Month: June 2012

Mult comentatul şi pomenitul, în ultimele zile, personaj Patapievici, spunea că românii se pricep cel mai bine la fotbal, băşcălie şi politică. Eram obişnuită până acum să gândesc afirmaţia asta ca pe un fel de cod CAEN al României.

Am observat că s-a modificat. Nu ştiu dacă şi în ce Registru s-a înregistrat modificarea asta, dacă s-a schimbat sau nu obiectul principal de activitate însă, mai nou, cert este că puţim. Puţim în masă.

Auzisem de gluma aia că la abonamentele RATB vor să dea cadou un antiperspirant. Mi s-ar părea mai inspiraţi să dea un săpun, pentru că, dacă acum miroase în autobuze a mort, cu cadoul respectiv ar mirosi, vorba lu’ Bulă, a mort într-o pădure de brazi – deh, personaj autohton, ce să-i faci?!?

Este inimaginabil, pentru mine, cel puţin, cum la prima oră a dimineţii oamenii pot mirosi în asemenea hal. Pe unii îţi vine să-i mişti, să te convingi că mai sunt sau nu vii. Mă minunează în continuu „grija” cu care oamenii îşi dospesc sudoarea de la o zi la alta fără a se hotărâ să renunţe la ea. Probabil reprezintă trofeul greu cucerit după o zi de muncă.

În altă ordine de idei, ne mai place ceva foarte tare…să ne băgăm cu nasu’ în treburile altora. Se bârfeşte şi se comentează incredibil de mult, cu precădere, în curtea altora. Dacă se poate, atenţia ne-o concentrăm pe defecte / greşeli şi restu’, în propoţie variabilă pe minimizarea meritelor. Niciodată nu a făcut nimeni singur un lucru bun; invariabil a fost cineva în spate, a fost o mânărie, o şpagă, o mişcoteală tipic românească. Păi cum altfel? Dacă nu ar fi fost aşa ar mai fi reuşit? Normal că nu, că altfel, aş fi putut şi eu, da’ dacă nu am pe nimeni în spate?!? Singura problemă cu treaba asta ar fi că, pierzând atât de mult timp cu tot soiu’ de teorii, majoritatea uită să mai şi facă ceva. E adevărat că datu’ din gură consumă o grămadă de timp…

Mai rămâne ceva timp? Bun. Ce facem cu el? Ne plângem. Ne plângem de milă, ne plângem soarta, ne plângem de şefi, de job, de lipsă banilor, de aşezarea geografică a ţării, de orice ne ajută imaginaţia. Orice poate fi folosit excelent că şi pretext pentru eşecuri personale, pentru că evident, noi nu putem fi niciodată de vină cu nimic. Nu slăbesc că nu am bani de masaje / tratamente corporale / mers la sală (alergatu’e gratis, apropos şi nu contează cât investesc să mănânc la fast-food), nu evoluez ca şi carieră pentru că îmi pune şefu beţe-n roate, nu contează dacă îmi fac treaba de mântuială (e bine că în multe companii e interzis accesul la internet), nu mă îngrijesc, pentru că totul e prea scump. Mi se pare că pe lumea asta, toate sunt cam cât de scumpe, sau de ieftine vrei tu să fie. Unde îţi dai silinţa să cauţi, vei găsi o grămadă de lucruri mărunte care fac diferenţa, şi o diferenţă remarcabilă, de cele mai multe ori.

Dacă îţi dai silinţa să cauţi, găseşti haine frumoase pe care să le poţi purta, locuri frumoase şi ieftine pe care să le poţi vizita în străinătate, o altă grămadă de locuri frumoase unde îţi poţi petrece timp de calitate cu prietenii. E adevărată vorba aia care spune că niciodată nu s-a întâmplat nimic stând degeaba.

Aşa arată începutul de vară la noi: mirosim, bârfim şi ne plângem de milă. Un singur lucru ar mai fi de spus: măcar asta facem temeinic şi cu succes.

Când începea vara, o moleşeală fără margini cuprindea străzile oraşului. Luam vacanţă, şi asta mă deruta în primele zile, parcă nici nu ştiam ce să fac cu libertatea proaspăt dobândită. Încet, ne dezmeticeam toţi, începeam să ne trezim din amorţeală şi străzile se umpleau de ciutime.

Imediat ce se mai răcorea, pe seară, Dumbrava Roşie şi Kemal-Agi-Amet se umpleau de copii veniţi în vacanţă la bunici, sau adunaţi de pe alte străzi; acolo era locul nostru de întâlnire şi de joacă. Umpleam strada de gălăgie, până când ne goneau acasă vecinii punând pe noi furtunurile cu apă.

Acum îmi dau seama că de cei mai mulţi dintre ei nu mai ştiu absolut nimic de ani de zile, deşi figurile lor îmi sunt proaspete şi vii în minte.

Până noaptea târziu, făceam campionate de sărit elasticu’, de sărit şotron sau picioruşu’, jucam „Flori-Fete”, „Cucii”, „Ţară-Ţară” sau mai ştiu eu ce tâmpenii ne mai dădeau prin cap. Toate jocurile copilăriei îşi găseau locul acolo, în micul paradis de vară; ţipam şi ne fugăream mai ceva ca pieile roşii, da’ un lucru ştiu sigur: niciodată nu mi-a plăcut să mă joc de-a „v-ati ascunselea”.

În timpul zilei stăteam ascunsă în curte, mă jucam sub bolta de viţă cu pisicile, citeam şi mă făceam că îmi fac temele de vacanţă, până în ultima clipă, când nu mai aveam de ales şi trebuia să mă pun pe treabă. Nu aveam niciodată emoţii cu lecturile de vacanţă. Aveam grijă să le termin din timp, ca să mă pot lăfăi mai apoi cu tot ceea ce îmi poftea inima.

Vara începea jocul de-a şoarecele şi pisica cu mama, care ţinea morţiş să mă pună să dorm la prânz, cică era prea cald afară, activitate care nu îmi plăcea absolut de loc. Trăgeam de timp cât puteam de mult, şi mă înduplecam să mă bag în pat când auzeam sirena de la I.M.U.M. care anunţa sfârşitul programului de muncă, asta însemnând că în scurt timp urmează să vină tata acasă şi sunt salvată. Într-adevăr, când auzeam poarta, săream în sus ca arsă, fugeam în curte şi se termina cu odihna de după amiază a copiilor cuminţi. A durat o perioadă până când s-a prins toată lumea care-mi sunt calculele.

Nu aş fi avut ce să fac afară din curte, ştiam asta, vorba tatei: la ora două dacă ieşi şi tragi cu puşca, nu ai pe cine să omori, că nu-i nimeni pe stradă, dar pur şi simplu nu vroiam să dorm. Mi se părea că pierd vremea când aveam de descoperit o minunată lume de gândaci, râme şi furnici.

De atunci datează şi termenul „turnică”; pentru că pe vremea aia aveam neînţelegeri majore cu câteva litere care se încăpăţânau să semene între ele, cum ar fi t-f sau m-n, aşa că la transcrierea unei poezii, o familie de furnici s-a transformat într-o familie de turnici, rămasă de atunci celebră.

O vreme, în vacanţă de vară aveam alocată o săptămână pentru bunicii de la ţară. În timp, săptămână respectivă s-a mutat la mare, la Constanţa, apoi a dispărut şi ea. Până târziu, în fiecare vară am fost în tabără. Minunate amintiri am din mai toate locurile pe unde am fost, toate copilăriile pe care le făceam şi mai ales bucuria cu care începeam pregătirile de cu 2 luni înainte de plecare şi nu mai dormeam noaptea de emoţie cu două săptămâni înainte.

Vara trecea leneşă; ca şi oraşul nostru de provincie, avea ritm şi personalitate proprie. Nu semăna cu nimic din ceea ce ştiu acum. Toamna, iţindu-se de sub şosetele trei sferturi albe, genunchii juliţi şi plini de cicatrici povesteau despre toţi copacii şi gardurile pe care ne căţărasem peste vară, despre fotbalul jucat pe maidane şi toate celelalte minunate căzături. Spun minunate, pentru că atunci nu ne dureau, nu le studiam să vedem dacă ne rămân semne, ne rupeam singuri cojile, pentru că ne „ţineau” la alergat.

Eram soioşi pe mâini până la coate de zeamă de pepene şi mâncam caise verzi direct din pomi. La mine, în spate, era un loc numai bun: de pe scara de la pod săream gardu’ direct pe coteţu’ de păsări a lu’ Tanti Aurora, lângă care creştea un cais. Aranjamentul era numai bun, pentru că stăteam pe acoperiş „la plajă” şi mâncam caise până ni se umfla burta. Asta se întâmpla până când începeau să se coacă şi nu mai prezentau niciun interes. Atunci, în general ne mutam într-unul dintre cei doi vişini din curte, unde petreceam toată ziua, ca să nu zică mama că nu stau la umbră.

Vara la noi mirosea a ţărână încinsă, avea ochii mijiţi de soare, de prea mult albastru şi galben, cuprindea în sufletul ei arome abia bănuite de toamnă, avea verdele deja bătrân.

Îl chema Mircea, ca şi pe tata, şi era cel mai frumos băiat pe care îl văzusem în toţi cei şaisprezece ani ai mei.

Să dea naiba dacă mai ţin minte ce mă fascinase atât de tare la el, dar tind să cred că ochii ăia uluitor de albaştri cum eu nu mai văzusem vreodată, şi poate faptul că era foarte înalt; avea puţin peste doi metri.

Ca în toate poveştile adolescenţei, când l-am văzut prima dată nu mi-a plăcut de nicio culoare.  Mi se părea arogant, nesimţit, şi cred că şi un pic necioplit. După ce mi-a trecut sentimentul ăsta, am plâns după el ani buni.
Nu prea mai înţeleg acum de ce, pentru că, nu cred că ne-am văzut decât de vreo trei ori tot timpul ăsta. Acum, evident, nu mai contează…poveştile de aur ale copilăriei…dar cred că am ratat vreo două-trei „partide bune” din pricina asta. Seară de seară adormeam în minte cu silueta lui cu plete blonde – dap, atunci era epoca de aur a părului lung şi rebel.

Ţin minte că l-am cunoscut într-un miez de vară, la Mamaia, cumva în anturajul vară-mii. Şi acum zâmbesc nostalgic când mă gândesc cum mi s-au înmuiat genunchii când m-a sărutat prima dată; am fost copleşită de enormitatea momentului, şi mi se părea ceva uriaş.

Acum, parcă nici nu-mi vine să cred că am fost cândva un copil atât de bleg, dar preţuiesc aşa cum se cuvine timpurile de naivitate şi inocenţă, pe care niciodată nu le voi mai trăi.

Toate capitolele astea din viaţa unui om, pe care într-un fel sau altul sunt sigură că le-am trăit toţi, nu-mi par ridicole acum când atât de mulţi ani au trecut peste ele. Sunt o epocă luminoasă, aurie; golden-age-ul meu personal.

„Mă-ngrop în dimineaţă ca-n uitare şi încep să înot prin faldurile de lumină albastră. Înot cu disperare ca şi cum de asta ar depinde soarta sufletului meu. E un albastru infinit şi în imensitate, nu am găsit niciun punct de reper. Până acum, zi şi noapte, Steaua mea Polară era zâmbetul tău, care însă, a plecat să guverneze alte emisfere.

Aş vrea să-ti sărut chipul împodobit acum de Crucea Sudului, să mă scald în apele tale australe, albastre şi călduţe, să alerg prin părul tău binecuvântat de soare, dar în jurul meu nu este decât uitarea albastră. Tu, ai plecat cu constelaţiile agăţate de degete şi ai aruncat pe alte ceruri steaua mea norocoasă. M-ai lăsat să mă chinui încercând să mă eliberez de funiile albastre, şi tu râzi, râzi când vezi că albastrul îmi răneşte ochii şi braţele…

Mă iei în palmă şi mă dezmierzi, ca pe urmă să mă înghită ochiul tău larg deschis spre albastru.”

o bucăţică albastră de cer, impecabilă, care îmi amintea cumva de cerul fără nor al Toscanei,
un dâmb acoperit cu iarbă verde, atât de verde, după cenuşiul oraşului, încât totul mi se părea venit din altă galaxie

un copil alături, făcea râzând baloane de săpun, în timp ce se dădea în leagăn

o conversaţie leneşă, fetele răsturnate în fotolii, la umbră, un frappe rece, răcoare

o ploaie jucăuşă de vară, ne-a luat prin surprindere la plimbare, străzile s-au transformat rapid în pâraie, cerul s-a întunecat pentru cinsprezece minute, teneşii coloraţi s-au dat bătuţi, dar fetele râdeau

un oraş frumos, încins de căldura insuportabilă, toată lumea ascunsă sub umbrele, la răcoare

gândul, tăcut că eşti atât de incredibil de norocos

gândul, negândit, dar prezent în inimă, că bucuria pentru ceea ce ai în clipa aceea, depăşeşte cu mult orice altceva îţi lipseşte

mica maşină verde, care nu  plimbase niciodată pâna atunci cinci persoane
tata

oameni pe care după mult timp îi revezi cu drag

doi băieţei, de nici doi ani, care te fac să te gândeşti înainte

mâncare bună; incredibil de bună

mici răutăţi, mici bârfe, mici răzbunări

plimbare pe munte, din nou mult verde, din nou mult soare, din nou multă bucurie

două zile liniştite, venite ca o oază de pace după câteva săptămâni întunecate de stres

o pisică tărcată se uita la noi printre scândurile gardului de la restaurant

îngheţată cu frişcă

fotografii frumoase

cea mai bună friptură cu cartofi făcută de iubitul meu

vin roşu sec

soare de munte, copil sprinţar cu inima arzătoare

alergie de la soare, ca să nu mai spun de nasul meu roşu şi pârlit

ultimele două zile din viaţa mea, pline, luminoase, colorate, prietenele mele dragi, iubitul meu, peisaj impresionist, tuşe rapide, colorate, lipsite de negru – impresie, început de vară