DESPRE “VA URMA”

Abia reînvăţasem să respir. Aşteptam primăvara asta ca pe o binecuvântare, ca pe o gură de oxigen. S-a dovedit a fi doar o gură de otravă. Încă una.
Aveam planuri, şi idei, şi vise. Toate s-au dovedit a fi doar o glumă sinistră a destinului. Vor trebui să aştepte cuminţi în sertar, încă o bucată de timp.
Până când? Nu ştiu.
Mă tot întreb ce nu am învăţat acum 4 ani, de la ce lecţie am chiulit, ce trebuie să înţeleg din tot ceea ce se întâmplă. De ce trebuie să învăţ acum, printr-o lecţie atât de leşioasă, de ce?
Probabil că voi afla. Atunci când voi epuiza revoltele, atunci când „de ce eu, de ce tocmai mie?” nu va mai avea sens, atunci când furia mea se va fi stins, când voi face pace în primul rând cu mine, atunci când toate lecţiile vor fi parcurse şi învăţate, când persoana care mă va privi din oglindă va fi adevărata mea reflecţie, când oboseala de care vă povesteam se va fi domolit…poate abia atunci.
Deocamdată învăţ.
Niciodată nu mi-a plăcut să fiu în centrul atenţiei, nu mi-a plăcut ca nimeni şi nimic să se focuseze pe mine, poate doar în secret; m-au stânjenit momentele în care eu am fost buricul pământului; nu mi-au plăcut niciodată. Acum învăţ că trebuie să fac şi asta, învăţ în fiecare zi că sunt buricul Universului pentru cei dragi, care suferă, şi se agită, şi se frământă să găsească soluţii, pentru ca eu să am liniştea de a lua o decizie. Cea mai grea. Mă simt vinovată pentru cearcănele lor, pentru insomniile lor. Ştiu că nu ar trebui, sunt o materializare a iubirii. Ştiu că şi eu aş fi făcut la fel…dar, încă învăţ.
Ai mei m-au crescut să nu mă plâng, să mă descurc cu ce am, oricât ar fi de greu, să nu întind mâna, să nu cer. Acum învăţ să recunosc că nu am de ales, învăţ să cer şi să zic mulţumesc. Nu că nu aş fi absolut recunoscătoare pentru tot, dar e atât de greu. Nu ştiam cum se face; acum învăţ.
Învaţ că sunt mai norocoasă decât majoritatea oamenilor. Dacă nu aş fi în pielea mea, m-aş înverzi de invidie, aş fi în stare sa ucid pentru aşa prieteni.
E adevărat că acum încerc să pun la punct dezordini, să sterg praful, să spun tot ceea ce nu a fost spus la momentul potrivit, să găsesc cumva răspunsuri la întrebarea care mă chinuie noapte de noapte: dacă ar fi să fie, eu ce las în urmă?
E trist ceea ce spun.
Îmi înghit lacrimile şi frustrarea, încerc să o liniştesc pe mama, încerc să nu mă las înghiţită de frică, de atacurile de panică ce au pus stăpânire pe mine. Încerc să nu uit să privesc florile, să nu uit cum se citesc cărţile, să nu uit zâmbetele copiilor, îmi repet obsesiv în minte lista cu oraşele pe care le mai am de vizitat, mă agăţ de tot ce pot, mă rog să nu mi se tocească şi ultima fărâmă de putere, să nu îmi pierd minţile, să nu uit ce-mi spunea tata când îmi era greu: „Lasă Darie, aşa s-a călit oţelul!”
E mantra mea; sper să nu mă lase la greu, sper că va urma un „Va Urma”…

ATÂT DE MULT

Mi-am adus aminte astăzi de vorba cuiva: „multă lume greşită”…fundamental greşită…cel puţin în opinia mea, conform criteriilor în funcţie de care judec eu astfel de lucruri. Ultimele câteva zile m-au făcut să îmi reamintesc de lucruri care mă revoltaseră de-a lungul timpului şi pe care am început să le uit din cauza altor mult mai importante şi stringente probleme, dar care acum, parcă pălesc, parcă şi-au pierdut din ţepi şi din otravă.
Atât de multă muzică frumoasă s-a făcut de-a lungul timpului, încât parcă nicio clipă nu trebuie pierdută. Zicea cineva că nu-i înţelege pe cei care merg pe stradă şi în autobuz cu căştile în urechi, pentru că pierd o felie săvuroasă de viaţă reală, de discuţii şi fărâme din realităţile altora. Astăzi, mi-am uitat „muzica” în rucsac, astfel încât mi s-a aplecat copios de la o felie de viaţă de care m-aş fi lipsit bucuroasă: domniţa din spatele meu, lipită de mine, cât era ea de lungă şi eu de scurtă, îşi flencănea guma de mestecat în pauzele de conversaţie la telefon, conversaţie formată exclusiv din „fată, da fată”. Mulţumesc frumos, promit să am mai multă grijă de acu’ încolo, iar căştile mele vor fi acolo unde ne place mai tare…şi mie şi lor.
Mă uitam zilele trecute la nişte oameni atât de frumoşi pe exterior şi atât de găunoşi pe interior încât mi-am dat seama cu adevărat că nicio clipă nu aş schimba asimetria feţei mele, ochiul meu pe jumătate închis, cu frumuseţea lor rece şi sprijinită pe nimic. Dacă nu există ceva dincolo…nu are sens, nu mă interesează. Mulţumesc.
Am ascultat nişte oameni cărora atât de mult le place să ridice tonul, să se contrazică şi să se aricească din nimic, atât de tare le place să ia totul personal, să se contrazică şi să se ia la harţă, încât mai mult preţuiesc tăcerile mele, parcă aşa inutile sunt cuvintele câteodată, aşa de puţin te învaţă.
Am văzut atât de mulţi oameni aşa de urâţi, aşa goi şi plini de măşti, încât mai tare îi iubesc pe oamenii din jurul meu. Sunt aşa de frumoşi şi de curaţi, şi sunt atât de mândră de ei, de fiecare în parte, încât parcă nu-mi vine să cred că sunt atât de norocoasă, că am atras atât de mult frumos lângă mine. Mă bucur că am avut la momentul potrivit suficient de multă minte încât să arunc balastul în mare.
Atât de multe sunt lucrurile pe care le-am câştigat din cărţi, încât nu regret nicio clipă renunţările la care m-am supus de bună voie. Avea dreptate tata, o să ştie să-mi spună lucruri pe care el doar le simţea, nu ştia atât de multe cuvinte încât să mi le povestească. Abia acum, după ani de investiţii de timp, au început să-mi deschidă şi uşi.
Atât de multe amintiri frumoase, atât de mute poveşti am legate de foştii mei iubiti, incât nici macar o data nu m-am gândit la ei altfel decât cu duioşie si nostalgie.
Atât de multe sunt lucrurile pe care le mai am de învăţat, atât de multe poveşti de spus, atât de multe nopţi de poveşti şi de iubire, atât de multe melodii de ascultat, atât de multe de făcut şi de schimbat, încât îmi doresc să se întâmple cumva, o magie, să dispară atacurile de panică, să revină seninul, să mă trezesc cumva, nu ştiu cum, peste câteva luni, când totul se va fi terminat.

DOMNULE DOCTOR

“Domnule doctor, operaţi?”
„Nu, că nu am cu ce. Am operat până acum o lună, da’ s-au terminat fondurile şi nu mai am materiale.”
„Păi cumpăr eu tot ce trebuie, aduc eu. Mă operaţi?”
„Nu, că nu mă lasă spitalu’. Nu am voie să operez cu materialele clienţilor. Ăsta-i sistemu’ domnişoară. Io vă operez şi după aia ne daţi în judecată să vă recuperaţi banii pe care i-aţi cheltuit. Nu mai merge aşa.”
Peste două zile: „Domnu’ doctor, am făcut rost de bani pentru intervenţie, am toată suma (glumă ordinară, doar că domnu’ doctor nu avea de unde să ştie şi a pus botu’), mă operaţi?”.
„Poftiţi, luaţi loc, (mi-a ţinut scaunul să mă aşez), să discutăm…cum ziceaţi?”
„Am făcut rost de bani pentru intervenţie…haideţi să mai discutăm încă o dată cum facem…ce e de făcut, să ştiu şi eu, să înţeleg mai exact.”
Atunci mi s-a explicat că ţinem legătura, că are speranţe totuşi, că i se aprobă fonduri, cam în două săptămâni, că mă anunţă, doar are adresa mea de e-mail, nicio problemă; bine, tot va trebui să cumpăr eu bucata aia de plasă de 3000 de euro, da’ nu-i bai, îmi zice el de unde, şi să ştiu că o să-şi cheme şi prietenul, pentru mai multă siguranţă, că e caz greu, eu sunt aşa tânără…nu se poate să rămânem descoperiţi în caz de Doamne Fereşte.
Legile cinice ale monopolului funcţionează fără greş şi în medicină: suntem trei care putem face un lucru, stabilim regulile, facem cum credem de cuviinţă, fără bun simţ, doar după bunul plac, tragem ce şi cât putem. Dacă erau câteva zeci, se schimbau datele problemei, făceam noi regulile, iar ei s-ar fi purtat decent. Din păcate, nu este posibil, pentru că, vorba domnului doctor, nu ne lasă sistemu’. Până una alta, este inflaţie de pacienţi, nu de medici capabili să rezolve anumite probleme.
Până când ne va lăsa sistemul, scotocim internetul să găsim clinici în ţări unde nu plătim impozite, unde nu contribuim la sistemul asigurărilor de sănătate, unde suntem străini şi nu avem pile, unde nu avem relaţii şi nu intervine nimeni pentru noi. Căutam un sistem mai puţin bolnav, mai puţin sarcastic, încercăm să fim şi noi mai puţin bolnavi, încercăm să ne vindecăm, să înţelegem ce se întâmplă. Eu nu reuşesc să înţeleg nimic. Asta nu este din cauza perioadei complet halucinante pentru mine, este pentru că…nu este nimic de înţeles.
Vă rog iertaţi-mi consternarea că în timp ce eu aştept să-mi bubuie capul, la propriu, sistemul se ţine de şotii; iertaţi-mi lipsa de simţ al umorului când nu pot primi un bilet de ieşire din spital pentru că la ora opt dimineaţă nu este nimeni disponibil să încaseze cei 10 lei pe care îi datoram spitalului pentru noaptea pe care am petrecut-o acolo.
Iertaţi-mi şocul în faţa unor cearşafuri curate pe patul din salon, în faţa băii care era complet utilizabilă, mai mult de atât, era chiar curată, în faţa personalului care nu a ridicat vocea nici măcar o dată. Nu-mi venea să cred. Noroc că o doamnă şi-a dat ochii peste cap ca să nu cumva să-mi imaginez că am murit şi am ajuns în raiul spitalelor, un rai unde am căpătat permisiunea să stea cu mine trei persoane o zi întreagă, să am o pernă moale, să fie cald în salon, să miroasă decent pe coridor. E adevărat! Aşa ceva a fost posibil şi nu mi-a venit să cred; şi cei care erau cu mine se uitau la fel de nedumeriţi în jurul lor…se poate. Şocul de nedescris în faţa normalităţii şi a decenţei care par rupte din alt film când vine vorba de acest sistem bolnav, ne-a amuţit pe toţi.
Domnule doctor, vreau să vă mai întreb ceva: dacă nu operaţi, că nu sunteţi lăsat de sistem, deşi în regim privat se poate, aşa mi-aţi zis, n-ar fi bine să ieşim la o cafea? Numa’ bine, ne petrecem timpul agreabil în timp ce dumneavoastră aşteptaţi să vi se aprobe fonduri, iar eu aştept să mor.

DESPRE OBOSEALĂ


Declar în mod oficial că am obosit. Atât. E simplu. Am obosit să cred, să cred când toţi cei din jur îmi spun că o să fie bine, că se va termina totul, am obosit să mai zâmbesc şi eu strâmb din când în când şi să îi asigur că am moralul sus, că da aşa va fi.
Am obosit de toate acele „TREBUIE”: trebuie să gândeşti pozitiv, trebuie să speri, trebuie să atragi, trebuie să ai feeling-uri bune, trebuie să aia, trebuie să ailaltă. Ştiu că aşa este, dar pur şi simplu am obosit.
Mă frustrează faptul că am o grămadă de treabă, o grămadă de planuri, o grămadă de lucruri de făcut, idei în aşteptare, iar eu irosesc resurse preţioase, pe o armată de trebuie, în care trebuie (iată, din nou trebuie) să cred orbeşte, fără nicio garanţie.
Îmi răsună, fără să vreau, în minte, refrenul ăla: „sometimes in life, you feel the fight is over”. Încerc să-l alung. Nu e de-al meu, nu-i recunosc maternitatea, iar paternitatea şi mai puţin. Îl alung, dar este mereu acolo, după primul colţ. Vreau doar să mă încovrig pe covor, să închid ochii în întuneric şi când îi deschid din nou, refrenul să fi dispărut, să fie altă muzică, să fie alte gânduri şi alte speranţe şi poate, dacă nu cer prea mult, să fiu un pic, măcar un pic mai odihnită.
Vorba unei prietene: e sătulă lumea de drame. Nu asta e ideea de bază, nu dramatizez, nu îmi plâng de milă. Mereu am preferat tăcerile, suferinţele în cerc închis, lipsa de expunere. Nu e treaba nimănui ce se întâmplă dincolo de cercul extrem de intim al acelor puţini oameni în prezenţa cărora îţi permiţi slăbiciuni.
Oboseala, e umană. E simplă, firească şi naturală. Câteodată eşti îndreptăţit să simţi asta, să te laşi doborât, să îţi permiţi luxul, după ani de luptă, când nu te mai aştepţi decât să te agăţi de o rază de soare şi în schimb vezi că te întorci acolo unde nu vrei să te afli, în punctul de care credeai că te-ai îndepărtat, câteodată îţi permiţi luxul de a fi obosit. E un lux, e drept, şi îl câştigi greu, sau doar ai senzaţia că ai câştigat dreptul la acest lux. De cele mai multe ori eşti antrenat să crezi că nu ai dreptul să simţi asta, că e nefiresc şi cumva contra naturii, dar declar în mod oficial şi asumat, că am obosit.