CE CĂRĂM DUPĂ NOI

Oamenii din jurul nostru se dovedesc a fi doar vampiri energetici; asta, în cele mai multe dintre cazuri. Nu fac altceva decât să ne înegrească zilele, karma şi să ne fută „feng-shuiu’”.
Aştepţi de la ei cu totul altceva decât ceea ce îţi oferă. E greşeala ta, de acord. Cari în spate balast. Nu numai că nu sunt acolo niciodată când ai nevoie de ei, nu au niciodată timp să te asculte, nu te sprijină cu nimic, îţi reproşază că nu-i suni, nu dai semne de viaţă (asta, doar când au ei chef, bineînteles), te ascunzi, eşti necomunicativ, sociopat, dar te mai şi încarcă cu toate aberaţiile lumii.
Te desparţi de ei după juma de oră de chin, vlăguit, fără chef de viaţă, fără speranţă. În locul infuziilor cu pozitivism, te târăsc după ei pe spirale energetice negative, te fac să îţi fie teamă şi de umbra ta, nu numai de ziua de mâine, de care oricum, erai îngrozit.
Se întâmpla uneori ca dupa ce îţi petreci timpul cu anumite persoane, să fii atât de încărcat negativ, încât si câinii maidanezi fioroşi, şi şmenarii agresivi din cartierele rău famate se feresc din calea ta. Jur ca ştiu cazuri.
Au mereu păreri, culmea, despre cum ar trebui să fii tu, despre cum ar trebui să fie viaţa ta, despre cum trebuie să gestionezi, sau ar fi trebuit să gestionezi diverse situaţii, fără să auzi, totuşi o încurajare, sau fără ca ei să se fi aflat vreodata în situaţii similare. E important să avem păreri bazate pe ce am văzut în filme.
Nimeni nu se uită în urmă lui, dar se pricepe de minune să emită judecăţi. Ai ieşit din tipar, eşti ciudat. Se uită pieziş la tine şi ridică din umeri ca în faţa unei cauze pierdute.
Da tu nu ai de gând să te măriţi? Ba da. Când? Cam în 15 minute dacă aveţi amabilitatea să vă ţineţi gura. Ştiu deja, sunt bătrână, nu mă mai ia nimeni, trebuie să fiu realistă. Sunteţi amabili, dar daţi-mi voie să am altă părere.
Când pleci în concediu? Peste câteva zile…facem planuri acum. Cu cine mergi? Cu prietena mea cea mai bună. Auzi, da’ tu nu ai un iubit? Ba da. Deja priviri nedumerite…îşi ia inima în dinţi şi întreabă: da…nu are nimic de zis? Nu. Nu are, pentru că nu este bolnav psihic, dar vă mulţumesc că-mi purtaţi de grijă. Care o fi problema, nu-mi dau seama. Ştie cineva de ce toată lumea este aşa de nedumerită de planurile mele de vacanţă? Merg cu prietena mea pentru că ne potrivim la gusturi de destinaţii şi la stil de colindat. Nu vă puteţi concentra fiecare la vacanţele voastre all inclusive şi să mă lăsaţi să îmi fac planu’?
Am dat două exemple banale de întrebări pe care le aud des…din ce în ce mai des. De unde şi cum răsar aceste lucruri din minţile unor oamani de aceeaşi vârstă cu mine? Mama are circumstanţe atenuante. Pe vremea ei lucrurile stăteau altfel. Pot înţelege asta.
Nu îi pot înţelege pe cei de vârsta mea, cei cu care acum câţiva ani (nu chiar atât de mulţi, fir-ar să fie) stăteam noaptea şi făceam planuri, schimbam lumea cu entuziasm şi idei. Când ne-am transformat toţi în acrituri, când am început să ne împovărăm şi să fugim unii de alţii? Când rezervele de energie şi pozitivism s-au transformat în otrava, invidii si negativ?
De cele mai multe ori nu-mi vine să le spun decât: „vă mulţumesc că mi-aţi împărtăşit părerile voastre, dar acum mă gândesc că poate aveţi treabă…şi vă reţin”.
Exact aşa cum spunea şi Zully Mustafa: „sînt și oameni precum unele cutii. înghesui în ei cuvinte și întîmplări, și pentru că într-o zi realizezi că nu te-au învățat nimic bun, nu au avut o vorbă bună la îndemînă, în nici o situație, ci au fost acolo doar să-ți curețe timpul de consistență, îi lași în drum fără prea multe explicații. nu și-au făcut niciodată timp să te facă să rîzi. sau să plîngi. doar să se plîngă său să te facă de rîs.
cutii pe care nu le vei mai lua nicăieri. și nici nu le vei simți lipsa.”

DESPRE SPAIMELE IUBIRII

încerc să-mi dau seama dacă mai sunt sau nu vie, dacă m-au înghiţit sau nu, ochii tăi ca două porţi de infern
mi-e dor de tine ca de surâsul meu cel pierdut, mi-e dor de răsuflarea ta; îmi doresc atât de mult să o mai simt mângâindu-mi obrajii; dacă aş mai putea, acum te-aş sorbi ca pe o picătură de stea, dar unde să te mai găsesc? ai fugit cu veşnicia chircită-n buzunare, te-ai ascuns în văgăuni pierdute
te-am găsit într-o dimineaţă. dormeai. aveai picături de rouă în gene şi pe obraji, fire de iarbă îţi străluceau încurcate în păr; păreai atât de copil. m-am aplecat şi am cules un bob de rouă; în el mă oglindeam eu, te oglindeai tu, dar amândoi, niciodată.
ai mişcat mâna şi am văzut că de palmă ţi se lipise o frunză. am desprins-o şi m-am cuibărit în braţele tale adormite. am realizat că miroseai a frunze şi a primăvară; te iubeam.
te-ai ridicat încetişor, ţi-ai scuturat roua din gene şi ai mers mai departe.
te invidiez. ţi-ai încolăcit visele de frânghiile fluide ale ploii şi-acum îţi bălăngăni fericit picioarele. frânghiile, sunt totuşi frânghii şi mai devreme sau mai târziu ţi se vor strânge  în jurul gâtului şi vei muri ştrangulat de propriile-ţi vise. te invidiez. alergi pe câmpuri dureros de verzi, ca şi cum de asta ţi-ar depinde existenţa. cu cât alergi mai mult, cu atât iarba va creşte mai mare, îţi va încolăci gleznele, genunchii, şi în cele din urmă, vei muri sufocat de propriile-ţi gânduri. şi tot aşa mereu, mereu, la nesfârşit. poate ar fi mai bine să nu ai vise. aşa ai putea iubi fără teamă şi iarba, şi ploaia.
eu îţi dau un nor, tu îmi dai un sărut. eu îţi dau un soare, tu îmi dai o privire. eu îţi dau ploaia, tu îmi dai o atingere. eu îţi dau Universul; tu îmi întorci spatele şi pleci.
sărutul tău otrăvit a transformat cumva tăcerea în singurătate. acum, cuvintele năuce ricoşează din zidurile tăcerii în ochii stupizi şi indiferenţi ai spectatorilor alienării mele. şi plec. cu spatele frânt, cu ochii plecaţi, caut locul judecăţii la care ştiu că oricum nu voi fi primită.
şi pentru că răspunsurile pe care ei le caută nu se află în mine, mi te pun în cale să-mi fii otravă şi pedeapsă, să-mi îndrepţi paşii spre abisul care-mi va fi leagăn. vei sta pe margine să priveşti zâmbitor cum mă strivesc de întuneric.
e seară târziu şi ochiul lunii nu vrea să se-nchidă. aştept să uite zorii să apară. plâng uscat, fără lacrimi; mă doare că tu nu-mi bănui niciodată furtunile, mă doare că mi-e frică. te privesc cum stai de partea cealaltă a focului şi te uiţi în gol, printre flăcari. am început să te caut, să alerg după gândurile tale, să încerc să te-nţeleg. te căutam disperată pe sub frunzele şi stelele moarte deşi simţeam că nu te găsesc, că tu nu eşti acolo.
în momentul în care a răsărit soarele, iar eu am început să mor, mi-am dat seama că de fapt, căutam nişte urme, urme pe care tu le lăsasei într-un alt suflet, dintr-un alt secol, bântuit de alte furtuni, care m-au spulberat şi pe mine.
zilele vor trece şi tu nu vei afla cât de mult te-am iubit. ce spui? n-aî ce face cu dragostea mea? cred că nici eu, de aceea o irosesc pentru tine. ce spui? sunt nebună? poate, dar nu îţi vei da seama câtă nevoie aveai de mine, decât atunci când va fi prea târziu, vei realiza că nimeni nu te poate iubi mai mult decât atunci când…ce spui? nu-ţi pasă? nici mie, dar te blestem să mă cauţi spulberat de vânt şi să mă găseşti abia cu o clipă înainte de moarte. a mea? a iubirii? uitasem! nu ai ce face cu dragostea mea, sunt nebună, nu-ţi pasă. nici mie…

LUNGUL DRUM AL FLUTURELUI

Apar uneori, în viaţa ta oameni pe care nu ştii de unde să îi iei, pe care nu ştii unde şi cum să îi plasezi corect în context. Apar de nicăieri, reapar când te aştepţi mai puţin, îţi zăpăcesc liniştea şi sistemul, te fac să îţi îngheţe sângele în vene la patruzeci de grade. Te întrebi care este rolul lor în viaţa ta, te întrebi ce trebuie să înţelegi, cauţi ani întregi un răspuns care nu vine.
Se dă la o parte un colţ de cortină şi arunci o privire, cât o răsuflare, dincolo de viaţa ta obişnuită; o impresie, ca un vis pe care ţi-l mai aminteşti doar vag dimineaţa, poartă către o altă lume, o lume pe care doar o bănui, deşi cumva ştii sigur că e acolo; de care ţi-e sete, deşi nu ai gustat-o niciodată. Te gândeşti la poveştile cu Zburători pe care le ştiai din copilărie. Rămâne în urmă doar greutatea care te apasă, care te împiedică să respiri, care te face să-ţi pleci privirea şi să zâmbeşti tâmp, din colţul gurii.
Ai impresia că în clipa următoare se poate răsturna o lume, că ordinea cunoscută a lucrurilor se poate schimba; asta, doar dacă ţi-ai putea stăpâni respiraţia, dacă nu ţi-ai mai simţi genunchii lichefiaţi, dacă nu ţi-ar mai mărşălui prin urechi o armată de furnici.
Te gândeşti să spui ceva, dar ce? Nimic nu depăşeşte clişeul, nimic nu poate trece dincolo. Nici mediul nu e bun. Niciodată nu poţi scăpa de toată lumea aceea care se uită curioasă, care încearcă să înţeleagă descărcările electrice care apar brusc. Ce să spui? Cum să spui? Cum să treci dincolo de banalităţi politicoase?
Nu te sprijini decât pe imaginaţia ta, nu faci decât să tragi concluzii din nimic, aproape. Priveşti pe furiş, pe furate, culegi zâmbetele moi, sclipirile din păr, privirile grele de sub pleoapele plecate şi încerci să construieşti castele.
De fiecare dată e la fel. Cuvintele multe pe care le imaginezi, mor pe drumul lung dintre două revederi.
Absolut totul e nou şi străin, şi nu te regăseşti. Te simţi ca un actor care, din greşeală, a nimerit în decorul unei piese pentru care nu a învăţat rolul. Ştiai alt scenariu şi acum eşti prins pe picior greşit, indiferent cât de mult te-ai pregătit, e inutil. Îţi e greu să te adaptezi, îţi e greu să găseşti cuvintele potrivite. Te zbaţi de ani de zile, în timp ce cuvintele, în jurul tău se fac fărâme.
Stai în intersecţii uriaşe, măturate de vânt şi te gândeşti că ar putea apărea în următorul moment pe trotuarul din faţă. Ţi-e teamă că dacă va apărea nu se va uita nicio clipă la tine, nu te va recunoaşte, dar nu este niciodată acolo. Şi dacă ar apărea ce? Mereu te chinuie gândul. Dacă ar apărea ce? Ce ai şti să faci atunci?
Uneori, te uiţi în vitrine şi îţi imaginezi că  trece pe lângă tine; întorci capul cu teamă, brusc, fără să fie niciodată acolo. Aştepţi să apară de nicăieri, să ai pe cine să iei în braţe şi mergi mai departe, niciodată nu se întâmplă nimic, niciodată decorul nu se schimbă.
Îti e greu să te gândeşti că aţi putea fi vreodată mai străini de atât. Zboară de fiecare dată de lângă tine, precum un fluture multicolor, fără a îţi lăsa vreodată şansa de a ajunge din urmă.
Aş vrea să te sărut măcar o dată, dar nu am cum. Eşti de fiecare dată prea departe. Nu rămâne în urma ta decât tăcerea. De fiecare dată, totul se sfârşeşte la fel…tăceri grele, priviri încărcate de cuvintele nerostite.

ASCULTĂ, ÎNVAŢĂ ŞI TACI

Se spune că nu ştim niciodată ce urmează: respiraţia următoare sau viaţa următoare. Nu ştii niciodată când şi dacă respiraţia următoare va mai fi…pentru oamenii de lângă tine, sau pentru tine. Ar trebui să învăţăm să ascultăm mesajele criptate dincolo de cuvintele banale pe care le spun cei din jur. Dincolo de „nimic” sau de „bine”, se ascunde adesea un întreg univers de gânduri, tristeţi, nefericiri, bucurii.
Ascultăm, dar nu auzim. Îi privim cu ochi goi pe cei din faţa noastră, suntem cu mintea aiurea, până la noi ajunge doar o mică parte din mesajul care ni se transmite. Până la noi ajunge rareori ceva, cu adevărat. Nu mai ştim să ascultăm nimic, nu mai auzim nimic în jurul nostru. Dincolo de zidul de siguranţă pe care îl construim, nu mai trece nimic: vocile celor din jur, muzica, natura, râsetele, bucuria, lacrimile celor dragi.
Când v-aţi făcut ultima dată timp să-i ascultaţi cu adevărat pe cei de lângă voi; când “bine” a însemnat şi altceva decât un paravan în spatele căruia să ne ascundem, de care să profităm pentru a o lua repede la fuga? Când ai tăcut ultima dată şi privindu-l în ochi pe cel care îţi vorbeşte, l-ai auzit cu adevărat?
Nu învăţăm niciodată nimic. Singura tactică pedagogică ce dă roade este lovitul tărtăcuţei de pragul de sus. Din păcate, de abia atunci, trist că doar atunci, îl vedem şi pe cel de jos. Asta ar putea fi uneori şi un semnal că nasul ne este mai sus decât este cazul. Nu învăţăm pentru că nu vrem. Ne credem a toate ştiutori, bagatelizăm totul, de la lecţiile mărunte de zi cu zi, la exemplele pe care le vedem în jur. Avem impresia că ştim orice, despre orice. A devenit o ruşine să spui simplu: nu ştiu…spune-mi tu. Nu este semn de înfrângere; este doar sinceritate, dar ce mai înseamnă sinceritatea? Mai înseamnă, de fapt, şi altceva decât vulnerabilitate?
Taci. Prin tăcerea ta, îţi vei face loc şi drum către cei care vor cu adevărat să te audă; altfel, totul este zgomot dogit de tinichea. Lătratul la lună nu înseamnă nimic. Toată lumea vorbeşte prea mult şi prea tare. Toată lumea iroseşte cuvinte preţioase fără să exprime nimic, toată lumea vrea să se facă auzită fără să aibă, de fapt nimic de spus. E incredibil când vezi că oamenii nu mai au nici măcar decenţa de a îi lăsa pe ceilalţi să îşi termine propoziţia. Orice ai vrea să spui, mai poate aştepta câteva secunde. Nu îţi fie teamă, vei apuca să spui.
Tăcerea şi discreţia merg împreună, semne ale eleganţei spiritului, şi nu îţi fie teamă să abuzezi de ele, chiar dacă vor fi destui cei care vor crede că eşti sărac cu duhul, că nu ai nimic de spus. Taci şi ascultă. Ai mai mult timp să înveţi.
Dacă fiecare ar vorbi atunci când trebuie, multe neplăceri ar putea fi evitate, sau cel puţin, toată lumea ar avea timp şi spaţiu de manifestare.
Ascultă-i pe cei din jurul tău, auzi fiecare sunet, fiecare nuanţă, învaţă la fiecare pas ceva nou, fii deschis şi onest cu neştiinţa ta şi…taci. 
RSS
Follow by Email
Twitter