DESPRE GOL

Golul.
Nu ştiu cum să definesc senzaţia. Apăsarea din piept, golul din stomac, nodul din gât, vârtejul din creier, dorinţa de a te agăţa de ceva în cădere. Atunci când ai mai mare nevoie să te agăţi, nu ai de ce.
Bunica mea spunea că îşi dă seama când vede o casă de oameni săraci, pentru că atunci când arunci o pisică spre perete cade; nu este nimic de care să se poată agăţa: o carpetă, o „Răpire din Serai”, un covor atârnat, ceva de care să se prindă cu ghearele. Tot la fel îţi dai seama că sufletul tău e sărac, în clipa când în cădere, sufletul tău nu se poate agăţa de nimic.
Ţi-e gol atunci când pleci, atunci când vii, atunci când nu poţi vorbi, atunci când nu poţi asculta, în faţa unei fotografii uitate, în faţa unei amintiri, în umbra unui gând, la adăpostul unei iubiri, în faţa gândului că cineva nu mai este şi nu va mai fi niciodată acolo, că cineva nu se mai întoarce, că sunt cuvinte pe care nu le ai spus sau că ai spus prea multe lucruri inutile. Ţi-e gol lângă oameni, ţi-e gol lângă tine însuţi, ţi-e gol şi atât.
Nu găseşti cu ce să umpli, nu ştii unde ai împăturitit Răpirea din Serai. Pereţii sufletului tău sunt goi şi nu ai de ce să te agăţi. Sunt prea multe momentele atunci când trebuie să inventezi plase de siguranţă pentru tine însuţi, când nu mai ştii exact dacă te păcăleşti pe tine, dacă îi păcăleşti pe alţii, dacă toată păcăleala asta ţi-a devenit realitate, sau nu.
Fiecare dintre oamenii pe care îi cunosc au trecut prin astfel de momente. Nu pot vorbi despre golurile altora. Golurile mele, sunt din ce în ce mai multe şi mai apăsătoare, într-o perioadă plină de sclipiri de bâlci, de lumini false, de cuvinte prea multe şi prea fără rost, de prea multe lucruri care pică prea greu, şi nu reuşesc să umple nimic, golurile mele se adâncesc şi am senzaţia, că nu aş putea umple nimic acum poate doar dacă aş putea sta de vorbă cu tata; el ar şti să mă liniştească, să simplifice totul în jur, să descompună monştrii în probleme simple, rezolvabile uşor, pe rând, ar şti să şteargă sclipiciul, să aprindă luminile calde, să aducă lucrurile simple acolo unde le este locul, să facă să dispară toate interpretările, toate lucrurile care se complică inutil.
Astăzi nu pot scrie mai mult de atât. Mi-e prea gol, şi prea ciudat.

IARNA COPIILOR


Toţi oamenii mari au fost copii, dar puţini dintre ei şi-o mai amintesc. Nu o spun eu, o spune Micul Prinţ, cel mai înţelept om mare dintre toţi oamenii mici.
Pe când suntem mici, ne dorim să fim mari, independenţi, să nu ne mai spună nimeni ce să facem, să nu ne mai aleagă mama hainele, să nu ne mai facă tata programul, să nu ne mai stabilească bunica porţiile de mâncare, să nu mai avem teme de făcut. Problema este că atunci când suntem copii, niciun argument logic pe care ni l-ar putea da cineva nu ne poate convinge că suntem doar nişte mici fraieri, nişte mici blegi, care habar nu au la ce se înhamă până la urmă vrând nevrând. E adevărat că de anumite lucruri nu ai cum să scapi, dar monstrul care ne stă implacabil în faţă nu este nicicum descris de expresia „las’ că o să vezi tu când o să fii mare.” Nici măcar în ultimul ceas, oamenii mari nu sunt în stare sa fie întregi, să rostească un adevăr de la cap la coadă, aşa cum se cuvine să o faci în faţa unui copil.
O să văd ce? M-a pregătit cineva pentru momentul de acum, spre exemplu, când stau înfofolită în pături, mă uit pe geam cum ninge viscolit şi mă gândesc cu groază cum o să ajung mâine la muncă. Când eram mică, nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că eu, copilul de atunci mă voi transforma în omul mare de acum. Constat, o dată în plus, dacă mai era nevoie, că am uitat cum eram.
Bucuria noastră de atunci, era atât de sinceră încât mă cutremur acum, cu picioarele bocnă de frig, lângă calorifer.
Îmi amintesc ierni, când cărarea pe care o făcea tata de la uşa casei până la magazia cu lemne de foc, era mai mult un tunel. În iernile alea, oricât mi s-ar fi explicat, nu înţelegeam îngrijorarea alor mei că nu ne ajung lemnele, grija că viscolul bagă zăpadă în pod sau că ei nu au cum să ajungă la muncă. Noi aveam alte probleme, spre exemplu cum organizăm săniile în bob. Îmi amintesc că ăia mai mari inspectau fiecare sanie, şi primeau doar săniile cu tălpicele lucioase, aşa că ne apucam de treabă cu mult timp înainte.
Ne dădeam pe Kemal Agi Amet. Porneam de sus de tot, şi când era zăpada bătătorită bine ajungeam până aproape de Şcoala 1. Traversam în viteză o stradă destul de circulată, ne răsturnam în zăpadă, ţipam şi urlam ca nişte mici barbari ce eram, dar nu-mi aduc aminte ca vreunu dintre noi să fi păţit vreodată ceva. Nu dădeau maşinile peste noi, nimeni nu şi-a rupt vreodată ceva deşi uneori eram cocoţaţi şi câte patru pe o sanie, nu ne cocoloşeau părinţii. Habar nu am unde şi cum ne suflam mucii. Ţin minte că seara, când intram în casă fularul meu roşu avea pojghiţă de gheaţă la nas, că îmi puneam picioarele pe soba încinsă ca să le dezmorţesc, că aveam zăpadă pe sub toate straturile de haine. Dormeam fantastic de bine, ruptă de oboseală şi de ger, şi abia aşteptam ziua următoare.
Iernile noastre nu miroseau a portocale şi a scorţişoară, că nu ştiam noi atunci ce-s alea. Le vedeam atât de rar că nici nu mai contau; miroseau a plăcintă de bostan, a carne prăjită de porc, a mere coapte şi cartofi prăjiţi cu murături.
Într-un an a venit şi Moşu’. Cred că a fost unul dintre cele mai penibile momente pe care le-am trăit. Am fost paralizată de groază şi de nemaipomenitul întâlnirii; în timp ce vedeam clar că e ceva în neregulă cu Moşul, cu masca aia ţeapănă de pe faţă şi cu vocea piţigăiată de femeie. Moşul meu a bătut la geam; ai mei lăsaseră lumina aprinsă afară, treabă care mi-a dat de gândit mai puţin decât era cazul. După ce a intrat în casă, ştiam că ştiu vocea aia de undeva, îmi era cunoscută, dar era imposibil să-l întrebi pe Moş: „nu te supăra, tu eşti cumva Zebi, colega lu’ mama de la pediatrie?” Ferească sfântul. Cum să faci aşa ceva? Şi nici măcar nu mi-a adus cine ştie ce cadouri. Un Moş care se respectă trebuia să fi ştiut ce-mi doream eu, nu să aducă fix chestiile la care strâmbasem din nas cu o săptămână înainte prin magazine de mână cu mama.
Nu mai contează acum…acum când sunt om mare, când îmi este frică de mor să fiu om mare, când am nevoie ca de aer să mă ia cineva de mână să mă treacă strada, să-mi pună mâncarea deja încălzită în farfurie, când îmi dau seama că nu m-am mai dat cu sania de cel puţin douăzeci de ani, când tata nu mai e aici să-mi facă programul sau ghetele cu cremă. Dacă nu ştiaţi, îi dădeam tatei cinci lei pentru fiecare pereche de ghete cremuită. De unde aveam bani? Mă plătea mama să îi calc rufele.

LABIRINTUL DE OGLINZI

Ni se spune că ceilalţi ar trebui să ne fie măsură şi oglindă. Fals. Complet fals. Puţini sunt cei care au inima precum cristalul şi îţi returnează o imagine limpede a ceea ce eşti. Din păcate, pe aceştia, puţini, îi marginalizăm adesea, alegând să ascultăm vocea mulţimii. Auzim mereu stupizenia atât de răspândită, cum că dacă doi îţi zic că eşti beat, mergi să te culci. Nu e chiar aşa. De multe ori, ei sunt mai beţi decât tine, lumea lor clătinată o face pe a ta să se vadă prin ape tulburi. Nu mergi să te culci când doi îţi zic că eşti beat, deşi tu ştii sigur că nu ai băut nimic. Cel mai deştept e să le întorci spatele şi să îi laşi să se sprijine unul pe celălalt. Extinzând parabola, oamenii care nu sunt capabili să se ţină ei înşişi pe picioare, nu au cum să te ţină pe tine drept. Simple legi ale fizicii.
Dacă îţi zice unu că eşti deştept, adesea te gândeşti că îţi spune aşa din prietenie (falsă sau nu), că îţi zice „doar aşa” şi nu-l crezi. Nu are cum să fie adevărat. Alegi să-i crezi pe ăia mulţi, ceilalţi, care mânaţi de meschinărie, îţi dau de înţeles contrariul. Unii ţi-o şi spun în faţă. Exemple găsesc fără număr, extinse pe o arie de cel mult cinci prieteni.
Într-o perioadă în care auzeam din jurul meu la tot pasul că am probleme de comunicare, de limpezime a exprimării ideilor, de socializare şi empatie interpersonală, am primit un mesaj, care pentru mine a fost propteaua de care aveam atunci nevoie: „mi-e dor de tine şi am un sentiment ciudat. Mă simţeam un om mai puternic şi eram mai în siguranţă cât am stat cu tine; mă simţeam mult mai sigură pe mine şi eşti omul cu care reuşesc să comunic cel mai uşor: din trei cuvinte înţelegeai ce vreau să spun…na că am spus-o dintr-o răsuflare…”. După ce am citit acest mesaj, s-au limpezit multe în jurul meu. Am ajuns la concluzia, că poate transmit eu un mesaj greşit, nu că sunt complet „greşită” aşa cum credeam până atunci. Pe cine să crezi? Pe cei mulţi, sau pe acel unu, care „dintr-o suflare”, îţi spune fix ceea ce îţi trebuie în acea clipă ca să îţi restabileasca ordinea în Univers?
Sunt unii oameni care în mod complet eronat, pun între ei şi restul lumii, o distanţă fundamental greşit mai mare decât este cazul, vorba cuiva: „Ce vrei dom’le? Ne tăvălim printre vip-uri” şi de aici, Dumnezeu cu mila; cum să se rupă de miraj şi să îşi amintească de ceilalţi, care le sunt, la propriu, cu multe clase peste? Dacă ai sta să îi asculţi, dacă te-ai uita la ei, ţi-ai săpa singur groapa şi dus ai fi. Din fericire, tot ce trebuie să faci e să ai răbdare şi să îi priveşti atunci când vine clipa aceea, când îşi dau seama că ei nu sunt atât de sus, că tu nu eşti atât de jos, când îşi înghit umilinţa în sec…da’ nu mai au ce să facă.
Mă gândesc acum cum îşi începea Paler cartea „Autoportret într-o Oglindă Spartă”. Spunea că după o vreme, memoria nu îţi mai reflectă decât frânturi din ceea ce a fost. Nu mai are puterea de a îţi reaminti adevărul întreg. Aşa sunt şi oamenii. Puţini sunt cei pe care privindu-i în ochi îţi dau înapoi adevărata măsură a propriei tale persoane.
Jocul de oglinzi, mii şi mii de oglinzi, care se întâmplă în fiecare zi în jurul nostru este înnebunitor. E greu să nu te rătăceşti, e greu să îţi iei reperul corect, cel care rămâne mereu al originalului. 
Din păcate, sau din fericire, oamenii din jurul nostru au defectele lor. Greşeala noastră este fie atunci când în noianul de rău, binele nu mai face diferenţa, fie când în binele de până atunci, un rău, face o diferenţă prea mare. Învingător va ieşi întotdeauna străinul din oglinda către care te apleci mai mult.
Eu m-am decis să mă „folosesc” de defectele lor, ca să mă pot ghida corect prin labirintul de oglinzi pe care îl simt în faţă.