Între marchiza cu geamlâc şi camera aia bună, căreia noi îi ziceam “la ’naltu”, pentru că era camera cea mai bună şi cea mai înaltă din casa bunică-mii era uşa cea mai meschină pe care am putut-o vedea vreodată scundă, de până şi eu dădeam cu capul de pragul de sus încă de la 10 ani. Era cioplită grosolan din bârne groase de lemn, vopsită în verde scorojit şi avea de-a curmezişu’ drugi ruginiţi de fier. Bunica o încuia mereu cu o cheie mare şi intram rar acolo. Într-o bună zi, am pus mâna pe cheia masivă, rece şi zgrumţuroasă de metal, am răsucit-o în broască, pândind cu atenţie sunetele, să aud dacă m-ar fi putut prinde cineva. Linişte. Clanţa cu mâner rotunjit s-a lăsat cu uşurinţă în jos. Am tras adânc aer în piept şi am apăsat până la capăt. Uşa s-a mişcat surprinzător de uşor şi fără zgomot în balamalele vechi, am împins-o spre stânga, am strâns puternic pleoapele şi am păşit peste prag cu spatele. Când am deschis ochii, în faţa mea se află o uşă înaltă, albă-sidefie, cu un mâner pe care-l simţeam în palmă călduţ, metalic şi neted. M-am întors şi în jur cât priveai cu ochii erau rafturi nesfârşite cu cărţi, aşezate incredibil de ordonat, pe mărimi şi culori, în şiruri cărora nu le puteam zări capătul. Biblioteca aceea, pentru că mi-am imaginat că trebuie să fie o bibliotecă, mirosea puternic a hârtie nouă, a cerneală tipografică şi a lemn de pin. Mirosul de pin nu îl înţelegeam, pentru că rafturile îmi erau ascunse vederii, cărţile părând a fi puse direct una peste cealaltă, fără vreun suport. Dintre toate bibliotecile în care mi-a fost dat să intru vreodată, asta era singura care mirosea a nou, de ca şi cum cineva tocmai terminase de tipărit cu câteva minute mai devreme toată înţelepciunea lumii şi o pusese cuminte, aliniată pe rafturi. Am făcut câţiva paşi pe mocheta groasă vişinie care înăbuşea orice zgomot. „Ia uite, o cameră perfect izolată fonic. Aici ar trebui să vină Dan să cânte la chitară, că sigur nu l-ar mai auzi niciun vecin.” Am zâmbit gândindu-mă că-s un pic prostuţă: sunt într-o cameră cu toată înţelepciunea lumii, şi mi-e mintea la chitările lui Dan. Cum e asta? Brusc am simţit un iz de pelin proaspăt strivit şi în clipa aia m-am întrebat unde sunt totuşi, de până şi aici au probleme cu moliile. Am mai făcut câţiva paşi, cu capul ridicat, dat pe spate, în timp ce încercam să număr şirurile de cărţi care nu se mai sfârşeau, până hăt sus. Am pierdut şirul pe la numărul 1965. M-am oprit ameţită şi văd că în faţa mea răsărise între timp, de undeva un fotoliu mare, cu spătar înalt. Se poate să fi fost de la început acolo şi să nu-l fi văzut eu, pentru că avea tapiţeria de aceeaşi culoare cu mochetă vişinie de pe jos. Am ocolit fotoliul şi când am ajuns în faţa lui am văzut un bărbat tânăr cu părul lung, castaniu, îmbrăcat cu o cămaşă albă, cu ochii ascunşi în spatele unor ochelari de soare. Stătea cu capul un pic dat pe spate, sprijinit de spătar, de ca şi cum ar fi dormit, sau de ca şi cum ar fi ascultat o muzică ce se auzea doar pentru el. Mi s-a părut cunoscut şi am stat acolo nemişcată câteva secunde încercând să-mi dau seama de unde îl ştiu. În cele din urmă l-am întrebat cine este. Mi-a răspuns: – I’m the Lizard King…and I can do anything. În timp ce rostea aceste cuvinte, şi-a tras uşor ochelarii de soare şi l-am recunoscut: Jim Morrison. Mi-a întins zâmbind o bucată de hârtie pe care erau desenate nişte semne ciudate. Am despăturit-o mută de uimire şi nerăbdare. Ce avea să îmi spună? Jim era acolo şi îmi spunea ceva. Mi-am controlat tremurul mâinilor şi am desfăcut hârtia. Pe ea era scris de mâna, un scris regulat şi caligrafic, cu litere rotunde şi cerneală roşie: „ There Are Things Known And Things Unknown And Between Them Are The Doors”. Tresar. Porţile Percepţiei, Huxley, înţelepciunea lumii, Jim, Bacon, Blake… Am ridicat ochii de pe foaie şi în faţa mea nu mai era nimeni. Jim dispăruse. Mai auzeam pe fundal o melodie ca o respiraţie, suavă ca o vară indiană, spartă pe alocuri de acorduri de Hammond. Sunt toţi aici oare? E toată trupa ascunsă după rafturile astea? M-am învârtit în loc şi nicăieri nu se zărea nicio spărtură în zidul ermetic de cărţi. Nu ştiu cât am stat acolo nemişcată. În cele din urmă m-am hotărât să mă duc să văd măcar ce fel de cărţi sunt, aşa că m-am apropiat de rafturi. Avusesem dreptate: toată înţelepciunea lumii era tipărită şi depozitată în încăperea aia. Am luat la întâmplare mai multe cărţi de pe rafturi. Pe fiecare copertă era desenată sub titlu o uşă înaltă, din material alb-sidefiu. Am pus mâna pe una dintre ele, am apăsat uşor clanţa metalică pe care o simţeam în palmă netedă şi călduţă şi cu ochii închişi am păşit.
Month: November 2013
SE FĂCEA CĂ…
„Se făcea că”…
Aşa trebuia să înceapă una dintre temele mele de la curs, temă în care urma să ne povestim o zi din viaţă de ca şi cum am fi visat-o. Multă vreme m-am întrebat ce să scriu, care zi din viaţa mea ar merita povestită, sfinţită cumva cu „se făcea că”.
În viaţa mea rareori „se face că”; faptele şi întâmplările sunt simple, banale, concrete. Ideea mi-a venit cu o zi înainte de termenul de predare când, pe tricoul cu care fusesm internată la a doua mea intervenţie din Franţa am găsit o inimioară. Clară, parcă desenată acolo de cineva, fix pe partea dreaptă, parte dreaptă care fusese operată, inimioara aceea m-a dus cu gândul că un înger mi-a dat un semn, un semn că nu mă va lăsa de izbelişte. Nu putea fi decât tata şi astfel,
Se făcea că am deschis ochii brusc. Am bâjbâit după ochelari, apoi după telefon. Uitasem că nu îl am la mine. Îl lăsasem de cu seară la hotel.
M-am uitat la ceasul aşezat strâmb pe perete. Arăta ora şase şi două minute. Îmi spuseseră că vin să mă trezească la şase. Peste câteva clipe s-a deschis uşa şi a intrat o asistentă corpolentă, îmbrăcată în uniformă verde. Mi-a zâmbit şi mi-a făcut semn cu capul spre baie. Nu o mai văzusem până atunci şi mi-am dat seama că nu mă cunoaşte, nu ştie că vorbesc destul de bine franceză. Am întrebat-o dacă mi-a adus substanţa cu care trebuia să mă spăl şi pastilele. Faţa ei lătăreaţă s-a destins într-un zâmbet mare şi cald, mi-a întins sticluţa cu substanţa aia roz şi scârboasă , un fel de dezinfectant şi mi-a lăsat pe noptieră patru pastile. Ştiam că trebuie să le înghit pe toate aşa că nu am mai întrebat-o nimic.
Am aşteptat-o să iasă şi m-am dus la duş.
M-am întors în salon după jumătate de oră, încălţată cu papucii roz din plastic şi îmbrăcată în cămaşa de noapte complet ridicolă pe care mi-o dăduseră ei, prinsă doar cu două capse la spate.
M-am aşezat pe marginea patului, gândindu-mă ce să fac. Trebuia să înghit pastilele; ştiam că sunt nişte somnifere puternice care m-ar fi adormit în câteva minute, dar eu aş mai fi stat. Brusc îmi era dragă luciditatea mea. Mă gândeam că poate sunt ultimele minute în care mai ştiu de mine şi aş fi vrut să mă mai uit pe geam, să mai văd lumea, să văd măcar o pasăre în copacii din parc.
Dimineaţa părea rece şi umedă dincolo de ferestre, pâcloasă şi gri. Mi s-a făcut frig; cămaşa desfăcută la spate de sus până jos nu îmi era de niciun folos.
M-am aşezat în pat şi m-am acoperit. Am înghiţit până la urmă pastilele şi am văzut pe noptieră cartea pe care o luasem cu mine. Se numea „Mâine”. O carte proastă, aproape execrabilă, dar m-a făcut să mă gândesc că poate este un semn, poate pentru mine va exista totuşi un mâine. Mi-am aşezat cuminte mâinile peste pătura albastră şi mi-am studiat câteva clipe unghiile pe care mai rămăseseră câteva urme de ojă roşie. Asistenta care mi le ştersese seara trecută era grăbită, şi nu a avut răbdare să le cureţe ca lumea. Ia uite, mă gândeam, dacă mor, nu am nici măcar unghiile pictate, mor cu ele aşa cu câte două dungi roşii pe laterale.
Simţeam cum mă cuprinde toropeala; mai aveam câteva minute pe care nu ştiam cum să le petrec. Poate ar trebui să mă rog, mă gândeam. Să mă rog cui? Dumnezeul ăsta al oamenilor pare prea ocupat, cred că are o altă listă de priorităţi, că altfel nu aş fi acum aici. Mi-am amintit de tata, mi-am amintit că atunci când eram paralizată l-am visat, l-am visat că mă certa, că nu-s de ispravă, că el când a murit era liniştit că mă lasă pe mine să am grijă de tot şi eu fac tâmpenii, îi dau de lucru. M-am întrebat atunci, cu ciudă, cum îi fac de lucru. E mort, e departe, e dus, rece şi ţeapăn, n-are nicio treabă cu mine, cu mama, să mă scutească de teorii.
Am început să mă rog tatei, să îmi muşc buzele, să zgârii pătura albastră care mi se scămoşa sub unghii, să îi înşir lucrurile pe care le mai am de făcut, să facă ceva, măcar acum, dacă tot şi-a pus palma-n cur – vorba lui – şi m-a lăsat baltă.
Nu am realizat că plângeam de-a binelea. Deodată, am simţit miros puternic de vaselină, i-am simţit palma aspră, l-am simţit cum mă mângâie pe frunte ca atunci când eram mică şi voia să vadă dacă am febră. Am închis ochii. Am zâmbit. Tata a fost toată viaţa lui lăcătuş la o fabrică de remorci. Îi intrase mirosul de vaselină în toţi porii şi niciodată, indiferent cât de mult se spăla, nu dispărea complet. Avea unghiile mereu negre, şi mâinile aspre, muncea afară, în curtea uzinei. Am adormit zâmbind. Era acolo. Venise tocmai în Franţa, el care niciodată nu mersese mai departe de Constanţa. Era acolo.
M-a trezit o zgâlţâitură scurtă în lift. Mi-am dat seama că mă duc la sala de operaţii. Am deschis ochii, dar cum îmi luaseră ochelarii nu am distins mare lucru. La picioarele patului meu era un bărbat, care m-a întrebat de unde sunt de am păr atât de frumos. Poate am visat, nu mai ştiu.
M-au aşezat pe o masă luminată puternic, şi mi-au pus o mască de oxigen. Madame Lamy anestezista îmi povestea cu glas monoton că a îngheţat de acasă până la spital, că fiul ei cel mic nu voia să meargă la şcoală în dimineaţa aia, că nu a vrut să-şi mănânce nici măcar pâinea prăjită. Am simţit înţepătura acului, apoi o fierbinţeală grozavă urcându-mi pe venă spre inimă. L-am strâns pe tata puternic de mână şi am adormit.
Se făcea că îmi era frig. Începeam să mă trezesc într-o cameră pe care mă chinuiam să o reconstruiesc încet din sunete. Reanimarea.
Îmi era frig. Era semn bun că îmi era frig, mă gândeam că măcar nu am paralizat. Am respirat adânc, aveam masca de oxigen pe nas şi am simţit cum mă ustură. Alt semn bun, mă ustura gâtul după intubaj. E bine, ma gândeam, mi-e frig şi mă ustură gâtul. Până acum, e ok. Încet, cu teamă, cu infinite precauţii, am început să îmi mişc degetele de la picioare. Pe fiecare în parte. Cred că a durat ceva până am reuşit să ţin şirul la numărătoare. Cifra zece era aproape imposibil de atins. Apoi am început să îmi mişc degetele de la mâini. După ce mi-am simţit mâna dreaptă complet mi-am imaginat că ţin între degete stiloul meu chinezesc, ăla cu care scriu dintra-a opta, cu care am scris la toate admiterile şi la toate examenele din sesiuni, stiloul meu preferat. Am putut să-l manevrez, am schiţat câteva cuvinte cu el şi am fost mulţumită.
Am strâns palma stângă. Tata era încă acolo. I-am ghicit din nou mâna aspră şi lată. Am deschis ochii şi l-am văzut aplecat asupra mea. Mi-a şoptit ca întotdeauna „Lasă Darie, nu-ţi fie frică, aşa s-a călit oţelul”. Fir-ar să fie, blestemăţia asta era singura vorbă de încurajare pe care a ştiut vreodată să mi-o zică.
Cineva şi-a dat seama că m-am trezit, a venit să studieze aparatele pe care abia atunci le-am auzit ticăind la capul meu şi a dat un ordin scurt să mă ducă.
Când am intrat în salon era soare puternic, cald, strălucitor, iar Mâine mă aştepta pe noptieră.
MACEDONEANUL
La capătul aleii ce duce la mormântul bunicii se află o cruce pe lângă care am trecut ani în şir fără să o bag în seamă. Nu mă interesa, nu mi-a stârnit curiozitatea nici măcar când eram copil, iar copiilor de regulă nu le scapă nimic. Pentru mine, ani la rând a fost doar un reper, mă ghidam după ea ca să nu ratez aleea.
Vizibil mutată de la locul ei, crucea stătea strâmbă pe un maldăr de moloz şi pământ, mereu acolo, năpădită de bălării, sau îngropată în zăpadă. Nu ştiu dacă este cioplită în piatră, sau turnată din ciment într-o matriţă.
M-am oprit pentru prima dată în dreptul ei şi m-am hotărât să încerc să descifrez ce scrie pe ea. Nu mi-a fost greu. Literele sunt vizibile încă, săpate adânc, fără a fi ascunse vreun pic de licheni. La baza pietrei funerare se mai poate distinge încă o coroană de laur, iar în partea de sus este loc pentru două fotografii, însă pe ea este înscris un singur nume.
„Aici odihneşte robul lui Dzeu Nicolai I Mihail născut în comuna Lehova Macedonia în anu 1877 decedat la 10 ianuar 1927”.
Imaginaţia mea a luat-o razna. Oare cine este acest bărbat care s-a născut în Macedonia şi a murit în Medgidia, îngropat singur într-un mormânt pentru două persoane? Ce s-a întâmplat cu familia lui de nu a mai avut nimeni grijă de el, cât de singur era de fapt? Mă gândeam că acea piatră de mormânt trebuie să fie veche, dar nu m-am aşteptat să aibă aproape nouăzeci de ani.
În mintea mea mustind de Milorad Pavic şi de legendele şi simbolurile lui profund balcanice s-a brodat o poveste de dragoste complet şi inevitabil nebună.
Mi l-am imaginat pe acest bărbat născut sub domnia lui Asaf Paşa, cum a crescut în Macedonia, cum a venit aici, îmi imaginez că nu i-a fost greu să se adapteze în acele vremuri, că diferenţele de mentalitate nu erau prea mari, îmi imaginez cum a adus cu el legendele şi poveştile de la el de acasă, patimile şi dorurile lui.
TRENUL FOAMEI
„Trenul Foamei” nu este vreun tren care cară cine ştie ce nefericiţi bătuţi de soartă în India modernă sau în Siberia comunistă. Aşa era botezat acceleratul de Tulcea pe vremea studenţiei mele. Nu cred că există student din Tulcea sau din oricare oraş de pe traseul Medgidia-Cernavodă-Feteşti-Ciulniţa care să nu fi aşteptat vreodată în Gara de Nord pachet de acasă.
Stăteam ciuciţi de frig (caniculă nu prea prindeam că începea vacanţa de vară) şi cu maţele ghem, rugându-ne să nu aibă întârziere trenul care ne umplea burţile pentru încă o săptămână. Ni se formase un soi de reflex a lui Pavlov. Duminica, nu era chip să-ţi găseşti toată ziua liniştea. Oare ce o să primeşti? Ne umflam burţile, în asemenea hal, după foamea de sfârşit de săptămână, încât nu o dată s-a întâmplat să-mi fie rău.
La începutul anilor 2000 pachetele erau preluate de mecanicii de locomotivă, în schimbul unei atenţii de la părinţii noştri, bineînţeles. După ce oprea trenul, ne buluceam toţi înghiţind în sec, aşteptam ca mecanicul să-şi savureze tacticos ţigara de dragul de a ne vedea cum fremătăm toţi, ca un roi de muşte. Nu aveam curaj să vociferăm. Se găsea câte unu mai curajos care îndrăznea un „ Hai bre nene, că ne e foame!”, atât.
După ce îşi termina ţigara, nea’ mecanicu’ lua la rând genţile şi striga numele de pe etichetă. Operaţiunea se desfăşura conform principiului LIFO (last in, first out), aşa că, spre disperarea noastră, primii care plecau acasă fericiţi erau ăia care stăteau cel mai aproape de Bucureşti, respectiv Ciulniţa; noroc că ăştia erau oricum cei mai puţini.
Mai târziu, când mecanicii de locomotivă nu au mai acceptat pachete, genţile erau plasate ălora de se întorceau de acasă, aşa că se ajungea ca un cetăţean să aibă în grijă zece genţi. Regula era simplă: ai pachet la cutărică de la vagonu’ x, locu’ y, nu se poate da jos din tren, te duci şi-ţi iei. Nu se putea da cutărică jos din tren, da’ de multe ori se întâmpla să nu mai poţi ajunge nici tu la cămin: leşinat de foame, nemâncat ca lumea de două trei zile, genţile grele de te tăiau la mână.
Eu am stat în timpul facultăţii în Agronomie. Era un chin să ajungi la cămin: aveai de ales între două rele: ori un drum lung cu un autobuz care venea rar, ori un drum scurt cu autobuzul, apoi infernal de mers pe jos. Mâncarea pe care o primeam era de regulă pregătită chiar în ziua aia, aşa că din genţile noastre, mirosea în autobuz de parcă ne pusesem toţi în minte să relocăm o cantină.
Duminica era şi un bun prilej de socializare. Ne întâlneam toţi cu ochii cârpiţi de somn şi mahmureală, seara la gară. În restul timpului nu avea nimeni timp de nimeni, pentru că anii studenţiei sunt, după cum bine se ştie, extraordinar de plini şi de solicitanţi.
Uneori mai primeam şi bani. Uneori. Când aveau ai noştri, când puteau. În rest, mâncare, teoretic cât să-ţi ajungă o săptămână, că week-end-ul următor trebuia să mergi tu acasă. O dată îţi aduceai tu, săptămâna următoare îţi trimiteau babacii. Asta la început, că pe urmă, au început să apară tot soiu de pretexte credibile, apoi din ce în ce mai transparente şi mai neinspirate şi ne duceam acasă rar, din ce în ce mai rar, aşa încât strângeam în camera de cămin, care era oricum prea mică, munţi de caserole, borcane, bidoane, cutii de îngheţată, şi orice alt tip de recipient care putea transporta mâncare.
Meniul era destul de puţin variat „ las’ să ţină mamă, că cine ştie în ce condiţii staţi voi p’ acolo”. Nu ţinea nicicum. Rareori mai apuca ceva ziua de miercuri.
Mi-am amintit de celebrul „tren al foamei” din întâmplare în seara asta, când eram ghiftuită peste poate.
Mâncarea avea atunci alt gust. Nu ştiu dacă se datora foamei, trenului în sine, sau plimbării făcute în recipiente de plastic.