POVESTE CU DESPARŢIRE


M-am înscris de curând la un curs şi tema pe care am primit-o pentru săptămâna asta a fost să scriu într-o juma’ de pagină, o scenă de despărţire. Ni s-a spus clar că povestea din spatele scenei nu importă, că nu e nevoie de amănunte, trebuie descrisă despărţirea, repet, în jumătate de pagină.
Mi s-a părut imposibil. Mi-am stors minţile în fel şi chip, cum să faci să desparţi scena de povestea din spatele ei, cum să faci să cuprinzi în jumătate de pagină atât de multe nuanţe şi sentimente, lacrimi, urlete, explicaţii sau lipsa lor, priviri. Concluzia de final mi-era simplă: „la revedere” sau „du-te dracu’”, de la caz la caz, deşi inventarul dintre aceste două extreme, la drept vorbind este infinit. Problema mea era cum să ajung acolo.
Am scormonit anii din urmă, încercând să găsesc în viaţa mea o scenă decentă de despărţire care să poată fi povestită, un final apoteotic de relaţie, o imagine dramatică pe care, chiar dacă aş fi ciuntit-o să o croiesc pe măsura unei jumătăţi de pagină, să stoarcă măcar o lacrimă într-un colţ de ochi.
Nu am găsit.
Toate finalurile mele au fost incredibil de sărace în cuvinte, de fiecare dată. Nu mai era nimic de spus. Nu ai ce să mai zici când pui capăt unei relaţii muribunde, care nu mai ducea şi nu mai aducea nicăieri, nimic. Este cumva inerţia pusă faţă în faţă cu bunul simţ. Bunul simţ al relaţiilor, care s-au sfârşit, s-au topit în ele însele, fără risipă de cuvinte, fără patimi.
Am scris cândva despre cuceritoare, specie de femei, din care eu nu am făcut niciodată parte. Nu am aparţinut niciunei subspecii, nimic. Nu mă recunosc în niciuna dintre descrierile pe care le-am făcut femeilor cuceritoare. Mereu am lăsat să mi se întâmple. O fi mai bine? O fi mai rău? Tind să cred că mai rău.
Nu îmi amintesc să fi cucerit vreodată ceva. Mereu spun că nu mă caracterizează răbdarea, dar sunt momente când realizez că nu am făcut altceva în afară de a sta şi a aştepta. Am stat, am avut răbdare şi s-a întâmplat.
S-au împiedicat de mine în drumul lor către altundeva, bărbaţii cu care mi-am scris relaţiile. Cam trist la o adică, dar asta se întâmplă când nu ai niciodată curaj, când nu pretinzi, nu ceri, nu iei, nu te baţi pentru ceea ce vrei, tot ceea ce trăieşti este o împiediceală nesfârşită.
De unde să găsesc eu material pentru despărţirea mea de juma’ de pagină? Aş fi putut scrie cel mult două rânduri, deci aveam altă dilemă. Să caut în cărţi, nu merge. Să mă inspir de la alţii, nu pot, pentru că nu am trăit eu şi scriu fals, tras de păr; la o adică sunt despărţirile altora. Să inventez, nu ştiu.
M-am dus cu gândul ani în urmă către sfârşitul unei relaţii, care deşi nici măcar nu a fost o relaţie înscrisă în canoanele cunoscute, a fost mai mult un abur, o iluzie, m-a îndurerat cel mai tare. Tot ce mi-a rămas din acea despărţire nespusă, sunt frânturi, cadre disparate, care au încăput de minune într-o jumătate de pagină.
Nu mi-a venit să cred. Cu atât de puţin am rămas? Necuvintele noastre de ani în urmă, nopţile mele de zbucium, durerea şi gândurile aiurea de zile în şir au intrat atât de frumos, cuminţi, în jumătate de pagină?
Atât a fost, sau atât mi-a rămas în memorie?
Aproape cât fişa unei cărţi la bibliotecă. Cea mai dureroasă dintre despărţirile mele a intrat, după aproape unsprezece ani într-o jumătate de pagină scrisă la un rând jumate’ cu caractere de doişpe.

ALUNA

În seara asta am încercat să spargem o alună. O alună de pădure. S-a dovedit aproape imposibil. După ce am rupt ustensila dedicată şi teoretic special proiectată pentru aşa ceva, după ce am schimbat alunele între ele, poate găsim una mai cu bun simţ, după ce am alergat după alte vreo două alune pe sub dulapurile din bucătărie (până şi veveriţa isterică din Ice Age ar fi pălit de invidie), am adus un ciocan. 
Am fost în balcon şi din troler-ul transformat în trusă de scule, da am o trusă de scule, am adus ciocanul. Am pus pe masă tocătorul, sau fundul cum îi spunem noi, am pus pe el o alună, şi cu mişcări scurte, timide şi repetate am încercat să-i venim de hac. După mult zgomot a pagubă, altă alună în loc, apoi încă o alună, alte mişcări scurte şi repetate, am reuşit să îmi trag un ciocan peste degetul mare şi abia apoi, lovitura de graţie alunei. 
 Fix ca-n viaţă. 
 Alergi ca idiotu’ juma’ de oră după o alună, fără succes. O schimbi cu alta. Apoi cu alta. Iei o ustensilă complet nepotrivită şi ineficientă, în cazul nostru din plastic, o rupi. Schimbi iar aluna. Iei o altă sculă mai de Doamne-ajută, îţi dai mai întâi cu târnăcopu-n coaie, în cazul nostru cu ciocanu’ peste deget, apoi reuşeşti. 
În locul alunei din poveste puteţi pune absolut orice doriţi: relaţie, job, mers până mai încolo, comunicare interumană, inspiraţia de a scrie o poveste luni seară, orice; absolut orice. Teoria este perfect valabilă şi aplicabilă în toate cazurile. 
Suntem genetic programaţi, majoritatea, să alegem calea cea mai grea. Vreau „aluna” asta acum, cu orice preţ. Ce-ar fi fost să o fi vrut mâine, când aş fi avut scula potrivită, sau să fi luat de la început ciocanul, care s-a dovedit a fi mai eficient? Ce-ar fi să nu mai bălesc acum isteric lângă castronul cu alunele inaccesibile din faţa mea şi să îmi concentrez atenţia în altă direcţie? Ce-ar fi fost să fi avut de la bun început inteligenţa necesară să nu îmi dau întâi cu ciocanul peste deget şi abia apoi să mănânc aluna. 
E stupid, la fel ca-n viaţă. Ai sub nas un castron cu bunătăţi pe care nu le poţi mânca. Evident, le vrei atunci, orice-ar fi, indiferent cât de păgubos se dovedeşte. Nu contează. Persistenţa în prostie e sfântă. 
Nu m-am lovit foarte tare. De data asta. Ironia este că în general, totul depinde de circumstanţe. Acum iau, spre exemplu, nişte pastile care îmi transformă şi cea mai mică lovitură în ditamai vânătaia. Probabil că mâine voi avea unghia vânătă, dar nu pot să zic nimic. Cum spuneau ai mei când eram mică şi mă loveam: „semne de bună purtare, tată”. Ăsta va fi un semn de maximă inteligenţă, de raţiune, de răbdare şi dichis intelectual. Alte dăţi a fost mult mai grav decât o unghie vânătă. 
În fracţiunea de secundă când am ghicit că ciocanul mi se va duce peste deget, nu peste alună, mi-au venit în minte zeci de situaţii similare, zeci de cazuri când, în loc să îmi văd de treabă, să nu forţez nota, să am răbdare, să găsesc alte situaţii, mai puţin stupide, în care să-mi dovedesc determinarea, când putea fi mai simplu, sau mai puţin dureros, când aş fi putut la fel de bine, să mănânc o bucată de ciocolată, nu o „alună”, eu am ales, invariabil să îmi dau cu ciocanul peste degete. 
Fix ca-n viaţă, parol!

VÂNZATORUL DE DOPURI

Dopuri de plută. Nu îmi iese din cap imaginea: pe o bucată prăfuită de celofan întins pe jos în faţa lui, un bărbat prost bărbierit, cu faţa trasă, vindea dopuri de plută într-o pungă veche. Mai avea aşezate alături câteva arcuri ruginite care aparţinuseră cândva unei clanţe de uşă, câteva casete audio şi alte nimicuri. Bărbatul din stânga lui vindea bibelouri vechi şi nespălate, iar în dreapta, într-o cutie erau jucării vechi de pluş, dezmembrate şi prăfuite, alături de viniluri cu trupe de care eu nu am auzit niciodată. O familie s-a oprit acolo să îi cumpere fetiţei jucării. I-au luat o maimuţă roşie deşirată şi un urs de culoare incertă.
Din toată babilonia de neînchipuit pe care o poate cuprinde un târg de vechituri, faţa acelui bărbat mi-a rămas întipărită în minte. „Standul” lui era atât de sărac încât parcă îşi vindea sufletul în punga aia veche. M-am oprit o secundă şi mi s-a strâns inima. M-am întrebat, fără rost dacă aia era tot ce îi mai rămăsese acasă, dacă doar de atât se mai putea lipsi din avutul lui.
Puţini dintre oamenii care vindeau acolo erau ceva mai pricopsiţi. Îi recunoşteai imediat după rotunjimea obrajilor, după hainele curate şi urâte. Ei erau bişniţarii.
Restul, pe o suprafaţă neînchipuit de mare, erau oameni care fie încercau să scape de nimicurile din casă, fie îşi vindeau şi ultimul nimic din casă, în speranţa unui câştig oarecare, câştig care să cumpere pâine sau o poşircă ieftină, aducătoare de uitare.
Am văzut acolo lucruri pe care nu mi-am putut imagina vreodată că e posibil să le vinzi, că se poate gândi cineva să le vândă, sau că altcuiva îi pot fi de trebuinţă. Legile economiei ce domneau peste acel spaţiu sunt complet noi pentru mine, deformate, relative şi specifice. Am văzut oameni în căutare de nimic anume, poate le pică ochii pe ceva ce ar putea fi cumpărat, oameni în căutare de ceva anume, ceva ce este peste puterea lor de cumpărare în orice magazin şi se mulţumesc cu ceea ce au alţii de aruncat sau a fost scormonit cu meticulozitate în gunoaie, alături de oameni care veneau a zecea oară în speranţa că ar putea trebui cuiva ceea ce aveau ei de dat: mormane de ruginituri, pantofi scâlciaţi, haine şi veselă uzate, cuie vechi, aparate electronice ieşite din uz, telefoane furate, echipamente de toate soiurile şi provenienţele, şurubelniţe, elastice, papiote, nasturi vechi, insigne ruginite, oglinzi pătate, toastere fără cablu, televizoare arse, mănuşi desperecheate, orice ţi-ar fi putut trece prin cap, inclusiv lenjerie.
Cineva vindea o pânză de bomfaier din 1963 şi lângă ea avea o menghină ca a tatei din magazia din curte, menghina albastră pe care mi-am făcut ucenicia şi unde mi-am prins degetele de atât de multe ori îndoind fără rost cuie.
Mi-am cumpărat un sac de cărţi la preţul la care mi-aş fi luat două cărţi noi, la preţ redus. Primul instinct a fost de jenă. Apoi am realizat că cei de la care le cumpăram nu erau şi cititorii lor, nu erau cei care dăduseră banii pe ele, nu le iubeau. Dumnezeu ştie de unde le luaseră, iar eu le-am făcut un serviciu că i-am scăpat de hârţoage. I-am scutit să le mai care şi săptămâna următoare în târg, unde nu le cumpăra nimeni. Nu erau utile nimănui pentru nimic. Erau o comoară grea, prăfuită şi mirosind a mucegai şi închis.
Toată scena asta forfotitoare se întâmpla sub un cer uluitor de senin, sub soarele puternic, care nu te lăsa să treci cu vederea nimic. Mergeam cu capul în pământ, pentru că îmi lăcrimau ochii de la atât de multă lumină, şi de la atât de multă durere. Îmi intra praful în ochi, mi-am şters de nenumărate ori ochelarii de marginea tricoului, şi mai tare decât praful, îmi intrau în ochi privirile stinse ale celor aşezaţi pe scăunele sau pe jos lângă marfa lor mizeră, speranţa care te întâmpina când te apropiai, câinele de pripas care se plimba printre oameni, cerşind şi el ceva, orice, haine murdare, mâini tremurând alcoolic, feţe galbene de boală sau de foame, mirosul acru de sărăcie.
Dacă poţi asculta povestea fiecărui obiect mut de pe jos, dacă poţi cuprinde şi înţelege dramele vânzătorilor de nimicuri, dacă poţi descifra tot ceea ce are de spus limbajul acela inaccesibil pentru muşterii mall-urilor, dacă mai poţi fi la fel după întalnirea cu vânzătorul de dopuri de plută…

EDUCAŢIA PROLETARĂ


„Măi fată, pe tine or să te mănânce câinii când o să pleci de acasă; habar nu ai câte cepe să pui într-o ciorbă, sau cum să ţii mătura în mână”. Pe vremea aia nu aveam aspirator, iar catering-ul avea să se inventeze pentru noi la distanţă de vreo zece-cinşpe ani. E adevărat că nici măcar un ceai nu ştiam să fac, dar la fel de adevărat era şi că nici măcar nu mă interesa. Aveam să văd la momentul potrivit ce e de făcut ca să infuzezi două buruieni în ibric.
Amintindu-mi acum refrenul pe care mi-l cântau ai mei non stop îmi dau seama cât de tare se pot înşela părinţii când vine vorba de viitorul casnic al copiilor lor. E adevărat că nu m-am transformat în master chef şi nici nu deretic non stop în casă, dar e la fel de clar e că nu m-a mâncat niciun câine. M-a muşcat unu în vacanţa dintre anu’ doi şi anu’ trei de facultate, dar atât.
Dacă stau să mă uit un pic în jur, trebuie să recunosc, că la un singur lucru nu se înşelau ai noştri: ne creşteau din şi cu mult bun simţ.
Ceea ce se chema copil obraznic „pe vremea mea”, se cheamă acum copil cuminte sau foarte cuminte, desigur în linii mari şi păstrând proporţiile. M-a învăţat cineva că acum nu se (mai) cresc copii cuminţi, ci copii responsabili. Total de acord, mai ales că învăţătura vine de la o mămică pe care eu o respect şi admir extraordinar de tare.
Mi se pare, totuşi, un regres extraordinar ceea ce se întâmplă, şi nu înţeleg de unde vin traumele copiilor de azi. Părinţii lor au acces la internet, la emisiuni de profil, la zeci de manuale şi tratate de psihologia şi modul de creşterea copilului de un an, un an şi două luni, trei ani şi două săptămâni, etc.
Ar putea unii să-mi spună că repetându-mi refrenul „măi fată, pe tine or să te mănânce câinii”, mi s-a inoculat ideea că nu aş fi bună de nimic, că m-am transformat într-un adult nesigur, că am crescut cu o anumită etichetă psihică, şi aş putea continua aşa la nesfârşit.
Nu cred asta. Pentru ai noştri era important şi de bun simţ să fim în stare să ne descurcăm, şi pentru că ei erau deja obosiţi, aveau nevoie să se asigure că nu vor trebui să ne poarte de grijă la nesfârşit. În felul lor, încercau să ne crească responsabili. Cea mai mare spaimă a maică-mii era ca nu cumva atunci când voi creşte şi voi pleca de acasă să spună cineva „halal de mă-ta care te-a crescut”. De bun simţ, aş zice.
De bun simţ era şi faptul că ştiam să ne jucăm, că nu chemau salvarea de câte ori ne zgâriam, că dacă ni se făcea rău, era sigur de la zarzăre, nu de la mezeluri, că bunica se ascundea şi mergea în spatele meu pe drumul de la şcoală până acasă, să se convingă că ştiu să traversez responsabil strada, că ne învăţau să ne încălzim mâncarea de mici şi ştiam să dăm săru’mâna oricui mişca pe stradă.
Nu am fost un copil bătut de părinţi, poate din acest motiv, singura bătaie pe care mi-a administrat-o tata, mi-a rămas atât de înfiptă în minte…mai mult datorită faptului că după aia el a bocit mai rău ca mine. Mama mă altoia mai mereu, dintr-un ciudat simţ al datoriei, şi ca să fie cercul complet eu îmi făceam datoria să plâng. Simplă rutină.
Părinţii noştri nu se certau de faţă cu noi, şi nu ne foloseau ca şi arme unul împotriva celuilalt când aveau de împărţit diverse. Ne trimiteau după pâine şi când aveau treabă în casă ne ziceau să mergem peste drum la vecini să nu se mai împiedice de noi. E drept că nu aveau grija televizorului şi a calculatorului în ceea ce ne priveste, dar trăiau mereu cu spaima că o să ne frângem oasele căzând din pomi. Eram zoioşi şi cu hainele de joacă sfâşiate şi chiar dacă nu aveam jucării, nu ne plictiseam niciodată. Inventam.
Mi-am amintit toate lucrurile astea în timp ce, în seara asta, tocam de zor diverse pentru două oale cu mâncare. Îmi vine să râd. Mă gândeam că dacă până acum nu „m-a mâncat niciun câine” slabe şanse să se mai întâmple de acum încolo şi asta, doar datorită educaţiei proletare.

DESPRE SUPERFICIALITATE


Nu ne place, nu îi recunoaştem maternitate sau paternitate, nu este copilul nostru, nu îi cunoaştem şi nu îi înţelegem sensul, dacă îl cunoaştem fugim de el ca dracu’ de tămâie, sau îl folosim exclusiv în raport cu alţii.
Oricât de mult ne-ar displăcea, suntem prin excelenţă superficiali, atât ca naţie, cât şi ca indivizi, copiii naţiei care ne-a dat naştere şi care ne educă.
Suntem, părerea mea, generaliştii perfecţi, ştim câte puţin despre o mulţime de subiecte, dar în esenţă, nimic despre ceva anume, părerişti fără şansă de vindecare. Problema este că ne şi place. Culmea!
Nici rahatul de la fund nu ştim să ni-l spălăm temeinic (nu degeaba media consumului de săpun spune atât de multe despre noi), dar avem păreri despre orice.
Nu mi-e greu să înţeleg maladia lipsei de bun simţ, atâta vreme cât o privesc în contextul omniprezent al superficialitaţii. Majoritatea lucrurilor din jur îmi dau senzaţia unor haznale pline cu rahat, acoperite de o pojghiţă de aur (că tot e la modă subiectul). Nimic dus până la capăt, nimic terminat, nimic făcut etapă cu etapă, toţi suntem prea buni pentru a ne bate capul, pentru că, nu-i aşa, ştim deja totul.
Poate dacă îi spun lipsă de atenţie la detalii, multă lume s-ar putea simţi mai puţin lezată, dar din păcate, nu vorbesc decât despre superficialitate, pentru că în esenţă, lucrurile rămân la fel, indiferent ce nume le dai. Te bălăceşti în aparenţe, în judecăţi de valoare fără valoare, fără fundament, în pretenţii, în fără cap şi fără coadă, pentru că este obositor să înţelegi, să înveţi, să analizezi, să munceşti, să pătrunzi esenţe.
Poate e şi graba secolului de vină, dar nu cred că asta este o scuză. Esenţa gesturilor mărunte scapă mai mereu, aparţine, sau trebuie să aparţină altora, pentru că, noi suntem mereu cu un pas în faţă, ştim, ardem etape, suntem prea buni, avem puterea să judecăm mai repede şi mai bine decât toţi ceilalţi.
Genul ăsta de atitudine este extrem de obositoare. Nu am nimic împotriva celor care au păreri, ba din contră îi admir, împotriva celor care ştiu înaintea mea un lucru oarecare, împotriva celor care îşi permit astfel de atitudini luxuriante, dar m-am plictisit de toţi cei care nu au niciun motiv să creadă sau să spună ceva, orice.
Revin la lipsa de bun simţ, care este esenţial legată de superficialitate. Nu am văzut în viaţa mea un om care să fie superficial şi bine crescut sau invers. Aceste două noţiuni se exclud una pe cealaltă în mod firesc, şi nici nu cred că există vreo posibilitate de a fi altfel.
Să nu credeţi că nu mi s-a întâmplat niciodată să mi-o ia gura pe dinainte, să nu vorbesc fără să ştiu, să nu am păreri aiurea, că aşa aveam eu chef, să nu vorbesc despre subiecte în care nu aveam nicio competenţă, nicio cunoştinţă, nimic, să judec oameni aiurea. Am avut marea şansă că mereu a fost pe lângă mine cineva care să-mi dea câte una peste bot, sau peste ceafă, de la caz la caz, care să-mi explice că tre’ să îmi mai văd şi de ale mele, şi abia când voi fi ştiind câte ceva să deschid gura, şi atunci, abia în şoaptă. Ştiţi care e culmea? De fiecare dată am priceput.
Nici până acum nu am reuşit să învăţ foarte multe lucruri despre ceva anume, dar am reuşit să pricep, vorba unui prieten: „mai uşor cu pianu’ pe scări; dacă-l scapi, e panică mare.”