Am fost în Italia în toate anotimpurile, în toate stările de spirit şi în diverse combinaţii: cu mama, cu prietenele, cu prietena, cu fostul iubit. De fiecare dată m-a fascinat sufletul ei cald, chiar dacă s-a întâmplat să tremur sub zloata îngheţată de sfârşit de noiembrie.
Este o destinaţie prea puţin primitoare cu românii, exploatată în profunzime, învârtită pe toate părţile, vulgarizată pe alocuri…şi totuşi, o iubesc pentru toate câte mi-a dat cu generozitate, cu poezie, uneori în ciuda oamenilor pe care i-am întâlnit.
Am trăit acolo, experienţe profund spirituale, senzuale, culturale, culinare cum nu mi s-a mai întâmplat în altă parte.
Prima noastră întâlnire a fost acum vreo 6 ani, când am şi stat cel mai mult, vreo două săptămâni. Experienţa mea Toscană şi-a pus amprenta asupra a tot ceea ce urma să văd din acel moment, asupra tuturor celorlalte ţări pe care urma să le întâlnesc, asupra felului în care urma să diger muzeele, să înţeleg şi să simt frumosul. Am revenit după aceea la Florenţa de încă două ori, de fiecare dată cu aceeaşi emoţie, cu aceeaşi bucurie, cu sentimentul că revezi un iubit de care nu ai reuşit niciodată să te desprinzi definitiv.
Odată ce ai reuşit să te legi de tot ceea ce are Italia mai pur şi mai frumos, începând cu moştenirea etruscă, va fi greu să ai alt termen de comparaţie. Îmi asum ceea ce spun. Nicicând cerul nu a mai fost la fel, după ce, zile la rând m-a ars soarele de vară din Chianti în goana unei motociclete, printre podgorii, oprind uneori să mănânc anghinare murată şi brânză la umbra chiparoşilor de la marginea unor drumuri uitate de lume şi de timp. Am avut atunci noroc cu Ferdi, care născut acolo fiind, a ştiut să îmi arate cu aerul că atunci descoperă şi el, minunăţii pe care nu toţi turiştii le văd. M-a lăsat să mă bucur de tot, a stat răbdător lângă muţenia mea, plîmbându-mă prin locuri de care îmi voi aminti mereu cu sufletul cald.
Spuneam că am cunoscut Italia în varii anotimpuri şi companii, însă nu am reuşit până acum să cobor spre sud, să cunosc lumea ancestrală, anacronică de acolo. Am rămas in nord, captiva Toscanei, prizonieră a Familiei Medici şi a încă vreo câteva oraşe.
Cu aer de anecdotă, vreau să vă povestesc cum la un moment dat, venind spre Florenţa, Dumnezeu mai ştie de unde, urma să ne oprim într-un oraş din apropiere unde se ţinea un festival culinar al mâncărurilor gătite exclusiv din carne de mistreţ. Am oprit la marginea drumului, din motive uşor de bănuit. Am mers vreo zece metri prin desiş, şi fix când cugetam că locul e numai bun, se aude un foşgăit nu prea departe, adică foarte aproape şi lângă mine a apărut un mistreţ măricel, de toată frumuseţea, uşor nedumerit, e drept. Nu-mi dau sema cine s-a speriat mai tare…eu sau el, cert este că nu mi-a mai trebuit nimic, am ajuns din doi paşi la maşină, şi numai după ce am blocat portiera am fost în stare să îndrug două vorbe. Nu a mai contat, când după câteva ore am mâncat cele mai bune paste cu carne de mistreţ care s-au pomenit vreodată, făcute în cazane uriaşe, de oameni veseli şi extraordinar de gălăgioşi.
Nu vă înşir oraşele pe care le-am vizitat…nu are sens. De fiecare dată, fiecare oraş în care am revenit a fost nou, îmbrăcat în altă lumină, ascunzând alte comori şi alte bucurii. Din punctul meu de vedere drumurile nu duc la Roma, deşi m-a cucerit definitiv cu poveştile şi decadenţa ei; duc spre minunăţiile ascunse între colinele îmbrăcate în măslini şi vie din Toscana, spre Ufizzi şi Santa Maria del Fiore, către Michelangelo şi Dante.
Am reuşit să o duc şi pe mama într-o toamnă în Italia. Am plimbat-o pe cărări abrupte, spânzurate deasupra Mării Ligurice, am lăsat-o să inspire aerul impregnat de pesto şi pecorino, am ridicat şi pentru ea un colţ de cortină.
Mi-e dor, mereu îmi va fi dor de hoinăreala cu fetele pe străzile arse de soare, mă voi gândi cu drag la nopţile parfumate petrecute cu iubitul meu de atunci, la umbrele castelelor pe coline, la mirosul răspândit în aer de chiparoşi şi pământul ars, la roşiile ucate şi la emoţiile atât de multor Pieta.