FERICIREA

Fericirea nu este un exerciţiu de zen. Fericirea nu este o lumină de vara, nu e pastel. Fericirea nu este una dintre păşunile Raiului. Fericirea nu este norul pufos pe care leneveşti o veşnicie ascultând râsul cristalin al îngerilor.
Fericirea este un exerciţiu de răbdare şi încredere.
Fericirea este un exerciţiu de “mulţumesc” şi “ce bine îmi pare că te văd”, este cartea pe care refuzi să o termini, este staţia în care ai uitat să cobori pentru că erai tu însuţi captiv între coperţi, este râsul care nu se mai opreşte, uneori este hăhăială, sau doar chicoteală, este bucuria din ochii celor din jur, este cadoul pe care îl poţi face, este drumul până acolo, nu “am ajuns”.
Fericirea înseamnă prieteni şi bucuriile lor.
Fericirea este lecţia recunoştinţei pe care o înveţi în urma unor alte lecţii grele. Prea grele.
Ultimele zile din viaţa mea au fost exemplificarea perfectă a tuturor acestor lecţii. Cred cu tărie că golul pe care l-am simţit în stomac înseamnă fericirea simplă, după care am tânjit ani, ani în care m-am mânjit cu tăciuni şi negru, ani în care am ajuns să nu mai mai cred în nimic.
Fericirea pe care am văzut-o în jurul meu a însemnat aşteptare şi neprevăzut, a însemnat răbdare, până aproape de sfârşitul răbdării şi “ce mi se întâmplă?”, a înseamnat “mi-e teamă să primesc minuni în viaţa mea, nu ştiu dacă sunt pregătit”.
După atâta amar de timp în care ajunsesem să spun iarăşi “Bă frate, da’ chiar nu se mai întâmplă nimic bun?”, ultimele zile mi-au dat peste nas.
M-a luat tremuratul, mi s-a tăiat respiraţia şi mi-au dat lacrimile. De multă vreme nu am mai plâns cu atâta bucurie.
Fericirea înseamnă veşti bune trăite alături de prieteni, înseamnă îmbrăţişări şi felicitări, înseamnă “mă bucur enorm pentru tine”, înseamnă “în sfârşit”, înseamnă “te iubesc”, din senin, înseamna “tu îţi dai seama că în sfârşit se întâmplă?”.
Fericirea înseamnă bucuria căreia îi dai voie să iasă  la lumină, înseamnă curaj şi seninul din suflet.
Mai nou, de câte ori simt că cineva îmi îneaca fericirea sub negru, mă ridic şi plec. Îmi fac de lucru oriunde în altă parte, nu vreau să stau, să ascult, să las să ajungă la mine energii străine. Mi-e teamă ca nu cumva orice răutate, oricât de mică , să nu distrugă, să nu otrăvească, mi-e teamă pentru bucuriile parcă atât de rare şi greu câştigate.
Uneori îmi vine să îmi cer iertare pentru toate momentele când am tânjit făra rost, pentru toate clipele când mi-a fost teamă şi încă îmi mai este, îmi dau palme pentru toate momentele pe care le pierd fără să înţeleg nimic şi mă bucur atunci când văd că am reuşit să mă trezesc la timp, când încă mai este o gură de aer curat de respirat.
Fericirea nu e niciodată întreaga, e o lipitură de cioburi, îi vezi mai mult pe alţii decât pe tine, e un zumzet care îti trece pe la urechi. Fericirea nu e niciodată serioasă şi crâncenă, dar este luptă.
Îmi ascultam vocea într-o înregistrare şi, cum se întâmplă pentru majoritatea dintre noi, nu am recunoscut-o. A trebuit sa întreb: “aia eram eu?”. Aşa se întâmplă adesea şi cu fericirea, nu îi recunoaştem paternitatea, oprim stânjeniţi “înregistrarea”, ne ascundem, ni se pare stridentă, sau ţipătoare, nu înţelegem cine vorbea acolo. Fericirea e sunetul pe care îl recunoaştem cel mai greu dintre toate, deşi ne răsună în fiecare zi în urechi.
Fericirea este sârma ghimpata dintre vreau dar nu pot, dintre mi-ar plăcea, dar mi-e frică, dintre îmi plac dulciurile, dar îngraşa, dintre cuta dintre sprîncene şi da-ţi voie.
Fericirea cred că are un singur chip: al tău.

NOAPTEA TOATE PISICILE SUNT NEGRE

“Ce teneşi frumoşi ai! Joci fotbal?”
Pe bune? Am ajuns la treizeci şi proaspăt patru de ani, ca să fiu agăţată aşa într-un club? Este chiar culmea! “Nu joc fotbal, eşti de treabă, da’ nu!”.
E drept, nu pe mine vroia el să mă agaţe, ci pe una dintre prietenele mele, care părea mai apropiată de vârsta lui, dar probabil că am părut mai comunicativă, ca să nu zic mai puţin fioroasă şi şi-a făcut puştiul curaj. Am uitat să precizez: nu cred că avea mai mult de 21-22 ani; nu contează că a zis că are 29, ne-am făcut că-l credem. Fie!
Data trecută când am ieşit, cică aveam “o mutră inabordabilă”, poate de prea inabordabilă mi-am pierdut şi telefonul. Zic să iau măsuri. Netezesc cuta dintre sprâncene, o supraveghez cu grijă să nu reapară, mă hlizesc la tot ce mişcă şi capul mărgică. Reţetă sigură, îmi spun în gând.
Masa noastră numai cu fete. Apare la un moment dat un grup de băieţi, se stabileşte “eye contact”, băieţii fac rapid şedinţă, ”aici rămânem”. Şi-au marcat destul de discret teritoriul cu o sticlă cu bere pe un colţ de masă.
După două ore, timp în care si ultimul chinez de pe plantaţie se plictisise de aşteptare şi noi de panaramă şi de râs, au mişcat. Fetele mele se hotărâseră să filmeze, că de mult nu mai văzuseră aşa ceva, dar s-au repliat ei la timp, de fapt, şi-a luat ăsta micu’ inima-n dinţi. Cel mai tânăr şi mai puţin experimentat dintre toţi,
Vede că nu muşc, după astea două replici şi alte zece minute de pauză, se orientează printr-o piruetă către prietena mea, şi îi lasă loc lângă mine unui prieten de-al lui. Mai ia şi ăla două guri de bere, pentru curaj cred, şi o dă cu avânt la fileu: “Sunteţi colege de facultate? Sunteţi în sesiune, nu?”. Îmi înghit un icnet şi un hohot de râs şi-i zic: “Nu! Am terminat”. El: “Ati terminat sesiunea, nu?”. “Nu, am terminat facultatea”. Stă un pic pe gânduri, recalculează, mai ia o gură de bere şi tot ce poa’ sa spună este: “De mult?”. Zic “Da, de zece ani”.
Aşa reacţie, de mult nu am mai văzut. Îl pufneşte râsu” cu berea-n gâtlej, se îneaca, zic na beleaua, numa’ p’ăsta nu-l mai aveam pe conştiinţa acum, Doamne Sfinte. Îşi revine într-un final, îşi recapătă suflul şi articulează: “Hai bă, nu mă lua la mişto, cum să terminaţi de zece ani? Poate de zece ani aţi terminat liceul”. Mai calculez încă o dată, că nu am stat prea bine la mate; din 2004 pâna acum, tot zece ani sunt, oricum ai lua-o, deci “Da, prietene, am terminat de zece ani facultatea”.
Nu am realizat prea bine când s-a evaporat de lângă mine. S-a dus la amicii lui, i-a informat şi uşor, uşor, în şir indian, s-au mutat vreo douăj de metri mai încolo.
Şoc şi groază. Noi avem o vorbă pentru fazele astea: elegant spus, “noaptea, toate pisicile sunt negre”.
Nasol moment, nu numai că niciuna nu era in her early twenties şi uşor de abordat, ba ne mai şi ştim dracului una pe cealaltă de paişpe, optişpe ani. Greu, greu tare.
Ce-or fi vorbit, ce-or fi stabilit ei în întunericul clubului, poate nu era altă pradă mai tentantă, cert este că s-au întors; tot în şir indian, în aceeaşi ordine în care au plecat. Ne-au înconjurat masa strategic, adică s-au plantat fiecare pe lânga câte una din noi, mai puţin vreo doi, mai discreţi, sau mai timizi (mă tem că nu vom afla niciodată).
Au dat băieţii tot ce-au putut şi tot ce-au avut. Primul care a picat a fost mititelul ăla curajos şi neiniţiat (prost moment să înveţe câte ceva şi-a găsit), pe care l-a informat prietena mea, după ce l-a tolerat cu mărinimie preţ de două dansuri şi un antebraţ aruncat stângaci pe după umeri, că ei îi place altcineva.
Mă uitam la ea şi nu-mi venea să cred, cu câta seninătate se purta ea cu bietul băiat, ce frumos şi liniştit i-a explicat, înţelept şi cât a putut de delicat, să nu-i provoace vreo avarie, aşa tânar şi frumuşel cum era.
În timpul ăsta, conform strategiei deja stabilite, probabil, fiecare încerca să afle cât mai multe informaţii, din cât mai multe direcţii, să verifice cumva ăia treişpatru de ani lansaţi iniţial de mine.
N-au avut noroc. Una măritată, una combinată tare, una anunţase deja “că-i place altcineva”. Mai rămâneam două. Focul pe ei, oşteni!
Întreabă copilul ăla: “Da’ ea, ce are? E măritată? Că are inel pe deget.” Nu a băgat de seamă mititelu’ că era degetul greşit, nu ăla care poartă de obicei verighetă, sau că măritişul nu-i cine ştie ce boală. Când a auzit că nu, nu-i măritată, nu a putut să intrebe decât de ce-i sictirită.
Nu a înţeles în timp util că niciuna nu era sictirită, numai că ne pufnea râsul copios, că suntem prea “bătrâne” pentru copilării d-astea, şi că “Ce teneşi frumoşi ai” nu mai este de douăzeci de ani o replică valabilă de agăţat, în cazul niciuneia dintre noi, la fel cum nici “Hai să dansăm aşa ca între moldoveni” nu sună sexi. Deloc.
Între timp, eu mă conversam cu altul, care se dădea managerul lor. Nu ştiu daca asta trebuia să mă impresioneze în vreun fel, cert este ca i-am dat câteva capete în nas, de i-a trecut de toate. Eram încălţată cu teneşi, ăia de agăţat, şi ca să aud ceva din ce spune trebuia să mă ridc pe vârfuri, se pare că în acelaşi timp în care el se apleca către mine pentru a se face înţeles. Nu contează asta. I-am explicat doar că este un manager foarte prost, indiferent ce fel de manager o fi el, că işi vinde baieţii foarte prost, nu-i pune deloc în valoare.
Aflase el de la una dintre fete că îmi serbez ziua. M-a întrebat şi el câţi ani am făcut şi dacă ziua mea e fix atunci, în seara aia. I-am zis la fel: treişpatru. Nu, nu e ziua mea fix azi, pentru că-s născută pe douăşnouă februarie. ”Dooooooo-te bă de aici, mă iei la mişto.”
Nu-l luam la mişto, da’ nu mai contează. S-a făcut târziu, băieţii au obosit de atâţia treiştrei-treişpatru de ani, pentru că nu aveau cum să ne scoată din ale noastre, am cerut nota şi am plecat.
Unu dintre ei, ăla mai norocos şi mai interesant, a plecat acasă cu un număr de telefon şi o poză, numa’ bună să te lauzi cu ea. Ce credeţi, a sunat? Da’ de unde. S-o fi speriat şi el ca ăla micu’ de numărul de ani şi de grupul înspăimântător de hoaşte.
Adevărul e că ar fi fost mult mai simplu dacă am fi fost un grup făcut ad-hoc, după vreun examen, dacă nu am şti de ani de zile cum să facem zid una în jurul celeilalte, cum să ne apărăm sau cum să ne dăm avânt, ce ne place şi ce nu, dacă ne-am respecta şi ne-am iubi mai puţin. Cred că am fi mai “delicioase” aşa.
Ca mirajul din deşert am atras în mreje malefice un grup de tineri domni care sperau la o cucerire sau măcar un flirt ceva mai facil. Ce să-i faci, noaptea, toate pisicile par negre iar noi păream tinere studente.
P.S. Înainte să apară acest grup de băieţi, doar ce comandasem, vine un domn de la o masă din spate. Mă intreabă ce beau, fără să salute (nu că ar fi fost obligatoriu, da’ zic şi eu), fără nicio introducere. Îi zic, uitându-mă lung la sticla care, evident conţinea vin: “Vin”. Cică “De care?”. Mă uit la paharul din faţa mea, zic “roşu”, pe tonul “bă eşti tâmpit, nu vezi???”, la care, omul ma întreabă, cu cel mai senin aer din lume cât costă o sticlă.
Îi spun că nu ştiu şi înainte de a face stânga împrejur să plece îmi mai spune “Aha, deci bei vin roşu şi atat”.
Aşa se face acum? Daca da, aş vrea să ştiu şi eu, să nu mai visez în zadar la barbaţi inteligenţi şi cu vorbele la ei.

RSS
Follow by Email
Twitter