DESPRE RELAŢIILE DINTRE NOI

Îmi pare rău şi îmi este ruşine că trebuie să spun asta, dar din păcate, am atât de puţin timp…Din cele 24 de ore ale zilei, dacă scad orele de lucru, orele de somn şi pe cele pe care le petrec în RATB până la muncă şi înapoi, îmi mai rămân pentru “uz personal” aproximativ cinci ore.
Îmi pare rău că din aceste câteva ore, prea rar şi prea puţin, am timp, timp pe care să îl împart cu oameni dragi, cu prietenii mei, cu cei lângă care sunt, într-adevăr, prea rar şi prea puţin. Îmi pare rău că ajung acasă sfârşită de oboseală, fără energie, fără chef, încărcată cu toate aberaţiile pe care le aud la muncă timp de nouă ore, încât uneori nici un telefon nu mai pot da.
Nu am energie pentru cunoştinţe şi „prieteni” noi. Nu mai promit că „da, o să ne vedem”. Când ne-om vedea, ne-om purta civilizat, ne-om saluta, ne-om da bineţe şi atât. Nu am cum, nu pot fi atât de ipocrită încât să îmi asum „prieteni” noi. Din punctul ăsta de vedere, viaţa mea este completă. Am descoperit formula perfectă, am transformat apa în sânge, apropos de expresia idioată „sângele apă nu se face”, şi am construit în jurul meu o familie.
Nu mă costă nimic, şi nici pe voi, ca o dată pe an, sau de două ori, atunci când ne vedem, să ne comportăm civilizat. Nu suntem prieteni, şi hai să recunoaştem: vieţile noastre sunt atât de departe una de cealaltă, încât nici nu înţeleg ce am putea avea în comun. Ce cauţi la mine? Inspiraţie pentru viitoarele vacanţe? Idei pentru cărţi noi de citit? Viaţa mea nu ţi se potriveşte şi nu ai loc în ea. A ta este construită altfel, diferit, în alt Univers, şi pe mine nu mă interesează.
Nu voi pretinde că dau doi bani pe ea, pentru că, fie nu îi am, fie aleg să-i investesc în altceva. Orice am fi avut vreodată în comun, dacă nu a rezistat până astăzi, ducă-se-n pace.
Sunt relaţii care mai departe de „hi hi hi ha ha ha” nu au cum şi nici de ce să treacă. Menirea lor este să rămână acolo şi foarte bine fac, pentru că ne scutesc pe toţi de complicaţii.
Sunt relaţii de socializare, oameni cu care „ieşi” şi atât. Compania lor se potriveşte, cu scopul, se potriveşte cu contextul, suntem toţi conştienţi, ne asumăm şi nu cerem mai mult. Ne vedem la o cafea, împărtăşim două bârfe-trei prostii şi ne vedem de treabă.
Pe de altă parte, în viaţa fiecăruia, şi în a mea de asemenea, există oameni pe care îi revăd după ani, cu care vorbesc rar, pentru că sunt prea departe, sau pentru că nici unii nu avem timp, dar lângă care, trecerea timpului nu are sens şi nici valoare. Niciodată relaţiile cu acei oameni nu sunt afectate de trecerea timpului. De fiecare dată regăseşti totul la fel. Mereu găseşti lângă ei confort, chimie, comunicare şi înţelegere.  Îmi face plăcere să stăm de vorbă, îmi face plăcere să ne auzim, să ne scriem, să facem schimb de idei. Când te desparţi de ei, ai mereu o senzaţie de plinătate în suflet. Naturaleţea cu care schimbi câteva vorbe cu oameni, pe care de regulă nu i-ai mai văzut de mult, te face să te simţi cumva, într-un fel anume, te desparţi de ei zâmbind.
Mă scot din minţi relaţiile de familie. Nu trebuie să fiu prietenă cu rudele, nu trebuie să ne vedem, nu trebuie să ne sunăm şi să ne prefacem că ne pasă (asta doar daca nu vin toate din firescul vieţii). Atât de puţini oameni au cu adevărat ceva în comun cu rudele lor, încât este înspăimântător să vezi prin ce chinuri trec când trebuie să meargă la „reuniuni de familie”: nunţi, botezuri, înmormântări.
 Mi se taie răsuflarea când aud: „vai de mine, cum să nu mergi??? E ruşine, nu se cade…”. De cele mai multe ori cedez, pentru că nu am cum, nici să explic, nici să fiu înţeleasă, că nu mă interesează. Pur şi simplu nu mă interesează. Aş prefera să fac orice altceva în timpul ăla; nu dau doi bani că nu se cade. Ca mine, ştiu o grămadă de persoane, încorsetate de false valori sociale, care se schimonosesc în grimase false preţ de câteva ceasuri, ca apoi să nu mai aibă de a face ani în şir cu persoanele respective, care pur şi simplu nu îi interesează.
Vă mulţumesc pentru grijă. Chiar am cui să povestesc ce mi se întâmplă în viaţă, am cui să cer sfături, am cu cine să împart şi bune şi rele.
Spunea o prietenă zilele trecute: „ca să înţelegi ce se întâmplă în viaţa cuiva, trebuie să fii acolo. Să fii prezent şi să te intereseze. Nu întrebi la telefon o dată la câteva luni, nu studiezi pe Facebook, pe Whatsapp, Bbm sau mai ştiu eu ce. E prea puţin.
Relaţiile cu oamenii pe care îi preţuim se construiesc altfel; cu totul altfel.

SUNT UN OM NOROCOS



Eşti un om care are ziua de naştere o dată la patru ani, şi ţi se întâmplă ceva, la început de toamnă, o întâmplare, pe care ai putea să o cataloghezi mai degrabă nefericită, în aşa fel încât să poţi să îţi sărbătoresti naşterea, sau mai bine spus, renaşterea, în fiecare an…ce mai poţi spune în plus?
De acum trei ani, de pe 18 septembrie 2009 am şansa de a îmi sărbători în fiecare an ziua de renaştere. Nu vă mai spun încă o dată ce s-a întâmplat atunci. Mulţi dintre voi ştiu. Ca un boxer trezit din pumni şi mai apoi câştigător de meci, m-am trezit şi eu la realitate, m-am trezit la ceea ce se îndepărtase de mine fără ca eu să simt şi să fiu conştientă.
Mai am enorm de multe lucruri de învăţat, realitatea la care m-am trezit nu este încă un tablou complet, în fiecare zi învăţ să potrivesc piese la puzzle, însă…de atunci s-a schimbat totul pentru mine.
Trebuie să le mulţumesc, şi nu numai acum, ci în fiecare clipă a vieţii mele, unor oameni minunaţi,  care atunci, şi în toate momentele grele care au urmat au ştiut să fie lângă mine, să mă încurajeze, să tragă de mine uneori, să nu uit să lupt, să nu obosesc. Trebuie să le mulţumesc celor care m-au reînvăţat să merg, să mănânc, să mă leg la şireturi, să zâmbesc, celor care obsesiv îmi repetau din cinci în cinci minute, “fă cu stânga”, “îndoaie genunchiul”, “ridică piciorul”, “mişcă-te, nu mai sta aşa”, “o să fie bine”. Lor nu le-a păsat de nimic atunci, nu au ţinut cont nici de oboseală, nici de problemele personale, mi-au sărbătorit, printre lacrimi, prima dată, apoi printre zâmbete, ziua de naştere.
Este un moment bun să vă povestesc despre Cristi, unul dintre terapeuţii mei de la spitalul de recuperare, care îmi desenase pe coli albe paşi, îi presăra în fiecare seară pe holul de la etajul unde aveam salonul, îmi lega sacii cu nisip la genunchi, la stângul mai grei, la dreptul mai uşori, mă ţinea de antebraţe şi exersam împreună mersul. În fiecare zi îmi aşeza “paşii” mai apropiaţi şi mai deşi. Îşi pusese în cap să îmi corecteze mersul crăcănat şi nesigur şi în trei săptămâni cât am stat acolo a reuşit. Laitmotivul nostru a fost: “ înlăcătează genunchiul, nu-l lăsa să scape. Înlăcătează genunchiul am spus”.
Vreau să vă mai povestesc şi despre cel mai lung şi cel mai greu drum pe care l-am făcut în viaţa mea: cei câţiva metri pe care i-am avut de parcurs de la marginea trotuarului după ce m-am dat jos din maşină (nu îmi mai amintesc cum) până la scara blocului, în ziua când m-am întors acasă pe 9 octombrie. Mă întorceam acasă după o viaţă parcă, şi ca atunci când ai un coşmar, casa se îndepărtează de tine, faci un pas, dar în loc să te apropii, te îndepărtezi, nu mai ajungi niciodată acolo unde crezi că eşti în siguranţă, acolo unde crezi că ţi-ar putea fi mai bine.
Este adevărat că unele lucruri nu se uită niciodată, şi poate că este mai bine să nu le uităm niciodată, pentru a nu cădea din nou în aceleaşi greşeli şi nepreţuiri. Odată cu trecerea timpului nu s-a şters nimic, amintirea acelor zile nu s-a estompat.
Sunt un om norocos şi nu uit asta, niciodată. Am avut un noroc pe care nu multă lume îl întâlneşte…am avut şansa de a mă regăsi în primul rând pe mine.

ATÂT PENTRU ASTĂZI

Când eram mici, îl aveam pe Moş Gerilă. Surogatul de Moş Crăciun, cel care ne era interzis, s-a transformat natural în acel ceva, mascat, de care aveam nevoie ca să putem crede, să putem visa, să ne punem dorinţe şi speranţe.
Între timp, Moş Crăciun e „la liber” şi s-a globalizat, nu mai are niciun haz, nu mai răsplăteşte nimic, vine „by default”.
Între timp, credinţa care era interzisă s-a liberalizat şi bagatelizat, dărâmăm şcoli, construim biserici, lăsăm monumente în paragină si ridicăm kitsch-ul pe piedestal, ne călcăm în picioare la sfintele moaşte şi de fapt, nu mai credem în nimic.
Aveam în 2011, 18300 de biserici, 4700 de şcoli generale, 425 de spitale. Suntem bolnavi şi la trup şi la suflet, nu mai avem nici măcar un surogat de Moş Crăciun, care să apară la geam chemat de patosul poeziilor patriotice, nu mai avem nimic, uneori ne-am pierdut şi pe noi.
Nu ştim să vindecăm nimic, pentru că nu găsim timp pentru nimic. Lucrurile care ne măsoară bogăţia s-au denaturat groaznic de-a lungul timpului.
Credem ancestral în lucruri interzise, cultura underground ne-a fost insuflată de când eram mici. Puneam pături în geam ca să ascultăm Europa Liberă, iar acum o Europă Liberă ne expulzează ca un organism, organul transplantat. Avem libertatea de a construi, dar nu facem altceva decât să ne consumăm energiile demne de o cauză mai bună, construind castele din cărţi de de joc.
Nu mai ştim să vorbim, dar avem acces liber la absolut orice informaţie ne-am putea dori, stăm blazaţi în faţa calculatoarelor, iar în parcuri vezi armate de zombie cu smartphone-uri în mână.
Ne plângem de obezitatea în creştere în rândul copiilor, dar în parcuri mamele ţipă la ei că îşi murdăresc hainele. Îi smucesc brutal către casă, ca apoi să îngroaşe rândurile în sălile de aşteptare ale cabinetelor de psihologie, copii înfricoşaţi de lumina zilei, sau de alţi copii.
Creştem sălbatici, mergem şi la fiecare pas ne uităm înapoi, suntem învăţaţi să ne ferim, mai ales de noi înşine.

WISH LIST

De  ceva vreme am prins obiceiul ca la sfârşitul fiecărui an, mai precis în ultima zi a anului să scriu “whish list-ul” pentru anul următor.
Am ajuns cândva la concluzia că la miezul nopţii îmi este foarte greu să mă concentrez, şi în plus, uit o grămadă de dorinţe care ar trebui să se îndeplinească, aşa că cel mai bine e să „pregătesc” din timp dorinţele, scriu lista şi la miezul nopţii mă gândesc ceva de genul: „sper că tot ceea ce este scris pe listă să se îndeplinească”. Un fel de short-cut, cum ar veni.
Lista, o port cu mine tot timpul anului şi rar se mai întâmplă să mă uit pe ea. Respect obiceiul cu sfinţenie, şi parcă nici nu îndrăznesc să mă rup de el. De obicei, scot bucăţica de hârtie din portofel în ultima zi din an şi încep să fac bilanţul: asta s-a întâmplat, asta nu, asta parcă a început, asta ,de fapt, nici măcar nu îmi doream.
Câteodată, adun toate hârtiile şi încerc să fac aşa, un fel de studiu; am observat că o grămadă dintre lucrurile pe care le scriu se repetă an de an. Nu că nu se îndeplinesc, dar de fiecare dată, mi le doresc cu aceeaşi ardoare, sunt punctele fundamentale ale existenţei mele, care nu trebuie, nu au cum să se schimbe, pentru ca în clipa aceea s-ar dărâma totul, tot sistemul meu s-ar duce pe apa sâmbetei.
O altă categorie este reprezentată de dorinţele care până acum nu s-au îndeplinit. Se încăpăţânează să apară an de an pe listă, poate, poate se va întâmpla minunea şi la anu’ altceva le va lua locul.
Mai am meschinăriile, dorinţele mici, copilăreşti, care atunci când se îndeplinesc, îmi fac viaţa mai frumoasă, adică îmi aşează pe nas ochelarii ăia roz de poveste (lentilele mele de acum sunt groaznic de incolore). Mereu trăiesc aşa, mici voluptăţi când îmi spun: „ahhha, deci pe tine pot să te şterg de pe listă”. Tot aici sunt şi lucrurile care nu se îndeplinesc dar care nu contează, au fost gânduri de moment. Uneori, la sfârşit de an nici nu le mai recunosc; nici maternitatea, nici paternitatea lor nu îmi aparţin, mă uit mirată şi mă întreb la ce m-oi fi gândit oare în momentul acela.
Poate postarea asta era mai potrivită pentru un sfârşit de an, habar nu am. Treaba este că astăzi, am găsit întâmplător lista de anul ăsta. Am scris-o pe 31 decembrie, în avion, în drum spre cel mai frumos sfârşit de an pe care l-am petrecut vreodată. Nu am avut curaj să despăturesc hârtia. O voi face ca de fiecare dată atunci când va veni timpul.
Mă gândesc la momentul de la miezul nopţii când mi-am dorit ca tot ceea ce este scris acolo să se întâmple. Eram într-unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume, cu un suflet drag, atât de drag lângă mine; la picioarele noastre, la propriu, s-a întâmplat cel mai frumos foc de artificii pe care mi-a fost dat să-l văd. Emoţiile şi bucuria din seara aia nu pot fi comparate cu nimic. Am început anul cu inima atât de senină, cu energii atât de bune, încât mi se pare imposibil ca Universul să nu îşi adune forţele să facă în aşa fel încât peticul meu de hârtie să prindă viaţă.
 A doua zi plimbându-mă pe străzi, mi-am dorit ceva ce nu era scris iniţial pe listă; mi-am dorit ca de fiecare dată să sfârşesc un an şi să îl încep pe celălalt cu senzaţia de plutire în suflet, pe care am avut-o atunci, mi-am dorit că mereu, să fac tot ceea îmi stă în  puteri să mă simt aşa.
Priveam cu sete cerul, îmi venea să plâng şi să râd, mă copleşea senzaţia că sunt atât de norocoasă să fiu acolo, lipsa celor care nu erau cu mine, senzaţiile noi pe care le-am trăit atunci, hai-huitul pe străzi, ştiu că nu există cuvântul, dar nu-mi pasă, oamenii senini şi zâmbitori.
Acum pare ireal. Dar totuşi, cuvintele de genul ăsta ar trebui să ne părăsească, să îşi ia zborul de lângă noi. Totul este real, totul se poate întâmpla, şi de cele mai multe ori nu trebuie decât să avem curaj să întindem mâna. Fericirea am cucerit-o de fiecare dată cu paşi mici, şovăitori. Fiecare liniuţă de pe wish list, fiecare punct şi de la capăt au consumat de fiecare dată enorm din mine, fiecare izbândă măruntă a fost muncită. Pentru alţii, probabil că sunt lucruri lipsite de importanţă. Nu mă interesează. Nu mă demotivează opiniile altora. De fiecare dată mi se activează scutul de siguranţă, peretele care respinge păreri. Instinctul meu de supravieţuire este suficient de bine dezvoltat şi antrenat să mă apere de mâncătorii de rahat. Au fost destui cei care au râs de mine când le-am povestit…dar totuşi, continuu să cred că un wish list este esenţial; nu doar cel mare de început/sfârşit de an. E important să nu uiţi ce îţi doreşti, să nu uiţi pentru ce lupţi, atâta timp cât lupta nu îţi întunecă viaţa.