DESPRE CUVINTE

Se spune că la început a fost Cuvântul. Minunea primordială. Tot ceea ce a urmat este istorie. 
Cred că adevăratul păcat a lui Adam şi a Evei nu a constat în conştientizarea ruşinii, şi muşcătura fatală din mărul cunoaşterii, ci în conştientizarea cuvintelor, a puterii lor.
Izgonirea din Rai – nu cine ştie ce ispravă, până la urmă – nu asta a fost pedeapsa „capitală”, ci fuga de cuvinte. Au fost pedepsiţi să cadă în capcana cuvintelor, şi mai rău de atât, în capcana fugii de cuvinte.
Mereu cuvântul potrivit trebuie să vină mai târziu, mereu cuvintele sunt păstrate cu grijă pentru altcineva, pentru cineva care să le merite cu adevărat, până când, printr-o alchimie inversă, aurul se transformă în cenuşă. Mereu „nu am vrut să spun de fapt asta”, mereu „mă gândeam la altceva”, mereu „m-ai înţeles greşit”, mereu, mereu, de o veşnicie.
Facem slalom printre sensuri, ne adăpostim temători printre toate hăţişurile imaginabile de sensuri, ne ascundem, cum am mai zis-o de atâtea ori, şi de noi şi de ceilalţi, în timp ce descătuşarea e simplă şi la îndemâna oricui. Atât de simplă, încât ne sperie.
Toate acele „te iubesc”, „mi-e dor de tine”, „hai să ieşim la o cafea”, „îmi place cum îţi strălucesc astăzi ochii”, „eşti trei sfertul meu; nu jumătate, că ar fi prea puţin”, „mi-e drag de tine”, „îmi pare rău”, „îmi cer scuze”, „iartă-mă”, „cum îţi este astăzi”, formule magice care şi-au pierdut puterea, sau care se încăpăţânează să-şi îngroape puterea, pe care le ţinem departe, în lanţuri.
Mă gândesc fără să îmi pot împiedica o acră părere de rău, câte alte drumuri ar fi cunoscut viaţa mea, dacă măcar o parte dintre aceste „fiare” şi-ar fi găsit la timp drumul spre libertate, scăpate nesăbuit din gura mea, care în loc de asta se mişcă în gol, înghiţind doar aer.
Tot ceea ce ni se întâmplă este urmarea cuvintelor, sau de cele mai multe ori a lipsei lor. S-a scris mult despre cuvinte, atât de mult, încât nimic nu mai este nou, atât de mult, încât ne-am plictisit să mai credem ceva, orice, ne credem stăpânii lor, credem că ştim să le mânuim, în timp ce, de fapt, ele sunt cele care ne posedă fără scrupule, pentru că nu ar avea de ce să fie altfel.
De-a lungul timpului am rămas să înţelegem numai puterea lor distrugătoare, armele care pot fi cuvintele în atât de multe împrejurări, fără să mai luăm în seamă puterea magică, vindecarea, alinarea pe care le poartă în ele. Sunt oameni pe care îi putrm salva printr-un cuvânt. Le-am putea salva sufletul, doar că nu vrem. În schimb, avem la îndemână în orice moment pietre, săgeţi cu vârfuri otrăvite, gloanţe, şi din păcate nu sunt oarbe, genocid mascat, frâie de ţinut mulţimile în loc, de ghidat meşteşugit, zăbală, ham, napalm verbal.
Şleathă de inconştienţi. Ne merităm soarta cu prisosinţă.
La fel cum şi eu, mi-am meritat uluirea când am descoperit (pe internet, unde altundeva), că el era de multe luni cu cineva, în timp ce eu mă chinuiam să îmi măsor şi să îmi cântăresc cuvintele, să nu pară, Doamne Fereşte! în niciun fel când o să-i spun că mi-ar plăcea să stăm mai mult de vorbă la o cafea, sau măcar la o ţigară în spate. Era compromisul cel mai plauzibil.
Idioţi patentaţi, fără îndoială. Cred că selecţia naturală aduce fericirea către acei oameni care se tem cel mai puţin de cuvinte, catre acei curajoşi care ştiu să spună ce simt, care au curajul să facă pace, să fie oneşti, să nu manipuleze, să nu „joace-n foi de viţă” pe nimeni.
Blestemul cuvintelor mi se pare iadul cel mai greu de îndurat, dintre toate.

“VIVA MA-MA MAMAIA”


Nu am mai văzut marea noastră cea neagră şi minunată din 2007. Au trecut de atunci mai bine de 6 ani, şi iată, s-a întâmplat minunea. Merg să ne revedem, să inhalez, să ascult, să mă energizez, să îmi umplu inima.
Am fost.
Am inhalat : duhori de shaorme, grăsimi încinse, prăjite şi răsprăjite, cartofi prăjiţi amestecaţi cu kurtoşi, gogoşi de multe feluri amestecate cu hamsii. O încântare pentru orice nas, iar al meu nu-i deloc dintre cele mai fine. Miros sărat de mare găseai doar dacă erai cu nasul în alga de pe ţărm.
Am ascultat : manele multe şi felurite, behăituri, hăhăieli, mai multe dialecte ţigăneşti, înjurături, vorbe scuipate printre măsele, sfârâielile mai sus amintite de unsori.
M-am energizat. Nu am avut ce face, pentru că m-am plimbat fix 10 minute timp în care am fost izbită, împinsă şi lovită de cel puţin 10 ori. După o îmbrânceală pe metru (în medie), m-am energizat şi am zis să mă feresc. Pentru mine nu-i treabă simplă, că stau cam prost cu echilibrul, mai ales dacă se lasă un pic seara. Aşa de tare m-am energizat, că după încă vreo câteva minute am renunţat; am obosit aşa de tare să fac slalom printre picături de ketchup şi de piedici, că am făcut stânga împrejur şi dusă am fost.
Nu zic, m-oi fi transformat eu într-o mimoză, de nu-mi mai convine chiar nimic, oi fi nimerit într-un moment prost, poate chiar ăla cu cea mai mare concentraţie de bizoni pe pietonala din Mamaia, nu m-oi fi dus în zona potrivită, că cică treaba treabă e în Nord, nu ştiu.
Senzaţia serii au fost cele două „balerine” care îl însoţeau pe Radu Mazăre, cu care ne-am întâlnit, nici mai mult, nici mai puţin decât lângă nărăvaşul Matiz verde. Apariţia lor a făcut sufletul meu de copil să exclame: „Johnny Bravo Există!!!”, în gând evident, pentru că nu am vrut să zdruncin liniştea proaspăt plantatei bile de platină.
Mi-am murat tălpile şi nădragii într-un pic de apă sărată, am ocolit câţiva ştiuleţi de porumb pe ţărm, două PET-uri şi cam atât. M-am regăsit stingheră; aş fi vrut s-o iau ba la stânga, ba la dreapta, dar nimic nu părea altfel, în nicio direcţie.
Poate oi avea idei preconcepute, poate nu mai ştiu să mă bucur, poate m-am spurcat la locuri ceva mai curate, mai discrete şi mai plăcut mirositoare; nu mai ştiu ce să cred. M-am gândit chiar că poate sunt eu defectă, dar zău aşa. De mult nu am mai avut senzaţia de insuportabil, irespirabil, babilonie şi bâlci în acelaşi timp. M-am străduit, jur că am încercat, dar nu am avut cum să nutresc sentimente mai plăcute şi mai paşnice de atât…de mult nu am mai văzut ceva atât de urât, de mult şi de la un loc.
Îi admir din toată inima pe cei care aleg să-şi petreacă concediul aici, pe cei care după un an de muncă şi economii aleg să vină aici şi să-şi consume timpul, nervii şi banii, să povestească după aia că au fost la Mamaia, să păstreze un an întreg în minte imaginile alea, să plătească sume colosale (după judecata mea) pe orice. Oamenii ăştia dau dovadă de nervi mult mai tari decât ai mei, de principii economice care ar face să se înverzească de invidie orice laureat Nobel. Stau şi mă întreb ce rezultat dă o analiză a costului de oportunitate, astfel încât să te determine să iei o astfel de decizie.
Până la urmă, cum necum trebuie să trăiască şi turismul românesc. Observ că mai mult necum, decât cum, de-a râsu’ plânsu’ şi probabil că mai mult de o treime din suma de bani pe care o lasă un turist în urma lui în Mamaia se duce, sau ar trebui să se ducă pe igienizare.
Cert e că atât de tare mi-am umplut inima, cât, să-mi ajungă pentru următorii, cel puţin, 6 ani.

DESPRE DROBUL DE SARE

„Povestea Drobului de Sare” e de o vârstă cu lumea, nu mai spun că ni se povesteşte de când suntem mici. Nu ştiu om care să nu fi râs de ridicolul situaţiei povestite. Şi totuşi, ce învăţăm de acolo? Vă zic eu: fix nimic. Râdem, uităm, trecem mai departe şi ne tânguim.
Aoleu, ce mă fac? Dacă se întâmplă aia? Dacă se întâmplă ailaltă? Ne batem mintea, construim zeci de scenarii, majoritatea departe de adevăr, încercăm să ne imaginăm reacţii şi replici, şi fără să înţelegem cum, ne trezim captivi. În primul rând, suntem prizonierii propriilor noastre temeri şi angoase, una dintre cele mai ridicole forme de prizonierat.
Eu sunt fatalistă de fel; cred, cum ar zice mamaie, că „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”, sau altfel zis, cum am citit eu mai demult într-o carte: „indiferent ce uşi alegi să deschizi de-a lungul timpului, ele te vor conduce într-un final către destinul tău”, fără să aibă importanţă cât de mult ai crezut tu la un moment dat că fentezi soarta.
În aceste condiţii, cred că responsabilitatea pentru felul în care este călătoria ta, îţi aparţine în totalitate. Tu faci ca lucrurile să fie frumoase sau triste, nu te împiedică nimeni să te pişi contra vântului, dar nu prea înţeleg cu ce te ajută asta până la urmă.
Degeaba se construieşte o biserică la fiecare trei zile în ţara asta. Nimeni nu ştie să-şi îngrijească sufletul. Nu mă refer aici neapărat numai la învăţăturile bisericeşti, în numele cărora, conduşi ca turmele, ne omorâm sau ne urâm – idioţi fără întrebări, mă refer şi la învăţăturile lumeşti, contemporane, superficiale, uneori frivole, cele care nu lasă să treacă o zi fără să râzi, fără să te bucuri de ceva. Orice. Alegerea îţi aparţine.
Şi dacă mori mâine, nu-ţi pare rău că mori ca prostu’ cu stomacu’ ghem? Nu aşa se asigură locu-n Rai.
Nicio situaţie în care te afli nu aduce cu sine Apocalipsa, să ştii; dacă pierzi aia, sau ailaltă, de tine depinde să ştii, sau să înveţi să o iei de la capăt, să o iei pur şi simplu din loc. Dacă tot o să mori, măcar mori un om frumos, întreg.
Parcă cei mai frumoşi oameni, rămân totuşi, cei care nu au nimic, care nu se tem că vor pierde nimic, care îşi trăiesc cu bucurie clipele. A nu se înţelege greşit: nu ridic în slăvi ascetismul în nicio formă, comunismul renunţător de bunuri şi avuţii (în aparenţă), sau vreo formă de colhoz sentimentalo-mental; ridic în slăvi, o anume formă de uşurătate a fiinţei.
Fac apologia fiinţei care ştie să se bucure egal de ceea ce are şi de ceea ce nu are, care încă mai ştie să aprecieze fără să tânjească, care admiră fără să invidieze, care obţine fără teama de a pierde, care gândeşte, care experimentează şi nu uită că dincolo de colivia lui se găseşte lumea.
Mi-au povestit bunicii mei cum au trăit marea foamete de după război, sau apoi, prigoana comunistă. Mereu, în tot ce povesteau am găsit o notă de umor, şi mă întrebam cum? Cum e posibil să ajungă acolo, cum printre toate grozăviile pe care le-au îndurat, reuşeau să-şi amintească întâmplări hazlii, situaţii care să le fi rămas atât de tare în memorie.
Am înţeles în timp, că oamenii ăia erau mult mai evoluaţi decât noi modernii, îşi trăiau mai vertical clipa, înţelegeau că dacă pierd prilejul unui râs sănătos, al doilea ar putea să nu mai vină, că a doua zi le dă de urmă foamea, moartea sau securitatea, şi atunci, pierdut ar fi fost totul; abia atunci.
Cred că întrebările pe care şi le-au pus au fost ceva mai puţine, şi drobul de sare, deşi li se clătina mai ameninţător deasupra capului a fost ignorat cu mai mult succes, cu inteligenţa pe care noi am pierdut-o pe scara evoluţiei în acelaşi timp cu încrederea în noi înşine şi simţul umorului.

SEARA ÎN CARE NU VĂ POT SCRIE


Mi s-a întâmplat de multe ori, ca acum, să stau în faţa unei foi albe de hârtie. Scriu, citesc, nu-mi place, şterg. Scriu din nou şi de la capăt, încep iar să şterg. Astăzi, pur şi simplu nu ştiu despre ce să scriu. Îmi simt mintea la fel de albă precm foaia pe care o am în faţă.
Cu cât mă strădui mai tare, cu atât parcă fug de mine, mai departe, toate gândurile. În momentele astea nicio idee nu pare suficient de bună pentru a fi dezvoltată, pentru a fi împărtăşită. Nimic nu ajută : muzică, vin, cărţi, ţigări, întrebări, fotografii, scormoniri de memorie în căutarea unor întâmplări din copilărie, recitirea unor idei mai vechi. Nimic. Totul este slab şi pueril, totul este şters şi fără substanţă.
Alte dăţi, am recurs la artificii, am reluat teme vechi, am fentat. Acum, nu ştiu ce ar putea funcţiona. Sunt singură şi liniştea îmi este spartă doar de tramvaiele care trec prin faţa geamului. Îmi sperie gândurile firave draperiile care se zbat fantomatic la geamuri, mi-e cald şi am făcut curent, ca să nu pornesc aerul condiţionat.
Am dat drumul la TV şi aştept, fără speranţă, o idee de undeva din neant. Ştiu că nu se poate, dar încerc să mă păcălesc, încerc să pescuiesc de undeva un gând, care ştiu că nu va veni în seara asta.
Mă gândeam mai devreme, că nu v-am povestit niciodată despre iubirile mele, despre iubirile mele neîmpărtăşite, despre oameni pe care i-am aşteptat şi care nu au mai venit niciodată. Este un subiect despre care nu ştiu cum să scriu. Poate o să încerc într-o zi. Nu aş şti ce să vă spun. Mi-e ciudat să vorbesc despre chestiuni care implică alţi oameni şi care nu pot avea un cuvânt de spus. Mi-e ciudat să vă povestesc îmbrăţişări şi zâmbete care au compus momente frumoase, dar poate că voi încerca într-o zi.
Este frustrant să nu poţi opri în loc măcar un gând, o lumină care să te ducă mai departe. Te gândeşti la cuvintele care refuză să curgă cuminţi pe foaie, la cuvintele pe care nu le poţi rosti, care nu fac să rămână urme.
Astăzi, parcă toate mi-au ieşit pe dos, dar nu-i bai. Ştiu că mai sunt şi momente d’ astea. Îmi voi lua înapoi cartea, mă întorc la „Amurgul Zeilor Stepei”, o carte la fel de cenuşie şi tristă ca şi seara în care nu vă pot scrie.
RSS
Follow by Email
Twitter