Se spune că la început a fost Cuvântul. Minunea primordială. Tot ceea ce a urmat este istorie.
Cred că adevăratul păcat a lui Adam şi a Evei nu a constat în conştientizarea ruşinii, şi muşcătura fatală din mărul cunoaşterii, ci în conştientizarea cuvintelor, a puterii lor.
Izgonirea din Rai – nu cine ştie ce ispravă, până la urmă – nu asta a fost pedeapsa „capitală”, ci fuga de cuvinte. Au fost pedepsiţi să cadă în capcana cuvintelor, şi mai rău de atât, în capcana fugii de cuvinte.
Mereu cuvântul potrivit trebuie să vină mai târziu, mereu cuvintele sunt păstrate cu grijă pentru altcineva, pentru cineva care să le merite cu adevărat, până când, printr-o alchimie inversă, aurul se transformă în cenuşă. Mereu „nu am vrut să spun de fapt asta”, mereu „mă gândeam la altceva”, mereu „m-ai înţeles greşit”, mereu, mereu, de o veşnicie.
Facem slalom printre sensuri, ne adăpostim temători printre toate hăţişurile imaginabile de sensuri, ne ascundem, cum am mai zis-o de atâtea ori, şi de noi şi de ceilalţi, în timp ce descătuşarea e simplă şi la îndemâna oricui. Atât de simplă, încât ne sperie.
Toate acele „te iubesc”, „mi-e dor de tine”, „hai să ieşim la o cafea”, „îmi place cum îţi strălucesc astăzi ochii”, „eşti trei sfertul meu; nu jumătate, că ar fi prea puţin”, „mi-e drag de tine”, „îmi pare rău”, „îmi cer scuze”, „iartă-mă”, „cum îţi este astăzi”, formule magice care şi-au pierdut puterea, sau care se încăpăţânează să-şi îngroape puterea, pe care le ţinem departe, în lanţuri.
Mă gândesc fără să îmi pot împiedica o acră părere de rău, câte alte drumuri ar fi cunoscut viaţa mea, dacă măcar o parte dintre aceste „fiare” şi-ar fi găsit la timp drumul spre libertate, scăpate nesăbuit din gura mea, care în loc de asta se mişcă în gol, înghiţind doar aer.
Tot ceea ce ni se întâmplă este urmarea cuvintelor, sau de cele mai multe ori a lipsei lor. S-a scris mult despre cuvinte, atât de mult, încât nimic nu mai este nou, atât de mult, încât ne-am plictisit să mai credem ceva, orice, ne credem stăpânii lor, credem că ştim să le mânuim, în timp ce, de fapt, ele sunt cele care ne posedă fără scrupule, pentru că nu ar avea de ce să fie altfel.
De-a lungul timpului am rămas să înţelegem numai puterea lor distrugătoare, armele care pot fi cuvintele în atât de multe împrejurări, fără să mai luăm în seamă puterea magică, vindecarea, alinarea pe care le poartă în ele. Sunt oameni pe care îi putrm salva printr-un cuvânt. Le-am putea salva sufletul, doar că nu vrem. În schimb, avem la îndemână în orice moment pietre, săgeţi cu vârfuri otrăvite, gloanţe, şi din păcate nu sunt oarbe, genocid mascat, frâie de ţinut mulţimile în loc, de ghidat meşteşugit, zăbală, ham, napalm verbal.
Şleathă de inconştienţi. Ne merităm soarta cu prisosinţă.
La fel cum şi eu, mi-am meritat uluirea când am descoperit (pe internet, unde altundeva), că el era de multe luni cu cineva, în timp ce eu mă chinuiam să îmi măsor şi să îmi cântăresc cuvintele, să nu pară, Doamne Fereşte! în niciun fel când o să-i spun că mi-ar plăcea să stăm mai mult de vorbă la o cafea, sau măcar la o ţigară în spate. Era compromisul cel mai plauzibil.
Idioţi patentaţi, fără îndoială. Cred că selecţia naturală aduce fericirea către acei oameni care se tem cel mai puţin de cuvinte, catre acei curajoşi care ştiu să spună ce simt, care au curajul să facă pace, să fie oneşti, să nu manipuleze, să nu „joace-n foi de viţă” pe nimeni.
Blestemul cuvintelor mi se pare iadul cel mai greu de îndurat, dintre toate.
