată să spere că viaţa ei va fi aşa cum şi-a desenat-o în tinereţe. A tras cu dinţii de tot, şi de câte ori mă gândesc la ea, nu o văd decât cu pumnii încleştaţi. Plânge mult, şi mă enervează teribil, dar este doar un mod, modul ei de a se curăţa pentru a merge mai departe. Mama are o forţă incredibilă, pe care eu nu am moştenit-o. Ştie că semăn cu tata şi aici.
Prima demonstraţie de forţă din partea ei am cunoscut-o când am aflat că tata este bolnav. Până atunci, fusesem prea mică, nu înţelegeam, se ascundea de mine, sau pur şi simplu mă proteja. Atunci a trebuit să stau lângă ea şi să încasăm împreună acel pumn în stomac. În egală măsură, m-au uluit veştile medicilor şi transformarea din mama. Parcă nu mai înţelegeam cine este femeia de lângă mine.
Am ştiut mereu, că dacă ea va fi acolo, se va găsi şi o portiţă de scăpare.
Îmi pare rău că nu am ştiut să o ascult, să fiu lângă ea, să îmi pese măcar de lucrurile care pentru ea însemnau enorm. Întotdeuna am fost în contratimp şi echilibrul dintre noi două a fost fragil.
Deşi nu am ştiut mereu să îi spun, deşi am ales căi mai neconvenţionale de a îmi manifesta sentimentele, mi-ar plăcea să mă creadă într-o zi când îi voi spune cât de mult o iubesc, când îi voi spune că nu a fost pe locul doi, pentru că, acum, parcă prea se uită neîncrezătoare, pe sub sprâncene la mine…
DESPRE COPILUL DE DEMULT
Îmi amintesc adolescenţa, când eram mică de tot şi mi se părea “cool” să suferi privind în gol; am început să îmi scriu jurnalul după primul meu sărut. Acum îmi vine să râd, pentru că momentul a fost atât de copilăreşte ales. Atunci, însă, am avut un raţionament serios: mi-am dat seama că vor începe să se întâmple lucruri, din ce în ce mai multe, că voi începe să simt lucruri noi, pe care, dacă nu le voi scrie, vor fi pe veci pierdute, inevitabil înlocuite de alte trăiri şi amintiri. La fel cred şi acum…
Nu puteam spune nimănui, în primul rând pentru că trebuia să apăr secretele dezvăluite acolo, în al doilea rând pentru că eu trebuia să fiu ocupată cu învăţatul, nu cu „măi copile, nu-ţi mai pierde timpul cu prostii!”. Stăteam cu caietul meu de scriituri, peste caietele de şcoală şi scriam. Trebuia să mă fac că învăţ, ca să nu mă ia nimeni la întrebări. Am avut tot soiu’ de stratageme, am sigilat caietele ca să îmi pot da seama daca umblă cineva la ele, le-am ascuns în fel şi chip. Îmi amintesc şi acum cât de nedumeriţi erau ai mei: „măi Andreio, da’ ce ai tu în geamantanu’ ăla încuiat de-i aşa de greu?”. Tatei i-am zis acum câţiva ani şi nu m-a crezut. Nu i-a venit pur şi simplu să creadă că în casă exista un geamantan plin cu caiete scrise de mine, pentru mine. A trebuit să-l descui şi să-i arăt. Ţin minte şi acum că s-a crucit. Mamei i-am zis mult mai târziu, şi a avut exact aceeaşi reacţie. Într-o bună zi le voi lua pe toate să le transcriu, pentru că se deteriorează; au trecut deja mai mult de 15 ani peste ele. M-am tot gândit să fac lucrul ăsta, dar mereu mă simt ca şi cum aş vrea să intru neinvitată într-o casă străină, într-o altă viaţă. Este adevărat că unele dintre amintiri este bine să fie lăsate să doarmă. Nu sunt laşă decât în măsura în care îmi este teamă de durerea pe care o provoacă.
Au trecut toate, am crescut, acum îmi vine să râd, mă gândesc cu nostalgie, dar parcă nu îmi vine să tulbur liniştea unui copil care într-o noapte scria:
„Vântule, ţi-am blestemat miile de aripi străvezii, dar acum, te rog iartă-mă şi poartă-mi cenuşa până la porţile stelelor. Ajută-mă să fiu ceea ce n-am reuşit niciodată şi-ţi voi lăsa părul meu. Ploaie, ţi-am urât zecile de stropi jucăuşi, dar acum, te rog iartă-mă şi boceşte-mi visele, până când Fiinţa va urla, împrăştie-mi iluziile şi-ţi voi lăsa ochii mei. Pământule, ţi-am invidiat perfecţiunea statică, dar acum, te rog iartă-mă şi cutremură-te ca să-mi înghiţi sufletul şi-ţi voi lăsa aripile mele. Focule, ţi-am urât flăcările mistuitoare, dar acum, te rog iartă-mă şi vino să-ţi plimbi privirile fierbinţi pe trupul meu până când cenuşa se va chirci de durere şi-ţi voi lăsa degetele mele. Hei! Voi toţi, v-am iubit ochii, şi părul, şi lacrimile, dar acum, vă rog iertaţi-mă, întoarceţi-vă cu spatele şi urâţi-mă. Lăsaţi-mă să mor a mea fiind. Apoi, înduraţi-vă de chemaţi vântul, şi ploaia, şi vă voi lăsa rătăcirile mele.”
“Încerc să-mi dau seama dacă mai sunt sau nu vie, dacă m-au înghiţit sau nu ochii tăi ca două porţi de infern. Mi-e dor de tine ca de surâsul meu cel pierdut. Dacă aş mai putea, acum te-aş sorbi ca pe o picătură de stea, dar unde să te mai găsesc? Ai fugit cu veşnicia chircită-n buzunare. Te-am găsit într-o dimineaţă. Dormeai. Aveai picături de rouă în gene şi pe obraji, iar fire de iarbă îţi străluceau încurcate în păr, şi păreai atât de copil! M-am aplecat şi am cules un bob de rouă; în el mă oglindeam eu, te oglindeai tu, dar amândoi, niciodată.”
“A fulgerat toată noaptea şi acum, o dată cu zorii a început să plouă. O ploaie furtunoasă, furioasă şi călduţă de vară, ce curăţă şi duce cu ea toate păcatele. Golită de gânduri stau şi eu acum în fotoliu şi privesc în ploaie, nu ştiu exact încotro. Mi te amintesc aseară, când aî plecat, cu umerii căzuţi, cu părul răvăşit de vânt, cu privirea oglindită în asfinţit. Cred că acela a fost singurul moment când te-am iubit cu adevărat. Restul…
S-a oprit ploaia. Cui îi pasă că tu ai plecat aseară? Era să spun că nici mie. Îmi amintesc. Aiurea! Mai bine ar fi să nu imî mai amintesc nimic. Aseară când te-am întrebat dacă s-a sfârşit totul, şi mi-ai răspuns atât de simplu şi banal „da” aproape mi-a venit să sar în sus de bucurie. Mă simţeam eliberată, fericită. Acest sentiment nu a durat mai mult de un minut, cât ai mai fost în faţa mea. Când te-am văzut în stradă, cu vântul ce-ţi dansa sălbatec în jur, aproape că am vrut să alerg după tine. Mi-am dat seama la timp că nu are rost, că nimic nu a avut rost. Adio Zeu banal; aseară mi-ai închis uşa peste suflet.”
…sau poate îmi e teamă să nu trezesc din somn acel copil.
BALADĂ PENTRU O DIMINEAŢĂ PIERDUTĂ
O nouă zi şi atât. Lumina lăptoasă a oraşului a invadat camera. Am ieşit pe balcon să fumez o ţigară şi vedeam deja, în depărtare, aerul tremurând de căldura unei noi zile.
M-am întors în cameră să te privesc dormind în aşternuturile care miroseau atât de tare a tine. Răsuflarea ta egală şi calmă mişca uşor un colţ al cearşafului…
Exist pentru a vedea în fiecare dimineaţă zâmbetul tău insuportabil, imposibil de descris, de povestit. Ai adunat în el un soare şi o galaxie, ai pus în el toată blândeţea ochilor stinşi de vremuri ai bătrânilor, toată tandreţea galantă a amanţilor de demult. Ai pus în el o picătura de otravă ce îţi pătrunde în suflet.
Un moment, mi-am dorit să te trezesc, să îţi spun să pleci. Mi-am amintit că era sâmbătă, iar tu puteai să-ţi dormi liniştit, mai departe visele; eu puteam privi în continuare lumina calmă a dimineţii, care venea peste noi.
M-am îmbrăcat şi am plecat. Camera umplută de parfumul tău devenise sufocantă. M-am oprit în parc şi m-am aşezat pe o bancă. La acea oră parcul era pustiu. Am respirat cu lăcomie aerul curat, am închis ochii şi te-am visat. Te-am visat plecat, mort eroic pe câmpurile de bătălie ale altor cruciade, ale altor vieţi. Te-am visat mormânt în curtea palatului altui regat, te-am visat comoară pe insula altui continent.
Tu dormeai, totuşi, nestingherit în patul meu, şi îmi puteam imagina cu uşurinţa cum te trezeşti, cum îmbraci acelaşi tricou, cum stai cu ochii închişi lângă filtrul care picură aceeaşi cafea tare şi amară ca întotdeauna, cum mă întâmpini, din nou, cu acelaşi zâmbet uşor plictisit.
Îmi doream foarte tare să pleci, să te ştiu dormind în braţele altor femei, stând cu ochii închişi lângă picuratul molcom al altor filtre de cafea, din dimineţile altor iubite. Ştiam că-mi vei lipsi, dar te voiam plecat.
Speram că în locul meu să te alunge liniştea rămasă în urmă.
Speram că odată cu plecarea ta, să nu mai rămână decât nopţile catifelate şi tandre, cu aromele lor veştede de floare moartă .
Când m-am întors şi am intrat în casă, m-a izbit mirosul puternic de cafea proaspăt făcută.
Pe masa din bucătărie mai fumega încă, un rest de ţigară….Te-am găsit pe balcon, privind absent în zare şi te-am întrebat la ce te gândeşti. Mi-ai ră spuns: „la această ultimă dimineaţa pierdută ”.