YAURUM

Toate „Ani” ale mele erau mici de statură, slabe şi crăcănate. Aveau părul rar, alb, lung şi îl purtau împletit în cozi subţiri, atât de subţiri, încât la vârfuri păreau nişte ace. Aveau degetele cărămizii de la kâna, şi toate purtau shember subţire, de pânză albă, brodat de mână migălos, în cruciuliţe mici, colorate.
Nu o să le uit niciodată cum plecau toate sau se întorceau când era câte o nuntă în cartier. Gătite frumos, parfumate cu apă de trandafir, îşi puneau inelele pe degete şi se duceau agale, mergând legănat, atemporal, marcând cu pasul lor, alt ritm, alt cântec de stepă mongolă.
Ani Razie stătea gard în gard cu noi, era mama lui Babai Feuzi. Ea mi-a dat găurile pentru cercei. Teoretic, era experta străzii. Probabil că atunci când mi-a venit mie rândul era prea bătrână, pentru că mi-a dat cele mai urâte şi inegale găuri care s-au văzut vreodată: una mai sus una mai jos, una mai la stânga, una mai la dreapta. Nu contează, oricum o voi ţine minte; nu numai din pricina asta.
Ea mi-a pus în urechi prima pereche de cercei: mi-i amintesc şi acum: flori mititele de aur cu miez albastru de peruzea. Mi-a zis mama că nu am plâns deloc. Probabil că mirosul de la ea din casă mă liniştea. Aşa a fost întotdeauna: mirosul de seu de oaie, amestecat cu dulceagul de baclava şi acadele m-a relaxat, aşa cum se întâmplă în general cu toate mirosurile care ne sunt familiare din copilărie.
Ani Melia stătea la colţ pe Kemal-Agi-Amet, şi la ea în casă ajungeai urcând mai multe trepte înalte, obstacol greu de trecut pentru copilul care eram atunci. De câte ori avea mama de făcut injecţii acolo mă ţineam scai de ea. Ani Melia mi-a făcut cadou, cu puţin timp înainte să moară, o batistă din mătase vişinie, cu margine din dantelă, lucrată migălos cu acul. Mi-a zis: „kizim, să o porţi la tine când o să fii mireasă şi să şteargă de pe faţa ta numai lacrimi de bucurie”. Nu am folosit-o niciodată până acum; nu că nu aş fi avut destule lacrimi de bucurie, dar o ţin ca pe o piesă de muzeu, mi-e teamă să nu o stric, să nu distrug minunea dantelată de pe margine.
Ani Şucurie era neîntrecută la făcut acadele de zahăr. Nu prea aveam noi dulciuri pe vremea aia, aşa că bomboanele albe şi dulci făcute de tătăroaicele de la noi de pe stradă erau la mare căutare; acadele lungi, răsucite, cocoşei roşii pe băţ, bomboane cu nucă…Îi ducea mama zahăr, îi dădea bani şi ne făcea acadele de sărbători. Mereu insistam să meargă la ea, pentru că bomboanele ei nu erau sfărâmicioase, aveau miezul tare şi îmi plăceau la nebunie.
Peste stradă mama lu’ nea Izmail, Ani Zeinep era maestră la făcut baclavale şi „minuni”. Am stat odată o zi întreagă lângă ea să văd cum întinde pe măsuţa joasă cu trei picioare foile subţiri de baclava. Ea făcea cel mai bun şuberec, geantâk, şi cus-cus cu unt de casă.
De câte ori mă lăsau ai mei să dorm peste stradă la vecini era motiv de sărbătoare pentru mine. Dimineaţa mâncam pâine prăjită cu unt, ceai de izmă şi dulceaţă aurie din piersici.
Totul avea la ele alt gust, alt aer. Şeherezade dobrogene, ştiau nenumărate poveşti minunate. Stăteam şi le ascultam seara cu gurile căscate. Ştiau leacuri care vindecau orice julitură a trupului şi a sufletului. Uneori ne fugăreau cu mătura prin curte dar întotdeauna ne iubeau fără măsură, ne boscorodeau în româneşte şi ne dezmierdau în tătăreşte. La sfârşitul zilei eram din nou yaurum – sufletul meu.
P.S. Mulţumesc Elmirei pentru ajutor

DUPĂ UN AN

Săptămâna asta împlinim un an. Nu mă gândeam să scriu ceva aniversar, dar parcă ar merge ceva legat de subiect.
Ştiu că este la modă să ai un blog. Toată lumea are păreri legate de orice şi fiecare ţine să şi le exprime cumva, aşa că profităm cu toţii de găselniţa modernă a blogului, metodă comodă, pe care toţi o folosim pe post de răspândac.
Am ales ziua de marţi, pentru că este o zi complet nebăgată în seamă, stătea acolo tristă şi anostă, dar am hotărât că este, totuşi, o zi care merită atenţie: miercuri, este fix la mijlocul săptămânii, capătă un statut special, pentru că dincolo de ea ne gândim la week-end, joia este la fel de antipatizată ca şi lunea, una pentru că începe, cealaltă pentru că nu se mai termină odată, vinerea este plină de freamăt şi de planuri, iar sâmbăta şi duminica se bucură din start de aere de vedete, pline până la refuz.
Am ales ziua de marţi, mai mult din întâmplare şi s-a dovedit a fi o zi excelentă, pentru că toate postările mele de marţea s-au legat de întâmplări, de evenimente potrivite minunat de soartă.
M-am străduit să scriu în fiecare marţi câte ceva. Până acum am reuşit şi pentru mine s-a dovedit a fi un exerciţiu excepţional de constanţă şi disciplină, amănunte care, între noi fie vorba, nu mă caracterizează.
Nu voi face acum o listă de mulţumiri, ca la Oscar, pentru că de fiecare dată, atunci când a fost cazul am mulţumit pentru susţinere, pentru încurajare, observaţii, critici, corecturi (gramaticale, de exprimare, chiar şi asupra subiectului uneori).
După un an, lumea văzută de după un blog, nu pare altfel decât o ştiam, dar parcă e un pic mai bună. Probabil că, scriindu-vă despre oameni, întâmplări şi lucruri dragi mie, mă simt mai aproape de fiecare dintre cei care au citit. Am început acest blog din motive strict personale, egoist, ca o supapă de eliberare pentru gândurile care nu aveau cum să iasă la iveală. Mai apoi, a început să mă fascineze graficul de monitorizare al vizualizărilor, apropiaţii mei fiind terorizaţi de întrebarea, mai în glumă, dar mai ales în serios „întreabă-mă câte vizualizări am!”.
Titlul nu a fost ales întâmplător. Scriitura mea nu are pretenţii mari, nu se vrea a fi operă de artă. Sunt doar cuvinte, simple cuvinte despre fapte reale. Rar, ficţiune. Am încercat să vă povestesc în cuvinte simple şi adevărate întâmplări adevărate, poveşti despre oameni adevăraţi.
Când am început să scriu nu m-am gândit ce fel de cititori voi avea. Scriam pentru mine, şi mai departe de atât, puteam să sper doar la prietenii mei, însă s-a dovedit funcţională legea atracţiei: blogul meu a atras exact cititorii pe care mi i-am dorit.
Anul care a trecut m-a îmbogăţit considerabil. Despre bogăţie spirituală vorbesc, pentru că au fost destui şi cei care m-au întrebat dacă am câştigat ceva de pe urma blogului. Nu am câştigat niciun ban, dar mă consider norocoasă şi sunt fericită cu decizia pe care am luat-o.
Acum, nu pot decât să fiu bucuroasă că v-am cunoscut pe fiecare dintre voi şi că de un an suntem mai aproape.
Vă mulţumesc frumos tuturor celor care aţi venit să îmi vizitaţi „casa” şi sufletul.

TĂCERE ASURZITOARE

Pe Dragoş l-am cunoscut tare de mult, şi abia acum îmi dau seama cât de mulţi ani au trecut de când l-am văzut ultima dată; cred că sunt aproape zece.
Probabil că m-am îndrăgostit în primul rând de ochii lui incredibil de trişti, de zâmbetul abia ghicit şi de tăcerile lui. Mi se strângea inima când mă uitam la el, simţeam îngheţ în degete. Ştiu că postez acest articol în mijloc de vară, dar sentimentul pe care mi-l trezeşte gândul la Dragoş mereu a fost acela al unei zile de toamnă. Totul îmi evocă asta: ochii lui aveau culoarea toamnei, ne-am cunoscut toamna, ultima dată ne-am văzut într-o zi de toamnă.
Mă gândesc des la el, cu drag, cu nostalgie, cu ciuda pe care ţi-o dau lucrurile pe care nu le-ai spus la timpul lor, cuvintele pe care nu le-ai lăsat să zboare, gândindu-te că poate e mai bine să taci. Nu este. Aproape niciodată nu este. Ocaziile care se topesc în necuvinte, în tăcerea grea nu se mai întorc niciodată. Anotimpurile trec nebune şi oamenii nu mai au nici tăria nici inima de a se mai cauta, de a se mai regăsi. Alte vânturi spulberă alte frunze, alte geruri îngheaţă alte gânduri, nevoia de a te încălzi la sufletul celuilalt dispare, nu mai găseşti puterea de a îl face pe celălalt să înţeleagă că în palmele tale se poate topi gheaţa care desparte doi oameni.
Mi-e dor de noi; de acel „noi” care nu a existat niciodată. Anii care au trecut, nu au lămurit nici distanţele, nici tăcerile dintre noi. Pe el nu îl pot întreba….poate că nici nu ar şti să îmi mai răspundă acum.
Îmi amintesc uneori, că dimineaţa, de la geamul bucătăriei lui urmăream un bărbat care uita mereu ceva, se întorcea mereu. Stăteam şi îmi beam cafeaua (cea mai proastă cafea pe care am băut-o vreodată el o făcea), cu fruntea lipită de geam, şi mă întrebam mereu ce uita acel bărbat? După ce se întoarce mereu, mereu? Era evident că locuia singur, intr-o garsonieră similară cu a lui Dragoş, că într-o oglindă, doar că era cu două etaje mai jos.
Era mereu frig lângă el. În casă era frig, degetele îi erau îngheţate, stătea în permanenţă zgribulit.
Îmi e dor să îl văd din nou în faţă mea fumându-şi cu gesturi nervoase ţigara. Mi-e dor să văd zâmbetul lui timid, un pic absent, un pic amar. Îmi amintesc cum îi simţeam răsuflarea adormită în părul meu, cum strângeam păturile în jurul lui, să îl încălzesc…mereu îi era frig. Niciodată nu găsea cuvintele potrivite, niciodată gesturile lui nu exprimau ceea ce ar fi vrut în momentul acela. Trebuia mereu să depun un efort teribil de obositor să îmi imaginez, să fac presupuneri, ghiceam în jumătăţi de gesturi şi de cuvinte, reconstituiam, presupuneam; probabil că din acest motiv m-am şi înşelat atât de tare.
Acum, toate îmi par frânturi din altă viaţă. Adevărul este că eu m-am strecurat în povestea lui Dragoş, făcându-mi loc cu coatele, încercând cu tărie să cred şi să văd lucruri care nu erau acolo. Cel mai tare m-am străduit să nu văd lucruri care erau acolo, de fapt. Mi-am dorit din răsputeri să nu o văd acolo pe Alina, şi o perioadă am reuşit. Dar cu ce preţ?
Povestea noastră s-a terminat din nimic, la fel cum a şi început, mai mult imaginându-ne fiecare, lucruri care nu erau; s-a terminat lăsându-mi în buzunare un permanent aer de toamnă, în urechi, foşnet de frunze uscate în plină vară, ţigară fumegând printre frunzele brumate din rigolă, tăcere…tăcere asurzitoare.

DESPRE GUSTUL SĂLCIU AL FRICII

Încerc să-mi amintesc când am simţit prima dată în viaţă gustul sălciu al fricii…
Cred că atunci când a plecat tata prima dată de acasă, ceea ce am simţit a fost spaimă. Aveam 4 ani şi îmi amintesc nodul din gât, care mă împiedica să respir. Stăteam la poartă cu Babai Feuzi, şi-i spuneam că tata e la I.M.U.M. să „facă o remorcă maaaare, mare, să încapă în ea toţi vecinii”. Babai ştia că tata e la Istanbul şi că nu se întoarce mai devreme de trei săptămâni; eu nu ştiam, pentru că aşa erau vremurile: copiilor nu li se spuneau prea multe lucruri. Nu ştiu dacă mă gândeam că m-a părăsit, că nu se mai întoarce de oriunde ar fi fost el plecat, dar nodul din gât, nodul de dor şi de spaimă…cred că atunci l-am simţit prima dată. După cum aţi observat, m-am exprimaţ: „m-a părăsit”; totul se reducea la mine, la nivelul lumii mele, dincolo de ordinea şi liniştea căreia nu mai conta nimic.
Când a revenit acasă, spaima mea s-a transformat în furie. Nici măcar pachetele impresionante cu gumă Turbo, care pe vremea aia ar fi putut topi orice puşti nu m-au înduplecat. Mi-a fost ciudă pe el că nu mi-a spus nimic, că m-a lăsat aşa, fără să ştiu nimic, că pentru prima dată nu mă tratase ca pe un om mare. L-am iertat până la urmă, dar nodul cu gust de cenuşă a rămas şi m-a durut multă vreme în gât. Gustul lui m-a înspăimântat multă vreme după aceea.
Temerile mele s-au schimbat de-a lungul timpului, din teama de note mici, sau de a nu-i sparge bibelourile mamei, din teama de a nu mă ciupi gâscanul din curtea bunicii, teama de a avea omletă la masă, sau teama de a nu-mi murdări hainele bune s-au schimbat, au evoluat în frici pe care nu le pot numi, cărora nu le găsesc nume, care stau bine ascunse, doar bănuite, ca şi cum, dacă nu sunt botezate, nu se vor materializa niciodată.
Uneori, îmi era ruşine că îmi este frică. Mă jenau amorţeala din mâini şi faptul că nu îmi puteam controla bătăile ciudate ale inimii, sau tremurul pe care îl simţeam în obraji. Au fost şi momente când m-am lăsat pradă fricii. A fost mai simplu aşa. Nu te opui, şi te laşi târât de valul de teamă; nu ştii ce este dincolo de secunda următoare, nu înţelegi unde se opreşte, ştii doar că nu ai de ce să te agaţi, astfel că teroarea devine completă. Ţi se topeşte ultima urmă de împotrivire. Nu ştii ce urmează după clipa în care îţi dai seama că nu mai ai niciun control. Am trăit două astfel de momente de „teroare perfectă” de-a lungul timpului, momente când am înţeles în sensul cel mai strict şi mai pur expresia: „îţi fuge pământul de sub picioare”.
Nu mi-a fost niciodată teamă de tata, de prieteni, de bărbaţii pe care i-am avut lângă mine, nu m-a înspăimântat gândul singurătăţii, sau al sărăciei, nu mi-e teamă de toate lucrurile pe care nu le ştiu, de înălţimi, sau de cărţile încă necitite, de lângă pat.
Am mai simţi de multe ori gustul fricii. În copilărie mai rar, apoi din ce în ce mai des în viaţa de adult. Mi-e teamă de multe lucruri: de injecţii, de bătaie de joc, de cutremure, de paralizie, de durere, de foc, de urechelniţe, de apa adâncă, de vise urâte, de boală, de ochi răi, de prostia prefăcută, de momentul acela când trebuie să gestionezi cumva golul care îţi rămâne în inimă când cineva pe care îl iubeşti moare, de veşti rele….dar cel mai tare, îmi este teamă de gustul sălciu al fricii.

ZÂMBET PENTRU TATA

„Doamne, ce bine e când zâmbeşti, nu?”
Am primit acest comentariu nevinovat de curând, la o fotografie. Mi-am amintit cum, aceeaşi persoană, se ruga de mine acum patru ani pe vremea asta, să zâmbesc. Ai dreptate Marius, aşa cum ţi-am şi spus, este incredibil de bine; nu se compară cu absolut nimic.
Atunci uitasem cum este; nu te supăra pe mine, dar mă agasai pur şi simplu. Nu aveam chef să zâmbesc, uitasem cum este, cum se face şi mai ales de ce. Nu numai tu îmi spuneai. Ar trebui să stai de vorbă cu Ell, sau cu alţi prieteni. Vei afla că nu eram eu, că eram departe de a fi eu. Voi îmi spuneaţi în fiecare zi că totul poate fi altfel, că am motive să râd, că trebuie să înţeleg o grămadă de lucruri şi să le văd altfel. Îmi amintesc vocile voastre din acea perioadă ca fiind undeva departe, pierdute în ceaţa care era în jurul meu.
Acum patru ani, pe vremea asta am pierdut doi oameni dragi: întâi tata, apoi la câteva zile după el, Monisa.
Monisa s-a stins în tăcere, departe de mine. Nu am ştiut, nu am simţit, nu am realizat, nu a ajuns până la mine, pentru că era deja prea gros zidul de durere. Mult mai târziu, când mi-am dat seama ce s-a întâmplat, nu mi-a mai rămas decât să mă rog ca tata să aibă grija ei, aşa cum făcuse toată copilăria noastră, de la două case distanţă. Vârtejul care atunci părea fără sfârşit mă prinsese şi mai tare.  Nu mai exista niciun motiv de a zâmbi. În faţa nedreptăţilor care se întâmplau la tot pasul, puterea incredibilă a unui zâmbet era neutralizată. Nu mai contau nici zâmbetele celor din jurul meu…nimic.
Acele zâmbete care adună în ele un soare şi o galaxie, în care pui toată blândeţea ochilor stinşi de vremuri ai bătrânilor, toată tandreţea galantă a amanţilor de demult, picătura de otravă ce îţi pătrunde în suflet şi nu te lasă să îl uiţi, bucuria măruntă de fiecare zi, lumina caldă din ochii prietenilor…dispăruseră. Totul se topise într-un val care mătura în calea lui tot.
De atunci, am reînvăţat să zâmbesc, dar îmi pare rău de tot timpul pe care l-am petrecut tristă, absentă la tot şi la toate, cu o grimasă amară, urâtă, în colţul gurii.
Dintre toţi oamenii, tata ar fi cel mai fericit că mi-am recâştigat zâmbetul. Asta s-a întâmplat numai datorită faptului că voi, oamenii dragi mie m-aţi învăţat să rezist în fiecare zi câte puţin. Mi-aţi spus că într-o bună zi toate se vor sfârşi. Nu am de unde să ştiu când, dar într-o bună zi, se va limpezi tot vârtejul…şi aşa a fost.
Astăzi se împlinesc patru ani de când tata nu mai este, dar promsiunea pe care i-am facut-o acum ceva timp, când stând intr-un pat de spital l-am visat cum mă dojenea, a rămas acolo, prezentă: Miciulică, îţi promit că nu voi mai uita să zâmbesc…orice ar fi.