SUNT INOFENSIV

Zilele trecute, toată lumea s-a amuzat foarte tare în urma postării mele de pe pagina de facebook, unde vă povesteam cum se desfăşoară un dialog cu un client, cu ocazia unei banale deschideri de cont.
Vreau să fac câteva precizări, în urma comentariilor pe care le-am primit. Mi-ar fi plăcut să fie o glumă proastă, dar din păcate, nu este. E cât se poate de adevărat. Partea tristă este că se întâmplă foarte des, şi partea şi mai tristă este că a fost un caz „uşor”. Ce îmi este dat să aud zi de zi, este inimaginabil. Nu vorbesc numai despre întrebările prosteşti pe care le aud sau despre dezacordurile monumentale; cel mai tare mă deranjează atitudinea, felul în căre vin şi pun problema.
Îmi place, uneori, să îi las să vorbească cinci, zece minute, şi apoi le spun „Bună Ziua”. Îmi doresc foarte tare să îi înregistrez, să îi pot arăta lumii; trebuie văzut cum se schimbă la faţă şi rămân cu guma de mestecat agăţată între măsele.
M-am gândit şi eu, că ei vor contribui, sau nu, cine ştie, la pensia mea. Mă trece un fior pe şira spinării, e drept; dar la urma urmei, cine ştie câtă pensie o să apuc să mănânc eu de pe urma lor. O să încerc să mă îngrijesc din timp de bătrâneţea mea, să-mi iau de o grijă.
Pentru astfel de persoane, cred că ar fi indicată o clasă pregătitoare între fiecare dintre anii de şcoală, să aibă timp să recapituleze ceea ce au învăţat.
Ca şi contra exemplu, o să vă povestesc despre un celebru interpret de manele; nu importă care (nu cred că am văzut de multe ori în viaţă obiecte de atâtea mii de euro la un singur loc). Trecem peste.
A stat omu’ liniştit la rând şi când a ajuns în faţa mea, am tras aer în piept şi am numărat în gând. Nu am apucat să ajung până la cinci, că omul nostru spune: „Bună Ziua, mă scuzaţi că vă deranjez”. Opaaa, stai că devine interesant, îmi zic. Continuă: „Vă rog frumos, să îmi explicaţi şi mie câte ceva, că nu înţeleg eu mare lucru şi am nişte nelămuriri, da’ cred că dacă aveţi un pic de răbdare, pot să pricep şi nu vă mai deranjez p-ormă”.  Mamă, niciun dezacord până acum. Taci că-i bine. Îl întreb pe om ce nu pricepe, iau un pix şi-o foaie, mă ridic să-i explic. Fac desene, săgeţi, îl las să întrebe, îi povestesc din nou, până înţelege. Treaba e că a priceput surprinzător de repede. I se luminau ochii. Vă mărturisesc că mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu el. Nu am simţit nicio urmă de aroganţă, nicio miştocăreală ieftină, doar politeţe. Mi-a mulţumit frumos şi dus a fost.
După ce a ieşit pe uşă, şi i-a luat locul o domnişoară ce se încadra perfect în tiparul pe care vi l-am descris, mi-am cerut scuze, în gând, că m-am grăbit să-l judec şi că m-am lăsat influenţată de idei preconcepute. Hmmm…greşeala mea.
Pentru cine nu ştie postarea de pe facebook, o reproduc aici, înspre citire/recitire/minunare/stupoare/amuzament sau care ce-o mai crede de cuviinţă:
I-am deschis astăzi cont unei domnişoare născute în ’93. Domnişoara, bine pusă la punct, aranjată, machiată, îmbrăcată frumos, curat, modern, scump. Întrebările pe care mi le-a pus, din păcate sunt clasice, tipice tuturor celor din generaţia din care face parte. În paranteză aveţi răspunsurile pe care îmi doresc cu ardoare să le dau…dar nu pot:
-CE ÎNSEAMNĂ INIŢIALA TATĂLUI? (înseamnă să enumeri constelaţiile cunoscute din Univers şi vreo două formule chimice; la alegere);
-LA CETĂŢENIE CE SCRIU? (ce-ţi sună mai bine. Congoleză, Nigeriană…la alegere)
-CUM ADICĂ LOCALITATEA NAŞTERII? ORAŞUL SAU SPITALUL UNDE M-AM NĂSCUT? (numele spitalului, eventual şi al moaşei. Este absolut relevant aspectul)
-UNDE SCRIE PE BULETIN DATA/CINE L-A ELIBERAT? (pe dungă!!! Se uită la buletinele alea de parcă ar fi scriere cuneiformă)
-CE ÎNSEAMNĂ ANGAJATOR? (peştele care te scoate la produs)
-CUM ADICĂ SURSA FONDURILOR? (fraude informatice, prostituţie, şpăgi)
-AICI SCRIU “DECÂT” PRENUMELE? (nu. Aici e locul potrivit să scrii “decât” prost/proastă m-a mai făcut mama)
-UNDE SEMNEZ? (de obicei unde scrie semnătură. E o dungă acolo! Groasă! Dacă era altceva, sigur o vedeai)
-CĂSUŢELE ASTEA LE COMPLETEZ? (nu. Sunt de decor)
-MAI SCRIU ŞI PE VERSO? (cam ce crezi? Mai scrii sau nu?)
Îţi vine să-i scuipi, să le dai în cap, şi pe urmă să-i scuipi din nou. Mi-am amintit un vers: ” Sunt inofensiv, dar gândul meu e criminal”. Nu ma întrebaţi cine cântă.

ÎNVĂŢĂTURILE SĂPTĂMÂNII

Zilele astea am mers cu cel mai haios taximetrist din Bucureşti. Cel puţin, aşa cred. Niciodată, de cât timp folosesc firma respectivă, nu am nimerit un şofer atât de vorbăreţ, în sensul bun al cuvântului. Trebuia să ajungem în centru, la o aniversare; accident pe Lascăr Catargiu, Calea Victoriei blocată, o oră pentru un drum de zece minute.
Cu ocazia asta am aflat că: există o domnişoară la o reprezentanţă auto (nu spui care, firmă însemnată) care îşi doreşte ca toţi taximetriştii din Bucureşti să poarte cămăşi albe scrobite, drept pentru care s-a luat de omu’ nostru.
Am mai aflat că: a scăzut rata urmăririlor conjugale. De când cu noile programe care se pot instala pe telefoanele astea noi şi deştepte, atunci când posesorul doarme (subliniată precizarea), taximetriştii mănâncă mai puţină pâine din activitatea de detectiv. Oricum, am înţeles că doamnele urmăresc mai mult decât domnii, pe distanţe mai lungi, şi grupa de vârstă este eterogenă.
Am mai aflat că: în cazul în care taximetristul îţi spune că este alergic la pisici, şi se oferă să îţi cheme altă maşină, la pet-shop-ul de unde tu vrei să-ţi transporţi mâţa la domiciliu, e mai bine să accepţi, pentru că altfel poate păţi diverse lucruri.
Din învăţăturile săptămânii am mai desprins că: atunci când îi spui cuiva că-l ajuţi, trebuie să faci asta din toată inima, cu toată priceperea şi responsabilitatea. Dacă nu eşti sigur că poţi, îi spui să găsească pe altcineva; e mai cinstit aşa decât să încurci mai tare.
Am învăţat că te poţi distra chiar şi în situaţii extreme de oboseală şi stres, că poţi face lucruri frumoase, că poţi fi de folos şi poţi face oamenii să râdă; e atât de simplu...
Am învăţat că, în două zile în care te găseşti printre oameni necunoscuţi poţi învăţa lucruri bune şi frumoase, că poţi primi şi dărui zâmbete, că bucuriile mărunte se găsesc mai uşor decât ne imaginăm şi sunt mai valoroase decât multe alte lucruri în care investim infinit mai mult timp şi energie.
Am mai învăţat că de multe ori avem nevoie să ne împingă cineva de la spate. Nu tare. Uşor. Un brânci. Să nu uităm să pornim din loc. Nu contează demarajul în trombă. Pe mine nu mă impresionează. Putem porni şi încet, bătrâneşte, să mărim pasul pe urmă. Până la urmă, încrederea în noi înşine se câştigă treptat, se cucereşte alături de cei puţini şi aleşi. Fiecare pas şovăitor pe care îl faci devine mai uşor atunci când ştii că în spatele tău este mereu cineva care te va ajuta să îţi păstrezi echilibrul.
Contabilizăm mereu etape, ce este în faţă, şi mai des, ceea ce a rămas în urmă. Numărăm mereu, fără încetare, totul, mai puţin prezentul.
Săptămâna asta, învăţăturile au fost simple şi importante: prin cuvinte şi fapte avem puterea de a face totul mai frumos şi mai simplu, cu condiţia de a acorda atenţia necesară amănuntelor care altfel, se pierd în haosul zilnic.
Nu vreau să mai treacă încă o zi fără a le mulţumi celor care prin simple cuvinte şi fapte mi-au dat ocazia să zâmbesc şi să nu uit că bucuria, prietenii, simplitatea şi mulţumirea se cuceresc greu, se pierd uşor, şi din păcate le subapreciem.

POVEŞTI NEMURITOARE

În seara asta mă întorceam acasă. Frig bine, autobuzul destul de gol. La un moment dat, sunetul monoton al unei voci mi-a atras atenţia. M-am uitat spre partea din faţă a autobuzului şi am văzut pe două scaune alăturate un bătrân şi o fetiţă de vreo patru ani. M-am apropiat încet de ei şi mi-am dat seama că acolo se întâmplă ceva magic: fetiţa îl privea fascinată, cu ochii mari pe bunicul ei, care îi povestea „Capra cu Trei Iezi”.
M-am oprit uimită în spatele lor şi am ascultat. Nu îmi venea pur şi simplu să cred, că nu era vorba despre nicio prinţesă Disney, niciun robot, niciun personaj contemporan, pictat în roz strălucitor; bătrâna poveste din copilăriile noastre îşi făcea loc în sufletul unui copil.
Bunicul a simţit că sunt acolo, a întors capul, m-a privit o clipă, a zâmbit blând şi şi-a continuat povestea.
Când eram eu mică bunica a început să îmi citească din „1001 de nopţi”. Ţineam cartea la capul patului, sub lămpiţa ei pentru croşetat. Mă străduiam să îmi imaginez cât vor dura o mie şi una de nopţi, pentru că regula era să îmi citească doar o poveste în fiecare seară, iar eu nu înţelegeam exact cât va însemna asta. În fiecare seară mă temeam că îmi vă spune că cele o mie şi una de nopţi au luat sfârşit, şi aia a fost ultima poveste. Nu adormeam imediat după aceea; trebuia să ascult la bătrânul radio Gloria emisiunea mea preferată „Nopţi Albastre”, tot un fel de poveste şi ea, abia apoi, puteam să mă culc liniştită.
Cel mai tare ţin minte că mi-a plăcut a doua poveste din carte; cu o femeie care furase două felii de pâine, pentru că erau înfometaţi copiii ei, şi i-au fost taiate mâinile drept pedeapsă, apoi le-a primit înapoi, dar pentru inima sa bună. Mai am şi acum cartea cu arabescuri pe fiecare pagină, tipărită pe hârtie groasă, ordinară, dar care miroase dulceag, a carte veche şi a copilărie; un miros cum nu mai poate fi întâlnit nicăieri.
Povestirile din copilăria mea nu se rezumau doar la serile cu bunica. Cele mai frumoase poveşti mi le spunea Babai Feuzi, când stăteam la poartă, lângă gardul din scânduri spoite cu var alb, sau la o trataţie cu baclavale la el acasă. Aş fi putut sta ore în şir să îl ascult cum povesteşte; a fost un fel de Şeherezadă a copilăriei mele şi fac rămăşag că adunate, mi-a spus mai mult de o mie şi una de poveşti.
Când am mai crescut, scenariul s-a schimbat. Pe vremea aia se întrerupea destul de des lumina seara, mai ales iarna, şi îmi petreceam timpul ascultând ascunşi după sobă, poveştile tatei. Coceam cartofi pe spuza de la gura teracotei şi şuşoteam non stop. Apoi, după ce am învăţat să citesc, rolurile s-au schimbat: eu devenisem Şeherezada de serviciu în fiecare seară. Tata mă asculta răbdător, pentru că înţelesese cât era de important pentru mine să asculte, să mă lase să mă laud cumva cu realizările de peste zi, să mă încurajeze pentru zilele următoare, să mă facă să citesc mereu câte ceva. M-a păcălit frumos.
Îmi amintesc şi acum de „Pana lui Finist Şoimanul”, de basmele lui Călin Gruia sau Ispirescu, de toate cărţile ale căror nume nu le mai ştiu, dar pe care le-am păstrat şi pe care le mai răsfoiesc uneori. Când eram mică, nu aveam acelaşi cult al cărţilor pe care îl am acum. Scriam pe ele fără milă, desenam, exersam literele de tipar. Zâmbesc de fiecare dată când revăd „însemnările” de pe ele, şi realizez cât de urât şi inegal am scris mereu. Nu mă mir de ce nici acum nu-mi înţelege nimeni scrisul.
Poveştile pe care le citeam au crescut în acelaşi timp cu mine, am început să-i povestesc tatei lucruri din ce în ce mai complicate, până într-o zi, când şi-a dat seama că, pe de o parte scopul lui fusese atins, iar pe de altă parte, a înţeles că este depăşit, nu mă mai putea urmări, nu mai înţelegea ce-i spun.
S-a retras încet din poveste, delicat, fără ca eu să îmi dau seama. Am rămas fără singurul meu ascultător şi nu am realizat când, pentru că eram deja prea ocupată să citesc…mult, să am ce îi povesti, să îi împărtăşesc miliarde de comori, descoperiri noi, lucruri nemaivăzute, nemaiauzite…taine.
Într-o zi, când am ridicat ochii dintr-o carte l-am văzut pe tata stând tăcut în cealaltă parte a camerei privindu-mă. M-am gândit la toate serile din copilărie şi abia atunci mi-am dat seama că trecuseră ani buni de când nu îi mai povestisem tatei niciun basm, că eram deja mare.
Atunci m-am apucat să scriu.

DOAR DIN CULORI

Dintr-un moment în altul aştepţi să se sfârşească vara, dar o regăseşti mereu, stingheră, într-o frunză arămie, renăscută, reflectată într-o coloană antică, surâzând într-un bob de strugure.
Fredonezi mereu în gând: „Summer’s almost gone, summer’s almost gone / Almost gone, yeah, almost gone / Where will we be when the summer’s gone?”.
Nu vom fi nicăieri, vom fi tot în noi, mereu acolo, oricât de mult am vrea să scăpăm, orice se va întâmpla, anotimpul următor ne va regăsi tot în noi înşine.
După fiecare toamnă, mă simt mereu obosită, secătuită, de ca şi cum tot cenuşiul s-a mutat în mine.
Credeţi că mai rezistăm până la primăvară? Acum când lacrimi înflorite-n crizanteme plâng în grădini, când pădurile amintesc prin frunze de muguri, şi ţipetele păsărilor sunt tot ce-a mai rămas din cântece, te poţi gândi la altceva decât la primăvară?
Niciodată nu m-a deprimat toamna, nu m-a înfrigurat şi nu mi-a zbârcit sufletul. Nu am cum să mă gândesc la lucruri triste înconjurată de o asemenea exploxie de bucurie, de culoare, de arome şi mirosuri.
Toate copilăriile se leagă de gutui, de crizantemele pe care i le duceam „lu’ tovarăşa”, miros acru de fum de la frunzele arse prin grădini, must, ceaţă de dimineaţă, prietenii revăzuţi după vacanţă, explozie de neimaginat, de orice şi…nimic. Este poate un pic melancolie, dar nostalgia de toamnă, nu ar trebui să existe. După goliciunea şi superficialitatea verii, toamna nu poate veni decât ca o gură de oxigen.
În toată ploaia măruntă şi rece de acum câteva zile nu ghiceai decât singurătatea turnului în care a fost închisă prinţesa; nu a mai rămas decât cenuşiul îngheţat al pietrelor, al dalelor pustii de pe aleile unde nu se mai plimbă nimeni. Parcă s-a curăţat totul de vulgaritate, de culori ţipătoare, de gândurile seci, topite în aerul fierbinte.
Ultima toamnă care a trecut peste mine mi-a îmbătrânit tăcerea. Atât! Pe mine m-a lăsat neschimbată; numai tăcerea mea s-a mutat undeva mai în adâncul sufletului, s-a zbârcit şi s-a ascuns mai bine în spatele zâmbetelor.
Ultima toamnă care a trecut peste mine mi-a răpit nemurirea. Mă simt atât de vulnerabilă, după ce vârtejul de frunze a răpit anii care pentru mine nu treceau niciodată. Copilăria mea îngheţată sub primul val de brumă, m-a durut. Nu am mai găsit niciodată puterea să o păstrez lângă mine, să o aduc în casă şi a murit îngheţată pe patul de frunze al ultimei toamne.
Fără prea multe cuvinte, doar din culori şi din stare de bine, doar din zâmbete şi amintiri frumoase, din mult soare strâns în suflet, din miros de gutuie şi dovleac portocaliu, din struguri şi cântece pierdute în zare, încă o toamnă se cuibăreşte molcom lângă noi.
RSS
Follow by Email
Twitter