DESPRE ALTE ANOTIMPURI

A fost vreme mohorâtă zilele astea. Prea mohorâtă. Sunt prea bătrână şi prea meteo-sufleto-dependentă ca să mă mai pot bucura de aşa ceva. Mă înspăimântă nevoia mea de a mă ascunde, de a nu lăsa nicio picătură de ploaie, niciun fulg de zăpadă să ajungă până la mine. Mă ascund sub geaca groasă, îmi trag fesul pe nas, gluga, îmi îndes bine căştile în urechi, să nu aud nici măcar sunetul picăturilor de ploaie, să nu aud vântul, să nu aud oamenii. Am renunţat şi la umbrela lila. E prea colorată.
În jur e aceeaşi desfăşurare penibilă de forţe: umbrele mari, foarte mari, cât mai mari, haine cât mai groase. Uneori, cred că sunt utilizate pentru a îi ţine la distanţă pe ceilalţi, mai degrabă decât ploaia sau frigul; scuturi contra oamenilor. Privirile furioase, privirile goale, privirile topite în asfaltul cenuşiu, caută o bucăţică de albastru. În zadar. Problema este că sub cerul monocrom al umbrelelor, albastrul nu are loc.
Şi în ploaie, ca şi în viaţă, uneori e simplu: dai umbrela deoparte, laşi stropii să vină spre tine, nu te fereşti, pentru că oricum, o să calci în cele din urmă într-o baltă. Nu e nicio problemă; nu creşti, cum ne spuneau când eram mici, dar nici, nu o să te topeşti, lasă-te să te bucuri…
Când eram mici nu ne păsa. Nu ne păsa că ne curge tuşul din gene, că ne facem praf manşetele jeanşilor, nu ne păsa că ne stricăm părul, săream în bălţi, stropeam, ţipam. Ne feream mai puţin. Ne feream mai puţin de toate. Nu prea ne păsa ce se revarsă asupra noastră, pentru că eram mici şi ştiam să luăm altfel în piept tot ceea ce apărea.
Acum ne-am pierdut curajul. Stăm gârboviţi, ne doare spatele, ne ucide vremea care odinioară ne bucura. Nu mai avem timp să râdem, pentru că ne încruntăm la vânt, la ploaie, la soare.
Mi-e dor de grădina de pe Dumbrava Roşie, unde stăteam mereu, indiferent de vreme, mă jucam cu lighioanele mele, unde noroiul era sursă de distracţie, unde ploaia lovea cu furie frunzele de viţa de vie şi lăsa în urmă miros de fructe coapte, de copilărie, unde la o secundă după ce se oprea vijelia auzeai ţipătul fericit al unui copil (mai prompt decât claxonul la verde al maşinii din spate, la Bucureşti). Abia aşteptam să se însenineze un pic şi să o luăm la goană prin bălţi.
Ultima dată când nu m-am ferit de ploaie: îmi amintesc exact; eram în timpul liceului, era cald şi purtam cămăşi în carouri roşii şi bocanci, aveam părul lung şi sufletul mai puţin împovărat. Am ieşit în curtea liceului şi am dansat în ploaie.
De atunci, nu-mi amintesc decât goana mea de a mă feri de orice strop. Nu răcesc prea uşor, nu am haine pretenţioase, nu ştiu de ce mă feresc mereu…şi totuşi, ironie, niciodată nu reuşesc să fug la timp din faţa maşinilor care trec cu viteză prin bălţi.
Într-o zi am văzut într-o stăţie o tânără doamnă care stătea impasibilă sub umbrela ei roşie, fără nicio picătură de noroi pe hainele impecabile. Era dreaptă, senină, fredona melodia din căşti, zâmbea abia ghicit. Mă uitam la ea şi mă întrebam care este secretul, de unde răsărise minunea în asfaltul de plumb topit al oraşului. Nu m-am dus la ea să o întreb şi mi-a părut rău imediat ce a dispărut cu primul tramvai. Aş fi vrut să ştiu cum, ce ştia ea să facă să zâmbească în ploaie, ce „accident” modern i-a transformat încruntarea?
Uneori, am impresia că singurii care mai ştiu să râdă sunt copiii şi fularul meu în culorile curcubeului.

DESPRE OAMENI OBIŞNUIŢI

Oameni obişnuiţi cu poveşti neobişnuite…
Mereu, la tot pasul, oamenii aceia fără nume şi fără chip la început, ale căror poveşti devin povestea ta, îţi schimbă povestea sau te fac povestea lor.
Oamenii obişnuiţi pe care nu dai doi bani, pe care îi tratezi cu o uşoară indiferenţă, ca să descoperi apoi un întreg univers ascuns în spatele lor, ale căror poveşti te uluiesc prin bogăţie, complexitate şi modestie.
Oamenii obişnuiţi care ţi-au zâmbit timid de la masa de alături, din uşă, din faţa orarului, de partea cealaltă a scenei, de la distanţă, fără a părea cumva posibil să vă mai intersectaţi vreodată şi totuşi îţi schimbă viaţa şi visele.
Oamenii obişnuiţi care par a avea potenţial de a îţi îmbogăţi viaţa măcar un pic şi ajung să îţi otrăvească zilele, să îţi întunece dimineţile, de care vrei să scapi şi parcă nu mai poţi…ţi se lipesc de viaţă şi de zori.
Am fost toate astea pe rând şi de prea multe ori toate astea la un loc. Ştiu sigur că am fost, cum se spune, şi mumă şi ciumă.
Am reuşit cu succes de-a lungul timpului să uimesc şi să dezamăgesc în egală măsură, să alin şi să lovesc, să ridic cortine şi să cobor cortine, să schimb decorul şi apoi să astern praful peste tot.
Suntem oameni obişnuiţi şi ne complacem în mediocritate şi în tăceri. Ignorăm puterea pe care o avem să facem bine. Niciodată aproape nu alegem să ardem lângă alţii, să închidem ochii şi să ne lăsăm duşi mai departe.
Suntem oameni obişnuiţi, ne lipsesc curajul şi inteligenţa de a ne lăsa purtaţi de val.
Suntem prea obişnuiţi să avem curajul de a renunţa. E greu. E greu să renunţi la tine şi să îl laşi pe altul să te înveţe. E atât de târziu când ne dăm seama că am pierdut şi atunci ne învârtim înnebuniţi în loc, încercăm să scoatem din cenuşă ce a mai rămas. Avem noroc doar dacă cei din jurul nostru nu sunt oameni obişnuiţi, dacă au genă de Phoenix, dacă pot şi vor, dacă ştiu cum să îţi crească înapoi aripile.
Suntem doar oameni obişnuiţi şi ne e frică, şi ne e greu, şi nu ştim, şi nu ascultăm, şi nu dăm voie, şi ne pricepem să interzicem, să spunem nu, să fugim, să minţim, să înşelăm, să preferăm calea uşoară, să bem un pahar în plus, să citim o carte în plus, când uneori, tot ceea ce avem de făcut este să deschidem ochii. Atât.

SUFLETUL

Când eram mică, m-am apucat să scriu poezii. Aveam impresia că tre’ să fiu io aşa un fel de geniu neînţeles. Nu era interesant să-mi văd de treaba mea şi să merg la cercul de lucru manual, că mi-ar fi prins mult mai bine.
Îmi luasem o mină tristă şi un pic tenebroasă, că dădea bine, trebuia să fiu răzvrătită, mă certam cu lumea, peroram chestiuni pe care nu numai că nu le înţelegea nimeni, dar uneori nu le înţelegeam nici eu.
Depăşisem momentul când dacă mă întreba cineva ce vreau să mă fac când voi fi mare răspundeam că vreau să mă fac tomberonistă. Acum vroiam să mă fac poetă, deşi niciodată nu am fost în stare să produc nici cele mai banale rime. Nu conta, se purta poezia fără rimă şi mi-am schimbat polul de interes, aveam mai multă libertate de exprimare, şi până la urmă, ideea conta, nu trebuia să fie musai exprimată în metru iambic.
Am găsit foile cu jalnicele mele încercări literare de atunci, şi m-a pufnit râsu’. Mergeam la cenaclu’ literar care, în afara faptului că mi-a ordonat cât de cât lecturile, şi că m-a ajutat să-mi petrec timpul util, nu a adus niciun beneficiu scrisului meu. Ba mai mult de atât, m-am îndrăgostit nebuneşte de Şolohov, ca să aflu peste ani de tot scandalul din jurul Nobelului său. Nu contează cine l-o fi scris-o până la urmă, dar povestea Donului Liniştit mi-a plăcut.
Tare mă mai frământam când vedeam cum toţi colegii mei, sâmbătă de sâmbătă aduceau minunăţii de poezii, îi lăuda dom’ profesor Aldea şi eu mă alegeam doar cu îndrumări generoase şi îmbrăcate frumos, cu diplomaţie, plus că, nu cred să fi avut mai mult de trei poezii la panou în toţi anii ăia.
În fiecare sâmbătă, dom’ profesor ne punea pe fiecare să aducem câte un citat dintr-o carte, sau pe care îl auzeam pe undeva. Cel mai de soi era ales citatul săptămânii. Nici aici nu am avut cine ştie ce noroc, citatele mele nu erau niciodată cele mai inspirate, dar m-am ales în felul ăsta cu trei caiete cu însemnări.
Am găsit de curând o poezie pe care am scris-o cam acum douăzeci de ani pe vremea asta şi parcă prevesteam cu ea toate perechile de ochi albaştri care de-a lungul timpului mi-au bântuit somnul şi de care nu am avut niciodată parte.
Se pare că nu m-am vindecat complet de boala scrisului, numai că acum nu mai încerc să inventez nimic, m-am convins că nu are sens, că nu mă pricep să fac asta. Acum mă mulţumesc cu povestitul.
SUFLETUL
Sufletul meu,
Uneori e o lacrimă mare, albastră
Alteori e o floare
Căreia tu,
Ca un copil neştiutor
Îi rupi din petale
Fără să ştii că o doare
Că se transformă din nou,
Devenind
O lacrimă albastră şi mare
                                                                    
                                                                                                                               1993

DESPRE SAVOIR VIVRE

Savoir vivre…cine oare o mai şti ce înseamnă să trăieşti frumos.
Habar nu am, dar mi se pare că în jur nu mai văd oameni care să depună niciun efort în sensul ăsta. Nu ne învaţă părinţii acasă, râdem de cei care ne arată cum. Respingem din start alternativele frumoase. Este foarte grav când cineva îţi spune că exista alternativă la mâncarea ta de zi cu zi, la felul în care îţi petreci timpul, la felul în care vezi lucrurile. Nu zic să încerci neapărat, dar măcar ascultă, poate într-o zi îţi va prinde bine.
Definiţia e cuprinzătoare, poate vagă pe alocuri, e un concept pe care nu ni-l explică nimeni, a devenit aşa un cerc închis, pentru iniţiaţii în domeniu care vehiculează termeni şi idei în interior. E simplu în esenţă: începe cu „mulţumesc”, „te rog”, pune hârtia la coş, zâmbeşte, îmbracă-te frumos, încearcă să scrii şi să vorbeşti corect, fă în fiecare zi un minim de efort să nu te absoarbă masa care abrutizează spirite.
Apropos de savoir vivre, un foarte „savuros” exemplu am avut intr-o zi…la teatru. Una bucată doamnă de târg, cu un hot-dog picurător de ketchup şi maioneză ca şi recuzită, a ţinut musai să ajungă la locul numărul opt începând rândul din capătul cu numărul treizeci şi opt. Nu i-a trecut nicio clipă prin tărtăcuţa buclată că era mai simplu să coboare un pic să o ia pe culoar şi apoi să ajungă la locul domniei sale fără a teroriza treizeci de persoane sub ameninţarea hot-dog-ului care se bălăngănea periculos în chiflă. În locul telenovelei, sau a serii petrecute la mall, doamna a ales să meargă la teatru. Păi bine mon cher, da fix cu cârnatu printre oameni? Nu are a face. Şi-a umplut domnia sa şi burta şi mintea…sperăm.
Sunt uimită, să constat la persoane, mai fragede la vârstă decât mine, că se cutremură de spaimă, ori de câte ori le mai povestesc una alta: ce-am făcut (nu că fac eu lucruri ieşite din comun, da acolo, cât de cât), unde am fost, ce-am mai mâncat.
Pe mama o înţeleg că două excursii la rând m-a chinuit, refuzând să mănânce altceva decât hamburgeri şi salată de varză. Se temea femeia să nu găsească în farfurie vreo lighioană de văzuse ea vie pe tarabă în „La Boqueria”. Hai să zicem…nu am insistat. Obiceiurile culinare nu se schimbă la şaizeci de ani, nu înveţi calul bătrân să meargă în buiestru şi nici pe mama savoir vivre. Am lăsat-o să se bucure de tot ceea ce i-a cuprins ei mintea, m-am enervat în gând, am bătut seara străzile singură, cu un trist pahar de carton în mână. Asta e.
În schimb, nu pot să îi înţeleg pe cei de vârsta mea, sau mai mici decât mine, cărora limitele autoimpuse nu le dau voie să vadă dincolo de zăbreaua din dreptul nasului.
Nu spun de aruncatul gunoaielor pe jos, deja mă plictiseşte subiectul. Explicaţia este mereu aceeaşi: şi aşa este murdar, crezi că hârtia mea face diferenţa?
Da, cred că hârtia ta face diferenţa. La fel face diferenţa şi faptul că într-o zi te îmbraci frumos şi ieşi pur şi simplu să te plimbi. Eu una, am învăţat să zâmbesc şi să am o zi mai frumoasă dacă văd oameni frumoşi în jur. E drept că treaba asta am învăţat-o de la alţii, dar i-am lăsat să mă înveţe. Sunt atât de multe lucrurile frumoase care trec în fiecare zi pe lângă noi, în timp ce suntem prea ocupaţi să fim posaci, să bodogănim, să înjurăm, să nu avem timp să zâmbim, să nu ridicăm ochii din pământ. Măcar dacă i-am ţine toţi aţintiţi în câte o carte. Aş mai înţelege:  pierzi zâmbetul celui de lângă tine, dar măcar câştigi un gând bun. De cele mai multe ori, nici atât. Stăm cu ochii în gunoaiele de pe jos şi cu atât rămânem în minte.
Revin cu ceea ce am mai spus de atât de multe ori: este esenţial să ştii, să preţuieşti lucrurile mărunte, care chiar au puterea de a îţi face ziua mai bună.
 Cred că până la urmă, savoir vivre înseamnă câte ceva frumos în fiecare zi, ceva frumos pentru tine, sau pentru ceilalţi.
Fericite cazurile când se întâmplă amândouă.