Îmi pare rău şi îmi este ruşine că trebuie să spun asta, dar din păcate, am atât de puţin timp…Din cele 24 de ore ale zilei, dacă scad orele de lucru, orele de somn şi pe cele pe care le petrec în RATB până la muncă şi înapoi, îmi mai rămân pentru “uz personal” aproximativ cinci ore.
Îmi pare rău că din aceste câteva ore, prea rar şi prea puţin, am timp, timp pe care să îl împart cu oameni dragi, cu prietenii mei, cu cei lângă care sunt, într-adevăr, prea rar şi prea puţin. Îmi pare rău că ajung acasă sfârşită de oboseală, fără energie, fără chef, încărcată cu toate aberaţiile pe care le aud la muncă timp de nouă ore, încât uneori nici un telefon nu mai pot da.
Nu am energie pentru cunoştinţe şi „prieteni” noi. Nu mai promit că „da, o să ne vedem”. Când ne-om vedea, ne-om purta civilizat, ne-om saluta, ne-om da bineţe şi atât. Nu am cum, nu pot fi atât de ipocrită încât să îmi asum „prieteni” noi. Din punctul ăsta de vedere, viaţa mea este completă. Am descoperit formula perfectă, am transformat apa în sânge, apropos de expresia idioată „sângele apă nu se face”, şi am construit în jurul meu o familie.
Nu mă costă nimic, şi nici pe voi, ca o dată pe an, sau de două ori, atunci când ne vedem, să ne comportăm civilizat. Nu suntem prieteni, şi hai să recunoaştem: vieţile noastre sunt atât de departe una de cealaltă, încât nici nu înţeleg ce am putea avea în comun. Ce cauţi la mine? Inspiraţie pentru viitoarele vacanţe? Idei pentru cărţi noi de citit? Viaţa mea nu ţi se potriveşte şi nu ai loc în ea. A ta este construită altfel, diferit, în alt Univers, şi pe mine nu mă interesează.
Nu voi pretinde că dau doi bani pe ea, pentru că, fie nu îi am, fie aleg să-i investesc în altceva. Orice am fi avut vreodată în comun, dacă nu a rezistat până astăzi, ducă-se-n pace.
Sunt relaţii care mai departe de „hi hi hi ha ha ha” nu au cum şi nici de ce să treacă. Menirea lor este să rămână acolo şi foarte bine fac, pentru că ne scutesc pe toţi de complicaţii.
Sunt relaţii de socializare, oameni cu care „ieşi” şi atât. Compania lor se potriveşte, cu scopul, se potriveşte cu contextul, suntem toţi conştienţi, ne asumăm şi nu cerem mai mult. Ne vedem la o cafea, împărtăşim două bârfe-trei prostii şi ne vedem de treabă.
Pe de altă parte, în viaţa fiecăruia, şi în a mea de asemenea, există oameni pe care îi revăd după ani, cu care vorbesc rar, pentru că sunt prea departe, sau pentru că nici unii nu avem timp, dar lângă care, trecerea timpului nu are sens şi nici valoare. Niciodată relaţiile cu acei oameni nu sunt afectate de trecerea timpului. De fiecare dată regăseşti totul la fel. Mereu găseşti lângă ei confort, chimie, comunicare şi înţelegere. Îmi face plăcere să stăm de vorbă, îmi face plăcere să ne auzim, să ne scriem, să facem schimb de idei. Când te desparţi de ei, ai mereu o senzaţie de plinătate în suflet. Naturaleţea cu care schimbi câteva vorbe cu oameni, pe care de regulă nu i-ai mai văzut de mult, te face să te simţi cumva, într-un fel anume, te desparţi de ei zâmbind.
Mă scot din minţi relaţiile de familie. Nu trebuie să fiu prietenă cu rudele, nu trebuie să ne vedem, nu trebuie să ne sunăm şi să ne prefacem că ne pasă (asta doar daca nu vin toate din firescul vieţii). Atât de puţini oameni au cu adevărat ceva în comun cu rudele lor, încât este înspăimântător să vezi prin ce chinuri trec când trebuie să meargă la „reuniuni de familie”: nunţi, botezuri, înmormântări.
Mi se taie răsuflarea când aud: „vai de mine, cum să nu mergi??? E ruşine, nu se cade…”. De cele mai multe ori cedez, pentru că nu am cum, nici să explic, nici să fiu înţeleasă, că nu mă interesează. Pur şi simplu nu mă interesează. Aş prefera să fac orice altceva în timpul ăla; nu dau doi bani că nu se cade. Ca mine, ştiu o grămadă de persoane, încorsetate de false valori sociale, care se schimonosesc în grimase false preţ de câteva ceasuri, ca apoi să nu mai aibă de a face ani în şir cu persoanele respective, care pur şi simplu nu îi interesează.
Vă mulţumesc pentru grijă. Chiar am cui să povestesc ce mi se întâmplă în viaţă, am cui să cer sfături, am cu cine să împart şi bune şi rele.
Spunea o prietenă zilele trecute: „ca să înţelegi ce se întâmplă în viaţa cuiva, trebuie să fii acolo. Să fii prezent şi să te intereseze. Nu întrebi la telefon o dată la câteva luni, nu studiezi pe Facebook, pe Whatsapp, Bbm sau mai ştiu eu ce. E prea puţin.
Relaţiile cu oamenii pe care îi preţuim se construiesc altfel; cu totul altfel.
