May, 2012 - Simple Cuvinte

CE SCRII, ATUNCI CÂND NU ŞTII DESPRE CE SĂ SCRII

Ce scrii atunci când nu ştii despre ce să scrii? Nu mai devreme de acum câteva seri, mă întreba cineva, ce faci atunci când te păraseste inspiraţia. M-am tot gândit, şi iată că a venit şi momentul ăsta. Toată săptămâna mi-am bătut mintea ce să scriu; am despicat, puricat şi aruncat idei. Nimic nu mi-a plăcut, niciun gând nu am putut duce până la capăt. Până acum, am mai fentat, am mai „trişat”, am mai folosit din lucrurile vechi, scuturate de praf, am mai reformulat şi împachetat scriituri vechi, am publicat chiar şi câteva rânduri pe care mi le trimisese cineva, dar săptămâna asta nimic. Pur şi simplu nimic.

Nu vă voi scrie despre vreme; chiar dacă sunt meteodependentă, m-am resemnat. Plouă pur şi simplu, pentru câtă vreme de acum încolo, vom vedea. Am trecut de momentul când mă deprimau condiţiile meteo; de la o vreme mi-e doar somn, şi mă încearcă parcă o undă de plictiseală. Sentimentul de mucegai m-a părăsit, dar mă mai dor din când în când încheieturile.

Nu voi face campanie electorală pentru că nici nu mă pricep la politică, nici nu mă interesează, cu toate că la momentul potrivit îmi voi asuma responsabilitatea unui vot.

Mă gândeam, pur şi simplu, să vă povestesc ce am făcut de săptămâna trecută, mai precis de marţi, de când am postat ultima dată.

Sper că vă interesează, săptămăna care a trecut, a fost destul de plină şi de variată.

Am fost cu fetele C♥♥LTE la un eveniment interesant: AVANPREMIERE. Toată treaba s-a întâmplat la MNAC, unde am ajuns direct de la muncă, destul de devreme. Până au ajuns fetele, am stat pe scări şi m-am uitat la lume. Am văzut acolo un ghiveci impresionant de oameni, stiluri, genuri şi personalităţi de toate felurile; a fost un spectacol absolut impresionant. Trebuie să recunosc că la intrare, fotografii evenimentului mi-au făcut una dintre cele mai „zdruncinatoare” poze…pentru încrederea în propria-mi persoană. Nu mai contează, a fost o seară împresionantă…şi prin spectacolul uman, şi prin ceea ce am văzut acolo.

Am terminat de citit „Jurnalul Unei Fete Greu de Mulţumit” şi „Blues Pentru o PisicăNeagră”. Ambele cărţi au fost ca nişte pumni în stomac pentru mine. Jeni Acterian şi Boris Vian…nu e o combinaţie prea ortodoxă, nu? Am fost şi am mai cumpărat nişte cărţi. Cineva mi-a recomandat „Vânătorul de Zmeie”. Aştept să văd cum mi se va părea literatura din acea parte a lumii, în era post-Rushdie, cu care mi-am încheiat oficial toate conturile.

Am fost la un concert, să ascult, după multă vreme, cum sună chitara prietenului meu. Trecuse aproape un an de când nu îl mai auzisem cântând şi îmi era dor.

In rest..am mai învăţat câte ceva despre oameni, am râs mult, am luat câteva bobârnace în freză, nimic neobişnuit.

Aceleaşi zile fade la birou, aceeaşi atitudine pe care nu o poţi combate altfel decât finuţ, finuţ cât să nu se prindă, să nu se prindă nimeni, dar totuşi, să îţi oblojeşti orgoliul terfelit de sloganul: clientul nostru, stăpânul nostru.

Am făcut lucruri bune de mâncare, unele mai puţin reuşite, altele de-a dreptu’ divine.

A fost o săptămână frumoasă, ziceam, cu o atmosferă uşor prea bacoviană pentru gusturile mele, dar…important este că nu a fost o săptămână pierdută; drept dovadă, am putut scrie câteva rânduri în urma ei.

TESTAMENTUL FIECAREI CLIPE

Pe tanti Sasu mi-o amintesc vag; o doamnă înaltă, uscăţivă, cu părul prins într-un coc. Ea şi moş Sasu locuiau într-o casă veche, care cândva fusese a lor, devenise a statului şi pe atunci ei erau chiriaşi într-o singură cameră uriaşă, veşnic rece şi cu igrasie, şi o bucătărie mică şi urâtă. La ei mirosea mereu a petrol lampant pentru că nu aveau aragaz şi găteau la o lampă de bucătărie; era plin de funingine – li se înfunda mereu godinul în care ardeau brichete pentru că nu aveau bani pentru lemne. Acolo, la ei am văzut prima dată un pat aşezat pe mijlocul camerei, lucru care pe vremea aia m-a mirat teribil şi mi se părea „très burgeois”.

Mă duceam la ei în vizită cu bunica. Nu mi-ar fi plăcut să fac asta în mod normal, dar lumea pe care o găseam acolo, era unică. Mă postam într-un colţ al camerei, luam în braţe o cutie uriaşă cu ilustrate colorate şi cu felicitări, „comandam” ceai de tei şi rahat cu biscuiţi şi aş fi putut sta zile în şir fără să îmi mai trebuiască nimic altceva; îmi petreceam ore bune încercând să descifrez ceea ce era scris pe vederi.

Îmi amintesc foarte exact, desenul precis de pe muşamaua albastră din bucătărie: era un model cu flori stilizate care imitau foarte bine flacăra lămpii. Îmi plăcea pe atunci să-mi imaginez că cineva a luat flăcările pe care fierbea ceaiul şi le-a pus pe faţa de masă. O vreme m-am gândit că dacă le ating mă vor frige, şi le ocoleam cu grijă.

Mereu mă certa bunica, să nu mai pun femeia la treabă, să le las să stea liniştite de vorbă, dar nici că îmi păsa. Ştiam clar că face cel mai bun şi aromat ceai, ştiam clar că acolo, în cutia de carton găsesc un întreg univers şi nimic altceva nu mai conta.

Tanti Sasu era bucuroasă că mă duc la ea şi îmi făcea mereu pe plac. Îi spunea bunicii: las-o în pace. Las-o să se bucure. Aşa o să mă ţină cineva minte şi pe mine.

Nu cred că atunci vorbea aşa pentru că nu avea copii şi că îi era teamă să nu fie uitată. Pur şi şimplu, ea înţelegea. Nu este vorba doar despre impactul asupra copiilor. Trebuie să avem mereu grijă…lucruri în aparenţă mărunte, îi fac pe oameni să ne ţină minte, îi fac să îşi amintească de noi cu drag. Un zâmbet, un gest, o cană cu ceai de tei, fiecare muşama albastră pe care o vezi, mirosul de petrol lampant.

A avut dreptate, sunt o mulţime de oameni care au trecut prin viaţa mea şi pe care nu mi-i mai amintesc, i-am uitat…pur şi simplu nu au lăsat nicio urmă. Tanti Sasu a înţeles exact ideea, am învăţat de la ea ceea ce trebuia învăţat.

Nu am înţeles atunci, dar lecţia a fost importantă: testamentul fiecărei clipe. Aşa se cheamă ceea ce preda ea atunci. Importanţa fiecărei clipe, amprenta pe care o laşi în memoria celorlalţi, secunda care poate părea nesemnificativă, dar care pe tine te face să rămâi acolo.

Cu toţii ar trebui să ţinem cont de faptul că enormitatea fiecărei clipe ar putea fi cea care să îi facă pe ceilalţi să îşi amintească de noi. Din păcate ne gândim atât de rar la asta, ne purtăm mereu cu egoism şi fără grijă, cu totală lipsă de consideraţie.

E adevărat că este greu şi obositor să te gândeşti mereu la impresia pe care o laşi, la ceilalţi, la felul în care eşti văzut. Mă gândesc că dacă toate astea ar deveni obişnuinţă, dacă ar deveni lucruri pe care le faci fără să te gândeşti, toţi am fi mai frumoşi, toate ar fi mai frumoase. Este utopic cumva, dar exact cum am spus: testamentul fiecărei clipe, importanţa pe care niciodată nu o acordăm momentului face diferenţa între uitare şi amintire.

DESPRE MINCIUNI

Minţim de când suntem mici. Uneori facem asta ca să ne ferim de pedepse, alteori ne facem viaţa mai uşoară. Uneori minţim din amuzament, alteori minţim pentru a îi proteja pe alţii. Ştim că nu este bine, dar o facem, până când, de multe ori ne pierdem în hăţişul propriilor minciuni.

Aş putea spune că uneori, îi înţeleg pe mincinoşii patologici. Omul e bolnav, e o afecţiune cu acte în regulă, recunoscută; uneori caută ajutor si îi ierţi mai uşor, alteori nu.

Nu înţeleg oamenii maturi care mint fără să ştie de ce. Nu îi înţeleg pe cei care, în interiorul unui grup restrâns de prieteni îi mint pe ceilalţi, pe fiecare altfel, fără a se gândi măcar o dată, că ceilalţi vorbesc între ei. Cel mai frumos este momentul în care încep să uite cum şi în ce fel au minţit pe fiecare în parte.

Nu înţeleg oamenii care mint în cuplu. Unde duce tărăşenia asta; adică de ce? Dacă o situaţie anume din viaţă nu îţi permite “luxul” onestităţii, de ce nu renunţi la ea?

Nu înţeleg oamenii care mint doar pentru a părea mai înteresanţi. Nu înţeleg voluptatea, orgasmul intelectual pe care ţi le produce o situaţie care în fond nu este reală.

Am văzut oameni care mint că nu au bani, la fel şi oameni care mint că au prea mulţi. Am văzut oameni care mint că au făcut lucruri, la fel, şi oameni care mint că nu le-au făcut. Mă întreb dacă ei îşi dau seama, dacă realizează unde se află ei situaţi într-adevăr, raportaţi fiind la propria lor minciună. Indiferent cât de tare îţi uşurează viaţa pentru moment, totul devine atât de complicat după aceea, încât nu cred că merită efortul.

Toţi minţim; uneori fără să gândim, alteori intenţionat, cu planuri clare. Cel mai des minţim prin omisiune.

Inevitabil, am minţit şi eu. Mi-am minţit părinţii, am „omis” să le spun lucruri prietenilor…şi de fiecare dată, a fost atât de greu. Am avut mustrări de conştiinţă, coşmaruri noaptea, rezolvarea problemelor a fost temporară, uşurarea a durat atât de scurt timp, încât spun cu certitudine că absolut niciodată nu a meritat efortul. De cele mai multe ori a trebuit să recunosc adevărul, a trebuit să îmi asum responsabilitatea, a trebuit să îmi înghit ruşinea.

Îmi spunea cineva că oamenilor le trebuie atât de puţin să creadă…este adevărat. Uneori, ne dorim atât de mult să credem anumite lucruri, încât pentru ceilalţi, tentaţia de a ne minţi este absolut irezistibilă. Avem nevoie de coloană vertebrală, avem nevoie de tărie de caracter pentru a spune lucrurilor pe nume…în treacăt fie spus, nu-mi place deloc expresia. Adevărul ar trebui să aibă un singur nume care să-l denumească: adevăr.

Este inimaginabila risipa de timp şi de energie pentru a face adevărate construcţii, arabescuri de minciuni. În egală măsură este trist câtă lipsă de consideraţie şi câtă lipsă de respect pentru celălalt presupun toate aceste lucruri.

Este foarte greu de înţeles cruzimea cu care minţim, cruzimea fără margini cu care unii oameni îi tratează pe ceilalţi. În ultima perioadă am avut multe exemple, din păcate, prea multe.

La fel de greu să înţeleg îmi este cât de uşor uităm suferinţa pe care fiecare dintre noi o simţim atunci când descoperim minciunile celorlalţi, cât de intoleranţi suntem faţă de greşelile lor, pe care le repetăm, le amplificăm fără discernământ la rândul nostru.

Întotdeauna pretindem sinceritate, pretindem respect şi consideraţie fără a pune în balanţă şi oferta noastră în domeniu.

SCRISOARE

De când plecasem, acum doi ani, era prima dată când mă sunai. Am privit cu nedumerire numărul şi am răspuns. Cu vocea veselă, ca întotdeauna, mă anunţai că vii şi că ar fi păcat să nu ne vedem, mai ales că eu nu mai fusesem în ţară de atâta timp.

Te-am aşteptat cu teamă la aeroport, în ziua stabilită. Eram puţin speriat de revederea asta neaşteptată. Ai apărut din mulţime cu zâmbetul pe buze. Erai la fel ca întotdeauna; poate un pic mai palidă, cu urme uşoare de cearcăne sub ochii nedormiţi; de emoţii, ai spus tu, din cauza zborului, din cauza revederii cu mine. Zâmbetul tău rămăsese în continuare acelaşi.

Am mers împreună spre hotelul tău, apoi ai vrut să te duc să vezi oraşul, străzile lui întortocheate şi pline de mistere, locul în care stăteam eu, luminile noi, clădirile văzute doar în ilustratele colorate.

Hotelul în care ai stat tu era învăluit într-o lumină caldă, aurie. Acea lumină este tot ce-mi răsare în minte atunci când mă gândesc la tot ceea ce a fost. Ea adună în sufletul ei molcom şi linişteşte tot zbuciumul meu de atunci.

Exuberanţa ta părea nesfârşită, molipsitoare. Oamenii începeau să zâmbească când se apropiau de tine, li se luminau feţele cenuşii.

Am obosit cu mult înaintea ta şi cu greu te-am înduplecat să ne oprim într-o cafenea. Te-ai aşezat la masă şi cu gesturi pe care ţi le uitasem, ai aprins o ţigară. Am povestit despre prieteni şi zile trecute; între noi se lăsa încet, aerul unei seri uitate, aerul unei amintiri fără nume.

Nu ştiu cum a trecut ziua aceea, mereu pe alte străzi, cu alţi oameni în jur, mereu cu imaginea ta în minte, cu tine alături. Îmi amintesc şi acum, fiecare nuanţă, fiecare figură care trecea pe lângă noi, privindu-ne zâmbitoare, râsul tău şi mai ales, peste toate, lumina aceea aurie, mai apoi zgomotele înfundate, somnambule din noapte.

Brusc, ai spus că ai obosit, şi am pornit spre hotel. De multă vreme, nici unul dintre noi nu mai spusese nici un cuvânt. Mergeam tăcuţi, alături, prin forfota oraşului şi cu fiecare pas pe care îl făceai, te agăţai mai apăsat de braţul meu.

În camera ta, nici unul dintre noi nu s-a gândit să aprindă lumina. Te-ai aşezat sfârşită pe fotoliu, iar eu m-am dus pe terasă.

Am simţit că te apropii şi m-am întors; ochii tăi străluceau în întuneric şi ai venit tăcută în bratele mele. O clipă, cât o veşnicie, te-am strâns la piept, apoi buzele noastre s-au regăsit. Nu mi-am dat seama cât a durat beţia aceea. Îmi amintesc doar degetele mele prin părul tău şi degetele tale reci pe pielea mea. Îmi amintesc pielea ta parfumată sub palmele mele şi degetele tale reci pe pielea mea fierbinte. Îmi amintesc dispariţia lentă a hainelor tale şi senzaţia de arsură de pe pielea mea fierbinte. Nu te-am întrebat nimic; am preferat tăcerea ta, am preferat să-ţi sărut ochii închişi.

Simt şi acum încleştarea degetelor tale reci, spasmele mute ale trupului tău, văd încă ochii tăi privindu-mă în întuneric, aud încă şoaptele tale neînţelese, silabele rătăcite care cu greu îmi compuneau numele. Îţi simt încă greutatea trupului asudat peste al meu, gustul buzelor tale pe pielea mea.

Dimineaţa, perna mai păstra căldura corpului tău, cearşafurile mai miroseau încă a tine….doar tu dispărusei.

Stau acum în acea cafenea, la aceeaşi masă şi îţi scriu. Nu ştiu cum să îţi spun altfel, că mi-e dor de tine. Stiu că tie îţi place să scrii, dar eu sunt atât de neîndemânatic; degetele mele ar fi preferat să te mângâie, în loc să îţi scrie.

De ce ai plecat fără niciun cuvânt, fără niciun semn? De ce ai plecat fără a mai avea curajul de a mă privi încă o data în ochi? De ce ai plecat şi ai lăsat în urma ta atât de multe întrebări? Unde să te găsesc acum, în oraşul, dintr-o dată pustiu? Unde să regăsesc căldura zâmbetului tău? Disperarea cărui strigăt te-ar face să te întorci din drum?

ÎNTRE VINERI ŞI MARŢI

Mi-am luat câteva zile de concediu. Am senzaţia că a trecut o veşnicie de când nu am mai avut o zi liberă. Acum, vremea şi suprapunerea câtorva evenimente extrem de importante m-au făcut să iau „marea” decizie.

Etapa asta de vacanţă, câteva zile, a început vineri, cu o aniversare şi o cununie civilă, şi se încheie astăzi, cu o altă aniversare; între ele a fost şi o nuntă propriu zisă. Lucrurile de care vă povestesc îmi sunt atât de intim apropiate, încât încărcătura acestor zile, aproape că m-a copleşit. Aproape simt nevoia să mai capăt încă o săptămână de concediu în scopul refacerii emoţionale, dar cum pe sfintele tărâmuri corporatiste relaxarea se ia cu linguriţa, să nu ţi se suie la cap, voi vedea în continuare ce e de făcut, pentru că, abia la toamnă mai am programata o tură de concediu.

Între vineri şi marţi s-au întâmplat, după cum vă spuneam, multe lucruri care au avut o încărcătură emoţională enormă pentru mine: două zile de naştere, ale unor persoane extrem de apropiate, o cununie civilă şi o nuntă.

Something old and something new…am senzaţia acută că ceva se sfârşeşte, şi ceva începe. Nu am sentimentul acesta din pricina faptului că primul cuplu din gaşcă a dat semnalul şi startul, că o nouă etapă începe pentru noi toţi, că suntem oameni mari şi că gata, până aici a fost cu joaca; vorba preotului când le-a pus pirostriile pe cap: „Gata! Până aici aţi copilărit!”. Amar umor are taica popa. Am sentimentul ăsta de mai multă vreme, dar parcă acum s-a acutizat, este mai prezent. Încercam la un moment dat să mă explic şi am folosit exemplul unui cablu gros, format din mai multe fire, un mănunchi răsucit, în aparenţă solid…văd o parte din fire cum pocnesc; se rup pur şi simplu, din senin. Le văd cum îes din mănunchi trase afară de o forţă nevăzută. În acelaşi timp, alte fire se sudează, se consolidează pe nesimţite…nu ştiu cum şi de ce. De firele care dispar, nu-mi pare rău; le resimt lipsa, dar nu am un sentiment de pierdere; reprezintă lucruri nesemnificative, sau care mi-au devenit în timp nesemnificative, astfel încât dispariţia lor nu îmi provoacă niciun fel de regret.

În timpul ceremoniei la care am participat alături de prietenii mei, sentimentele mi-au fost încărcate, ciudate, contradictorii. Nu sunt o persoană bisericoasă din fire, dar când i-am văzut pe cei doi stând acolo, în faţa bisericii, unul lângă celălalt, în lumina agresivă, tânără de primăvară, am avut sentimentul că se poate; că mai poate exista o speranţă de normalitate în orice. Seninătatea pe care mi-au transmis-o ei doi stând unul lângă celălalt a făcut ca multe dintre gândurile mele să se schimbe. E ciudat să spun că am fost mândră de ei ca şi o mamă; e poate şi un pic ridicol, dar îi cunosc de atât de multă vreme, şi am fost martoră la atât de multe etape din vieţile lor, încât îmi permit acest gen de afirmaţii. Am fost foarte mândră de ei, s-au crescut atât de frumos unul pe celălalt…

Mă gândeam la un moment dat că nu este o glumă când se spune că viaţa este repetitivă: tatăl mirelui şi tata, au fost colegi de liceu; eu şi mirele am fost colegi de liceu.

Am uneori impresia că viaţa se strânge în jurul meu în cercuri din ce în ce mai mici, că îmi bagă sub nas fapte, din care ar trebui să învăţ, mereu, în fiecare zi câte o lectie, fără a aştepta, şocurile mari, cele care schimbă viziuni şi destine.

În timpul acestor zile parcă am fost cumva în afara trupului meu, am privit toate evenimentele de sus, obţinând o preţioasă imagine de ansamblu. La fel s-a întâmplat şi duminică seară când stând aşezată la masă în micul restaurant elegant, între aceleasi figuri familiare, oameni pe care îi ştiu deja de o viaţă, am plutit deasupra lor, i-am privit pe fiecare în parte amintindu-mi poveştile noastre de tineri studenţi proaspăt sosiţi în Bucureşti.

În afara evenimentului amintit, zilele astea, s-au mai întâmplat două aniversări: cea mai bună prietenă a mea şi bărbatul pe care îl am alături.

Nu cred că greşesc când spun că pentru mine a fost o perioadă extrem de concentrată în evenimente care sunt pietre de început: începuturi de etapă.

Le-am trăit pe toate din plin în interiorul unui interval de cinci zile, aşa că nu le pot spune decât „Casă de Piatră” şi „La Mulţi Ani”.

Le urez din inimă, mult mai multe lucruri decât pot exprima aici în câteva simple cuvinte.