UN BILET DE LOTERIE

Vineri am jucat la loterie. Cred că a fost al doilea, sau al treilea bilet pe care l-am pus în viaţa mea. Am auzit că anu’ ăsta tre’ să dea peste mine un sac de bani, stellae dicitur, aşa că m-am gândit că ar fi o ocazie bună să ajut destinul, adică un brânci acolo nu strică.
De vineri până duminică am avut timp la dispoziţie să fac planuri, să le stric, să le rearanjez, să mă gândesc.
Primul lucru la care m-am gândit a fost că nu mai e nevoie să strâng bani pentru operaţie. O problemă era rezolvată deja, şi încă foarte simplu. Mai sunt mici retuşuri pe ici pe colo, mi-aş fi făcut miopia să dispară, spre exemplu, pentru că mă scot din sărite lentilele aburite iarna pe ger; mai departe de atât nu m-am gândit.
Seara, când am ajuns acasă am intrat pe site-ul de unde îmi comand în general cărţi şi mi-am completat lista de viitoare cumpărături, la prima strigare, cu încă vreo sută de titluri. Ar fi fost mai multe, dar m-a luat somnu’.
Trebuia să visez la toate locurile în care vreau să ajung. Le-am reordonat şi am adus Mongolia cu câteva locuri mai în faţă. M-am trezit în puterea nopţii. Mă visam la Ushuaia. Nu era un coşmar, m-am trezit de prea multa încântare.
Până duminică am avut timp să mai cumpăr câteva case, să le schimb, să iau altele, să mă gândesc ce cadouri îi fac mamei, ce şi cum trebuie să se mai schimbe, să mai fie pus în ordine, să se prioritizeze.
Seara de duminică m-a prins în oraş, într-o cârciumă. Începuse furtuna şi ne refugiasem acolo. Un loc liniştit, cu fereastră semicirculară, dincolo de care ploua furios şi vântos. Muzica de pian era liniştită undeva departe şi în separeu eram doar noi. La ora cuvenită mi-a dat cineva un mesaj cu numerele care au ieşit la tragere. Aveam doar două. Lista de cărţi a revenit la dimensiunile ei de vineri dimineaţă, Mongolia s-a întors înapoi cu câteva locuri şi Ulan Bator a fost dintr-o dată la fel de departe pe cât e şi pe hartă; într-o fracţiune de secundă, toate planurile s-au dematerializat.
Un singur lucru a rămas la fel, nu l-ar fi putut dematerializa nimic: clipa senzaţională de atunci; chiar clipa însăşi, gustul cafelei, muzica de pian, compania cea mai apropiată de sufletul meu, plimbarea sub soarele încins de dinaintea furtunii, ploaia care bătea cu furie frunzele teiului din faţa ferestrei semicirculare. Am înţelea că singurul lucru care ar fi putut face să dispară magia acelei clipe ar fi fost un sac cu bani.
Ştiţi reclama aia care spune că unele lucruri se pot cumpăra, cu cardul sau cash. Pentru altele, nu există nimic, dar absolut nimic pe lumea asta care să le poată cumpăra. Încearcă doar, încearcă doar să pui un preţ pe capul lor, nu contează cât de mic sau de mare, pune un preţ; nu vei reuşi decât să le transformi într-o mocirlă puturoasă, bună doar de a fi ocolită. Până când nu vom înţelege cu toţii că niciun sac de bani nu este de ajuns să cumpere bucuria unei clipe pe care o petreci cu oamenii pe care îi iubeşti, că nicio înşiruire de bancnote nu o poate ţine în loc, că nu contează absolut nimic altceva în afara ei, sunt puţine posibilităţi de a ne putea bucura de ceva. În esenţă nu trebuie decât să înţelegi şi să preţuieşti nepreţuitul din fiecare lucru pe care ochiul, mâna, sau răsuflarea ta îl atinge.
Atunci, abia atunci, poate vei şti dacă viaţa ta a tras sau nu lozul câştigător. Până atunci…

INFINITUL FIECĂREI ZILE

De vreo lună jumate, fiecare zi s-a transformat într-un Univers de sine stătător, un Univers cu toate legile lui ataşate, cu reguli proprii de gospodărire, cu găurile lui negre, cu începuturi şi sfârşituri necunoscute, nedeterminate.
Am găsit cea mai simplă metodă de a face să existe un mâine: fiecare zi să înceapă prin sine însăşi, să se sfârşească la fel, să fie suspendată fără a se lega de cea de înainte sau de cea care va urma. Am ales ca în fiecare dimineaţă să îmi amintesc să spun te iubesc, să inspir o gură de aer la geam, abia apoi să îmi văd de ale mele, să îmi amintesc mirosul de cafea proaspătă care venea peste gard de la Mamure Alai, să îmi fac timp să ascult, să nu uit să ridic ochii la cer.
Poate că sunt prea speriată şi prea temătoare, poate mă zbat prea mult prinsă între „lacrimogenitaţi”. Nu ştiu. Aşa o fi, dar chiar nu se poate descrie sentimentul care te cuprinde dacă stai şi te gândeşti două secunde că poate este ultima dată când ai ocazia să faci un lucru, iar acel ceva trebuie făcut cu fiecare por, cu fiecare celulă, cu fiecare atom, cu toate simţurile ascuţite la maximum. Spun două secunde, pentru că sunt de ajuns. Dincolo de ele, există riscul real de a înnebuni.
Săptămâna care a trecut a fost plină, rotundă în sine, prin felul ei, prin întâmplările mărunte pe care eşti parcă pregătit să le guşti şi să le simţi altfel, atunci când teama îţi dă târcoale, atunci când ţi se strecoară o umbră în toate mădularele, atunci când înţelegi că trebuie să ai răbdare; răbdarea de a gusta fiecare clipă, nu răbdarea de a compune un puzzle complicat.
Am avut răbdare să îmi scot căştile din urechi atunci când mi-am dat seama că un bătrân îmi vorbeşte. Mă ruga să îl trec strada. Astea sunt fapte bune de manual şcolar, dar în ziua aia m-am simţit utilă. I-am întins palma, m-a luat de mână şi l-am rugat să nu se grăbească. S-a uitat mirat la mine şi mi-a zis oftând: „Eh…în ziua de azi toată lumea se grăbeşte domnişoară, zău aşa”.
În seara asta am avut răbdare să îi explic unei doamne trecute de prima tinereţe ce minunăţii am în borcanele de pe banda casei de marcat. Când mi-am luat sacoşa a strigat după mine de a răsunat magazinul „Poftă Bună!”. Chiar am avut poftă bună…
Am avut răbdarea să mai descopăr şi să mă îndrăgostesc de un scriitor nou pentru mine, întreprindere grea şi complicată, atunci când greu te mai face ceva să uiţi în asemenea hal de tine încât să lăcrimezi în tramvai fără să te mai intereseze nimic.
Acum am răbdare să stau cu capul scos pe geam şi să ascult cum tună din ce în ce mai aproape, fără să mă gândesc că am un milion de alte lucruri de făcut.
Am răbdare să o ascult pe mama seară de seară cum îmi povesteşte convorbirile ei telefonice cu toate babele din neam. Mereu are noutăţi şi suferă al naibii când nu are cui le spune. Mă simt ca în reclamele alea la telefonie mobilă când îţi iei un abonament cu multe minute ca să faci o bucurie mamei.
Am răbdare să privesc lung şi adânc în ochi oamenii, pentru că realizez că dacă nu mai am când să fac asta, trebuie să iau cu mine cât mai mult. Tot.
Mereu înţelegi greu. Greu de tot, toate lucrurile pe care altfel le tratezi cu o superficialitate vecină cu prostia. Ca să ajungi să înţelegi ceva, câte ceva, de fapt, trebuie să curgă mult „sânge” şi multă sudoare. Trebuie să treacă multe zile în gol, zile din care să nu înţelegi nimic, ca să îţi dai seama la un moment dat câte ocazii de a înţelege totul, ai ratat.
E atât de multă lumină în jurul meu…parcă abia acum deschid ochii şi mă orbeşte.
Cu toate astea, încă nu înţeleg cum să fac să am răbdare si să învaţ să iert.

DESPRE MINCIUNA II

Am mai scris şi până acum despre minciună. Despre nesimţireă ei, mai puţin însă. Am scris despre munţii mutaţi, despre anii de muncă, despre renunţări şi câştiguri plasate undeva la capătul drumului, câştiguri cuantificate în elemente despre care „inculpaţii” nu au habar. 
Nesimţirea oamenilor care te mint în faţă, fără să clipească nu are absolut nicio scuză. Mereu am fost dispusă să iert minciuna produsă din prostie, din naivitate, minciuna care a avut în spate un motiv, o tentativă decentă de a face viaţa mai bună celorlalţi; eu însămi am minţit de nenumărate ori.
Acum însă, mă deranjează din ce în ce mai tare când sunt luată de proastă. Nu mai am chef să închid ochii la asta. Joc după nişte reguli, şi mă trezesc la un moment dat că sunt singura care le mai respectă, că sunt Păcăliciul de serviciu. Vanitatea mea suferă. Păi dacă nu mai ai chef să respecţi regulile de ce nu mi-ai zis şi mie? Sincer, nu mi se pare amuzant, aşa că te poftesc să mergi în altă parte. Sigur vei găsi pe cineva dispus să îţi asculte fabulaţiile, pe cineva care să se dea de ceasu’ morţii în faţa dramelor tale inventate.
Am obosit şi nu mai am energie şi pentru rahaturi. Cred că mai simplu ar fi să ne spunem „la revedere” în ciuda anilor scurşi. Mă doare, mai ales când mă gândesc că aş fi putut să-mi canalizez energia în altă direcţie, şi mai mult de atât mă doare că nu am reuşit să te învăţ nimic. Nu sunt un guru, dar cred în lucrurile simple. Mă încăpăţânez mereu să cred că oamenii din jur au capacitatea de a digera o realitate, oricum ar fi ea, şi că o preferă mereu unei minciuni.
Mă doare să văd cum ne dezarmează minciuna. Nu ştim cum să reacţionăm, nu ştim ce să facem, ne trezim ca proştii cu o măciucă în cap, clipim mărunt şi des, şi tot ce putem articula este: „serios? Tu vorbeşti serios?”. Şi uite aşa noi rămânem cu nedumerirea şi ei cu ale lor, pentru că, din păcate, de cele mai multe ori îţi e ruşine de ruşinea lor să le zici în faţă vreo două, o urare de drum lung şi succes.
Ziceam de nesimţire. La atât se reduce: proastă creştere, nesimţire şi prostie. Îţi trebuie un tupeu fantastic să îţi minţi apropiaţii, să le trânteşti deliberat invenţii, să brodezi situaţii, numai să îi vezi cum se aprind, cum sunt de partea ta…realitatea e alta, şi e în altă parte. Nesimţirea m-a lăsat de fiecare dată mută. Nu ştiu să lupt împotriva ei, nu ştiu să o contracarez. De fiecare dată am încercat să-i întorc spatele şi să plec, să merg spre un loc mai curat şi mai senin, mai spălat de astfel de trăiri.
Nu înţeleg de ce lumea suferă după vieţi rupte din scenarii de film. Sunt atât de multe situaţiile în care banalitatea e mult mai reconfortantă. Tânjeşti ca prostu’ după viaţa celorlalţi, vrei să ai parte de o atenţie care nu ţi se cuvine, după o viaţă care nu îţi aparţine, şi uiţi să o mai trăieşti pe a ta. Sunt ciudate alegerile pe care le fac oamenii şi mie îmi scapă motivaţiile lor.
Toate valorile în care cred pălesc şi sunt terfelite de aceşti pseudo-oameni, şi simt că îmi răcesc gura aiurea, că mă lupt cu morile de vânt. Mi-e ciudă că suntem buni şi iertători cu cine nu dă doi bani, mi-e ciudă că îmi vin în minte o căruţă de cuvinte pe care nu numai că nu am curaj să le scriu aici, dar nici nu li le spun lor în faţă. M-aş răcori un pic, dar consider undeva într-un ungher de suflet că oamenii ăştia sunt deja tare „necăjiţi” şi săraci cu duhul, aşa că nu ţin musai să mai contribui şi eu la decăderea lor.
Sper că este evident pentru toţi cei care citesc că am în minte exemple concrete şi apropiate, că nu aberez pe temă dată, şi că rândurile astea sunt pe principiul bate şaua să priceapă iapa.

ULTIMELE AVENTURI ALE MATIZULUI VERDE

Următoarele rânduri s-ar putea numi: „cum să bagi o umbrelă într-un Matiz încuiat”, sau „Poliţia Română, noaptea de Înviere şi Matizul încuiat”.
Nimic ieşit din comun: chei uitate în contact, maşina încuiată, pasagerii plecaţi ca două flori, ora zece fără ceva.
La întoarcere se complică treaba. Zece şi ceva, lumina aşteptată acasă, cheile în continuare în contact, noi pe lângă maşină. Idee bună că am parcat pe o stradă circulată, sub un bec, în faţa unui chioşc cu de toate. Proprietarul făcea grătar alături.
Bun…astea fiind datele problemei, ce putem face. Dat fiind că internetul este o sursă inepuizabilă de informaţii, îşi aminteşte Dan de un filmuleţ pe Youtube, unde nişte indivizi te învaţă să deschizi o maşină cu un şiret. Să încercăm…converşii au şireturi lungi, teoretic ideea e genială; practic, e imposibilă, credeţi-mă pe cuvânt.
Când am plecat de acasă tuna, aşa că mama mi-a dat umbrela ei. Ne gândim să improvizăm o jojă dintr-o spiţă, că cică merge. Nu; nu merge. Sub nicio formă. Trece prima jumătate de oră şi se sesizează buticaru’ de la magazinul cu de toate că moşmondim acolo de ceva vreme. Vine să vadă care-i situaţia, se întoarce şi povesteşte. În cinci minute apar şi ceilalţi: cinci tineri săritori care teoretic ştiau cum să deschidă un Matiz cu cheile încuiate înăuntru; teoretic toţi mai făcuseră asta cel puţin o dată. Practic, nu a funcţionat nimic…absolut nimic.
Oprim prima maşină, un frate Matiz alb. Femeile se sperie când le cerem ajutorul şi demarează în trombă. Oprim a doua maşină, alt frate Matiz, de data asta albastru. Ocupanţii mai prietenoşi. Băieţii rămân cu noi, fata se duce acasă să ne aducă o riglă, după ce am încercat două chei de-ale ei şi evident că nu s-a potrivit niciuna. Între timp au mai căzut la datorie trei spiţe de umbrelă modelate în diverse forme de cârlig, şi chederul de la uşa pasagerului.
Scurt inventar: noi doi, buticarul, cei cinci tineri săritori, trei ocupanţi ai Matizului albastru, să tot fim unsprezece persoane şi aşa se duce prima oră de chin.
Până ajunge rigla, apare prima maşină de poliţie; nu vom afla niciodată dacă întâmplător, sau anunţată de vreun creştin cu spirit civic, care şi-o fi imaginat că ne apucăm să spargem maşini pe o stradă, să-i spunem principală, aglomerată, sub un bec, în faţa unui butic deschis. Nu contează. Cert e că de la poliţia comunitară, îşi face apariţia personajul, hai să-i spunem Marean, care se interesează de situaţie, se dă ştiutor, ne explică cum se deschide şi ne cere buletinele, aşa de fun, ca să scrie şi el în carnet. Se duce omu la maşină să aducă o sculă ajutătoare şi dă datele mele prin staţie. Apare rigla, pe care Marean o scapă împreună cu alte spiţe de la umbrelă şi cu scula lui în portiera maşinii. Nu-i nimic. Stau bine acolo.
Pleacă Matizul albastru, apare brigada de la Poliţia Rutieră: doi domni foarte spirituali şi săritori, care pe lângă idei, i-au adus lui Marean şi informaţii proaspete despre mine, proprietara maşinii, aşa că domnia sa s-a putut ocupa în continuare de spargerea maşinii fără grija că ajută infractori.
La un moment dat, după ce luminiţele împânziseră oraşul, după ce jumătate din populaţie a trecut închinându-se pe lângă noi, văzându-ne cum tragem disperaţi de două table, cineva a zis că mecanismul de la portiera din dreapta s-a stricat, e inutil să mai încercăm, şi că e momentul să ne mutăm în stânga, la uşa şoferului. Era unu şi ceva, eram deja echipă de paisprezece, mai apăruse şi scula cu care se deschidea uşa comandantului că cică şi ăla îşi încuie frecvent cheile în măşină.
La ora două apare şi soldatul de serviciu de la unitatea militară de peste drum. Tip zdravăn şi cu iniţiativă, ţine milităreşte o lanternă în dinţi, scoate plăcuţa de înmatriculare, şi o îndeasă muncitoreşte în portieră; nu se ştie de ce…poate împinge ceva, poate agaţă ceva, nu contează, să se întâmple ceva. Eram acolo de prea mult timp. Omul nu a mai putut sta deoparte. A venit să ne ajute. A tras de portbagaj să-i rupă butucul. Nu a mers.
Au stricat şi portiera de la şofer, umbrela a dispărut toată, spiţă cu spiţă. Eu am eşuat pe bordura de lângă maşină, râdeam că poliţia e aşa de bine informată, nu numa’ că ştiau unde stă mama în oraş, dar ştiau unde lucrez eu în Bucureşti, făceam haz de necaz să demonteze dracu maşina cu totu să o luăm în pungă înapoi, şi încercam să mă gândesc ce să-i zic maică-mi dacă până la urmă spargem geamurile.
Părea singura soluţie, dar după patru ore de chin şi paisprezece oameni scoşi din minţi de nervi, cu soldatu de peste drum cin’şpe, încăpăţânarea Matizului verde s-a tocit, şi a fost de acord să-şi dea peste cap geamul din spate, la insistenţele soldatului şi ale lui Marean comunitaru’.
Toată lumea a răsuflat uşurată, mai puţin Marean, care îşi vroia sculele înapoi, aşa că ne-a dus la Fane Nebunu, care a demontat portiera, de unde a apărut o riglă, umbrela mamei spiţă cu spiţă, numa scula tristului Marean nu, pentru că a rămas înţepenită într-un loc inaccesibil nouă la ora trei, în noaptea de Înviere, la lumina chioară a unei lanternuţe cu baterii pe care am căpătat-o din mila unui trecător.
Înutil să vă spun că acum, ca să intri în maşină trebuie descuiat portbagajul, apoi uşa din spate, apoi uşa şoferului, că portiera din dreapta este blocată, că miroase şi acum a peşte de la cuţitul pe care ni l-a împrumutat buticarul ca să scoatem chederul, şi că în ziua aia, undeva pe un drum de ţară am condus prima dată această maşină.