ALTE CÂTEVA SFÂRŞITURI DE LUME


Ştiu că este titlul unei cărţi deja scrise. Ideea este că, aşa cum îmi spunea cineva zilele trecute, cele mai grele lucruri în viaţă i se par începuturile şi sfârşiturile. Şi mie, la fel. Nu vreau să fie un articol scris din „citate”, dar poate că aşa va fi în cele din urmă, pentru că inspiraţia mea este departe în seara asta; s-a dus să se adune pentru alte zile, zile mai senine şi mai luminoase.
Nu pot vorbi acum despre începuturi. Nu am mai văzut aşa ceva de foarte multă vreme. Am văzut în schimb, sfârşituri; de multe feluri, nivele şi intensităţi, multe continuări ale unor sfârşituri începute acum ceva mai multă vreme, pentru că se poate şi aşa.
Problema mea principală în acest moment nu este gestionarea unui sfârşit, pentru că până la urmă, orice sfârşit este o chestiune pe care, teoretic, ţi-o asumi o dată cu orice început. În vieţile noastre nu există infinitul a nimic.
E simplu. Orice fericire se duce dracu’ după un timp, orice relaţie are zilele numărate, orice naştere vine la pachet cu propria ei moarte, orice curs are un număr finit de ore, o carte are un anumit număr de pagini, niciun ochi nu poate plânge o veşnicie. Asta ştiu. Ceea ce nu ştiu eu, este cum să gestionez rămăşiţele fiecărei lumi care se sfârşeşte.
Nu ştiu cum să gestionez tristeţea şi tandreţea nesfârşite care mă cuprind în momentul în care devin arheologul propriilor mele sfârşituri de lume, de lumi.
Mă uitam aseară, ca de fiecare dată când devin melancolică, la fotografii vechi. Am găsit în una dintre ele, pe cineva, o persoană, care doar ce trecuse sfârşitul unei lumi şi se îndrepta către sfârşitul unei alte lumi. Atunci nu ştia.
Ştiu eu acum, acum când sunt mai bătrână cu multe experienţe, când am învăţat deja multe de atunci. Mă uitam la acea persoană aflată în pragul unui sfârşit de lume (cât de ne-la-locul ei poate părea expresia asta), şi încercam să îmi amintesc ce simţea atunci, acea persoană aflată fără să ştie, în pragul unui nou sfârşit de lume. O clipă, cât un coşmar, mi-am amintit tot şi senzaţia a fost atât de puternică, încât mi-a venit instantaneu să vărs. Privirea aceea, pe care o uitasem, m-a urmărit toată noaptea şi astăzi întreaga zi; m-a făcut să îmi reamintesc tot.
M-am oprit în acel punct cu arheologia, pentru că mai departe, nu am mai putut merge. M-am gândit că în momentul în care trăieşti mai multe sfârşituri suprapuse de lumi, este mai bine să nu deschizi uşa debaralei, cea care ţine atât de bine închise fantomele. Da, există în orice suflet o debara în care ne ţinem închise fantomele.
Cunosc câţiva norocoşi care au avut curaj să deschidă uşa şi să le privească în faţă. Eu nu. Nu încă. Nu ştiu cum să gestionez acele sfârşituri de lume pe care le-am închis bine pentru că nu ştiu ce să fac cu ele.
Orice sfârşit de lume lasă nişte urme, pe care le dezgropi atunci când te simţi în stare, când eşti pregătit, când fantomele îşi pierd puterea asupra ta. Uneori, nu le dezgropi niciodată, pentru că ţi-e încă foarte frică de ele.
Mă gândeam că, pentru a mă apuca să-mi dezgrop lumile ar fi poate potrivit să îmi pregătesc un „muzeu”, să am un spaţiu corespunzător de expunere. Fals! Nu vreau asta. Nu le vreau îngropate, dar într-o bună zi, o să gătesc doar pentru mine o cameră a comorilor, unde rămăşiţele lumilor mele dispărute vor fi aur.

UNILICA FIŞTILCA


UNILICA FIŞTILICA
UNILICA PANA
GAIŢA IOANA
PREPELIŢA CHIRA
STAN, STAN CHIORU
GHEORGHE HODOROGU
Aşa sună un cântec de copii de pe vremea mamei  mele, un cântec prin care era ales cel care „cădea” la joc. Un fel de „pace pace între două dobitoace” al nostru, însă mai vechi, şi cu rădăcini mult mai adânci, păgâne.
A trebuit să o pun pe mama să îmi repete de câteva ori versurile, apoi să le scriu după dictare, că să le pot ţine minte. Când le auzeam de la ea, simţeam că mi se învârte capul, că nu poţi ţine o ordine a număratului, că invariabil o să pice mereu aceeaşi  persoană, că este ceva, în fine, ceva grotesc şi crud în jocul ăsta de copii.
De ceva vreme am impresia că viaţa joacă „unilica fiştilica” cu prea multă lume din jurul meu şi de fiecare dată, pică mereu aceleaşi persoane. Este un cerc perfect închis, ermetic, în interiorul căruia cineva îşi ia numărătoarea de la capăt în fiecare zi, alegând mereu şi mereu aceleaşi victime.
M-am gândit să transform cumva, cercul ăsta închis, înţesat de fire într-un dream-catcher. Ştiţi amuletele indiene, despre care se spune că sunt capcane pentru coşmaruri?
Îmi lipseşte peruzeaua din centru.
Mă simt ca o muscă prinsă într-o pânză de paianjen, pentru că, dream-catcher-ul meu, lipsit de peruzeaua din mijloc e doar o pânză de paianjen. Mă simt ca o muscă enervantă, imposibil de alungat, bâzâind fără rost în jurul oamenilor. Pentru ca imaginea să fie completă, sunt o muscă mare îmbrăcată într-o salopetă albastră de la drumuri şi poduri.
Mi-e dor de momentele când mă simţeam fluture, de momentele când îi făceam pe alţii să se simtă fluturi. Mi-au căzut aripile între timp, mi s-au stins culorile? Nu ştiu. Poate doar oglinda în care mă privesc distorsionează grav, poate s-a aşternut pe ea praful greu, ştiţi despre care vorbesc, ăla de nu-l poţi şterge cu nicio soluţie magică.
Mă întreb, bâzâind în faţa oglinzii ce, din ceea ce am de dat eu, o muscă enervantă, ar putea trebui cuiva?
Bâzâi în continuare în sus şi în jos, mă întorc brusc către oglindă sperând, de fiecare dată, să văd altceva, să văd crescând aripi. Nimic nu se schimbă, sunt agăţată în continuare cu un fir de dream-catcher-ul ăsta grotesc şi distorsionat.
Mă întreb de fiecare dată dacă paianjenii  prind fluturi, sau dacă un fluture este, de fapt, boaba din mijlocul fiecărui dream-catcher.
Până voi  găsi un răspuns, ascult în continuare cântecul paianjenului, aşteptând să pic din nou.
UNILICA FIŞTILICA
UNILICA PANA
GAIŢA IOANA
PREPELIŢA CHIRA
STAN, STAN CHIORU
GHEORGHE HODOROGU
UNILICA FIŞTILICA
UNILICA PANA
GAIŢA IOANA
PREPELIŢA CHIRA
STAN, STAN CHIORU
GHEORGHE HODOROGU
UNILICA FIŞTILICA
UNILICA PANA…

IC-KL


 – Bade, da’ nu mai sta bre aşa ţeapăn, că în viaţa asta nu poţi să mori decât o singură dată. N-ai să crăpi fix acu dacă te-ai îndoi să te aşezi pe prispă lângă mine.
Iete la el cum stă cu panaramele alea pe el…na.
 – Mata ce ai în braţe şi de ce stai cu evantaiu’n mână? Dă nu ţi-i cald bre, de nu dai sarica ceea jos? Un’ te crezi? Noi suntem oameni simpli, da să ştii că am auzit şi noi de Paris şi alte măscări. Lasă panarama aia de pisic; dacă ăla o mai fi pisic să vezi numa ce smotoceală i-a trage mâţa mea, când l-a prinde. Mai mare dragu’.
Hipnotizat, badea cel străin s-a aşezat ascultător pe prispă, dar mâţei tot nu i-a dat drumu’ din braţe. S-a aşezat atent, cu fereală, să nu-şi umple de praf hainele negre; să nu şi le colbuiască, cum a zis omul acela ciudat în casa căruia se părea că este. Ce să-i zică? Cum să vorbească cu el? În mod straniu, părea că se înţeleg, deşi nu-şi dădea seama cum. Nu păreau să aibă, de altfel, nimic în comun.
La sugestia unui prieten încerc un exerciţiu. Legenda e simplă : am încercat să îmi imaginez o întâlnire, de loc improbabilă între Ion Creangă şi Karl Lagerfeld.
Mi i-am imaginat pe cei doi stând de vorbă pe prispa de la Humuleşti, dar nu îmi vin în minte decât replici pe care le-ar fi putut da Ion, poveştile pe care le-ar fi putut spune. Nu-mi vine a crede că i-ar fi spus toate amintirile lui cu cireşe şi fete de popi, pentru că e un pic prea departe de cultura  şi înţelegerea lu’ badea Karl. Pe de altă parte, o discuţie, metafizico-filosofică pare ceva mai potrivită cu aerul ţeapăn şi impasibil a lui Lagerfeld.
Cred că e destul de probabil să meargă amândoi în casă şi să scotocească împreună printre hainele din ladă. Karl l-ar fi îmbrăcat pe Ion cum ştia el mai bine şi ar fi mers amândoi la Iaşi la pozar.
M-am distrat, căutând în cele două fotografii pe care le-am găsit pe internet similitudini între ţinutele celor doi. Nu am putut să nu remarc la ambii haina şi cravata negre, gulerul alb şi părul pieptănat pedant pe spate. Mi-l pot imagina pe badea Ion cu o perche de ochelari negri. Parca ar avea aşa un aer de Hell’s Angel. În rest, cei doi seamănă destul de bine, aşa că întâlnirea dintre ei, pare din ce în ce mai puţin improbabilă.
Nu mă costă nimic să îi văd împreună, făcând un set-up pentru o prezentare în  Parisul unde Ion Creangă nu a ajuns niciodată, unde el urma să vină pe post de announcer. Frumos tablou, cu Creangă deschizând o prezentare Channel cu frânturi din Povestea Pulei.

photo credit: wikipedia&riaskoz.tumblr.com

RSS
Follow by Email
Twitter