April, 2014 - Simple Cuvinte

WIND OF CHANGE

În momentul în care stabileşti tu un sfârşit, măcar ştii pe cine să dai cu capul de pereţi.

Termenul ăsta “sfârşit”, nu-mi place. Cred că e mai corect spus schimbare de direcţie. Orice schimbare de direcţie presupune că te-ai gândit, măcar un pic înainte. Se presupune că îţi asumi deciziile, că porneşti pe drumul pe care l-ai ales cu capul sus. Sigur, se întâmplă uneori, ca o pală de vânt care te prinde la răscruce să îti dea un brânci într-o dircţie sau alta. Astea sunt cazuri excepţionale, care merită tratate separat.

Nu îţi interzice nimeni dreptul ca pe drum să te răzgândeşti. Poate ajungi cumva la concluzia că hotărârea ta nu a fost chiar cea mai fericită şi atunci, ai tot dreptul din lume să o schimbi. Trebuie doar să îţi stea în putere să faci asta, să nu răneşti pe nimeni (victimele colaterale nu sunt acceptate), şi desigur, măcar de data asta să fii sigur că dacă te apuci de mâncat un rahat o să-ţi faci temeinic treaba până la capăt.

Mă lovesc în ultima vreme de oameni care iau decizii, schimbă direcţia, în urma unor îndelungi reflecţii; cel puţin teoretic.

Există bază şi motivaţie, există un mobil al acţiunii, au fost analizate nişte probleme, catalogate ca fiind fără rezolvare, fără ieşire.

Apoi, fără ca fondul problemei să se schimbe, fără ca problemele să se rezolve, cineva-ul acela ajunge la concluzia că noua potecă e cam buruienoasă, că parcă drumul vechi era mai sigur, că parcă acolo era mai simplu să te aşezi fără bătăi de cap pe o bancă la umbră, să găseşti un mod de a îţi răcori fruntea sau odihni picioarele. Parcă era mai bine înainte.

Lipsa asta de asumare mă irită teribil, îmi provoacă o stare de vomă vecină cu greaţa de după o sticlă de vodcă.

Dragi prieteni, în momentul în care deciziile voastre îi deturnează şi pe alţii din drum, zău că nu are niciun haz să va mai suciţi.

E ok aşa. Toţi greşim, tuturor ni se întâmplă să o dăm în bară, dar e o dovadă cruntă de laşitate, egoism feroce să-i supui pe ceilalţi capriciilor tale. Este crud. Dacă ţie ţi-e greu să-ţi desţeleneşti poteca, nu-i treaba nimănui.

Dai pe cineva afară de la serviciu şi pe urmă te duci să-i spui “Dă-ţi demisia de unde eşti acum, pentru că mie mi-e tare greu să mai organizez nişte interviuri. E drept că nu eşti angajatul perfect, da’ te cam vreau înapoi”.

Pui capăt unei relaţii pentru că nu mai poţi trece peste nişte chestii la celălalt, apoi, după trei luni îţi dai seama că e cam aiurea şi parcă nici nu mai ai chef să ieşi la vânătoare. Era mai călduţ înainte. Vorba cartieristului: “Say What?!?”.

Cam la fel fac şi copiii când dau cu îngheţata de pereţi, apoi bocesc de mama focului că o vor înapoi. Ei măcar au scuza vârstei. Trezirea!

Avem nevoie de discernământ, să ştim cum şi când să cernem situaţiile pentru care are sens să schimbăm ordinea firească a lucrurilor, pentru care nimic să nu fie imposibil pe lumea asta, de cele pentru care cea mai bună abordare este “Cât noroc am avut că am fost acolo. A fost un real privilegiu; acum merg mai departe mult îmbogăţit.”

Ştiu că e greu, cunosc privirile aruncate furiş peste umăr, zecile de întrebări, oare am făcut bine, oare cum ar fi fost dacă… De fiecare dată îmi amintesc cu precizie motivul iniţial de la care a plecat decizia. Oricât de greu este de înţeles şi/sau acceptat, motivul este acolo. Rareori se schimbă, pentru că, culmea, oamenii nu se schimbă. Mă simt de parcă aş fi inventat fix acum apa caldă. Mă iertaţi, dar pentru unii chiar aşa este. Hello, sunt tot eu, ăla care la un moment dat ţi-am fost insuportabil. Nu m-am schimbat eu; tu eşti cel care a dat de greu şi bate în retragere. Cam atât de simplu este.

Schimbările de direcţie, chiar şi cele mai mărunte sunt adesea năucitoare. Ai nevoie de timp să clipeşti pentru a te reobişnui cu o lumină nouă. Mi s-a întâmplat ca năuceala asta să dureze şi câţiva ani.

Importantă este liniştea pe care o recîştigi dupa tot zbuciumul ăsta, linişte care de cele mai mult ori s-a numărat printre motivele primordiale ale furtunii, chiar dacă uneori nu ne dăm seama.

BELĂ ŞI COTROCHITOARE

Belă şi cotrochitoare! Aşa să rămâi mereu măicuţa mea!

Iată mă apucă iar nostalgiile aici pe blog, în loc să-i spun femeii în faţa ce şi cum. M-am obişnuit ca între noi, lucrurile să fie subînţelese, sau dacă le spunem, să le spunem aşa, în glumă, să nu cumva să rămână careva cu garda jos.

Ultimele isprăvi a lu’ Genel sunt epice, că doar nu ne încurcăm cu bazaconii. S-a pierdut pe aeroportul din Munchen cu douăj’ de minute înainte sa ne suim în avion (noroc că mi-am dat seama ce se întâmplă şi am plecat după ea în timp util) şi “surpriză”, nici de data asta nu i-a plăcut nimic de mâncare. Ştiam că aşa va fi, aşa că nici măcar nu m-am mai enervat. Eu cu mama în vacanţa, toate-s vechi şi noi sunt toate.

Spre deosebire de celelate dăţi m-am înarmat cu răbdare, am respirat adânc şi i-am citit cu mare grijă ingredientele înainte, cât să fim bine înţelese, să ştie clar ce mănâncă, să nu ne mai certăm aiurea.

Nu ştiu dacă i-a plăcut mai mult ca în alte părţi, dar ştiu că a îndurat cu stoicism tot. S-a răzbunat la shopping cât pentru următorii cinci ani. N-am zis nimic, de data asta am tăcut mâlc, am lăsat-o să se răsfeţe. Parcă prea nu i-am făcut niciodată capriciile, aşa că acum am îndemnat-o să-şi facă de cap, să-şi aleagă lucruri vesele, să se bucure.

Mi-a fost cel mai drag de ea, nu când am cules-o speriată din aeroport deşi era la o aruncătură de băţ de mine şi nu mă vedea, ci pe terasă la Starbucks.

Mama neaoşă, băutoare înveterată de cafea clasica (ca şi mine, de altfel), făcută simplu la ibric, faţă în faţă cu imaginea tipică a capitalismului, a consumerismului occidental, paharul alb de carton cu zeama colorată de la Starbucks.

Faţa ei din clipa în care a gustat a meritat toţi banii din lume, la fel ca şi prima replică pe care a debitat-o: “Mai pot s-o dau înapoi acum?”. Nu mamă, nu mai poţi să o dai înapoi acum, da’ serios, cât de rea este?. Mama încruntată: “Cea mai rea cafea pe care am băut-o vreodata”. Am râs cu lacrimi; ştiam sigur că aşa este. A mai înghiţit cu greu trei guri după care, cu părere de rău a aruncat-o. I-as fi luat altceva, da’ nu-i place cu lapte, cu frişcă, cu caramel, cu arome, cu paiul, cu nimic în afară de caimac, ori asta nu aveau.

Ne-am dus să ne plimbăm şi am râs de ea tot drumul, că e cafea de înainte de culcare, să poa’ să doarmă, să nu o ia cu inima.

I-am cuprins umerii cu braţele şi am întrebat-o dacă mai vine şi altă dată cu mine în vacanţă, asta după ce-i spusesem, de mai multe ori, că în următorii cinci ani vacanţele noastre vor intra într-o binemeritată pauză. Mi-am dat seama că peste cinci ani, o să aibă şaptezeci de ani, că poate va trebui să am grija ei în alt fel, că poate peste cinci ani, nu vom mai ajunge nicăieri împreună. S-a uitat la mine aşa cum numai ea ştie şi mi-a spus: “Dacă mă mai iei…”. Mi-am dat seama că iar se chinuie să nu plângă, da’ nu m-am mai luat de ea. M-am luat de mine. Meritam.

Am râs amândouă că iar a făcut una dintre schemele ei cotrochitoare: nu s-a abţinut nici în Franţa să nu-l ia de gât pe profesorul care m-a operat. A uitat că omu’ nu pricepe o boabă din ce-i spune şi l-a îmbrobodit pe limba ei. A funcţionat iar, prin nu ştiu ce minune.

Dezinvoltura asta a maică-mii e o trebă pe care regret că nu am moştenit-o şi nu e singura. Îi spun mereu că îi mulţumesc pentru toate câte m-a învăţat, dar că mor de ciudă că a ratat vreo câteva de pe check-list. Nu ştie ce înseamnă asta şi degeaba îi explic. Uită.

Mai nou, suntem într-o nouă etapă. Citeşte cu colega ei de muncă articolele de pe blog şi după aia mă sună să mă certe.

Nu prea îi place cum scriu sau nu înţelege, aşa ca marţea avem lungi conversaţii explicative despre ce-am vrut să zic, de ce am zis aşa si nu invers, ce înseamnă aia, ce înseamnă ailaltă. De data asta m-a avertizat: “Vezi! Nu care cumva să mă faci de râs, să povesteşti toate alea, acolo unde scrii tu şi zici că citeşte lumea.”

Nu te fac de râs, draga Genel! Nu te-am făcut niciodată; doar povestesc lumii cât de belă şi cotrochitoare eşti, să ştie toată lumea că sunt de mândră de tine…doar că am felul meu de a îţi spune (un pic mai altfel).

IN A RELATIONSHIP

“You’ re in a relationship with your own balls!!!”

După câteva clipe de uluială şi clipit mărunt din gene, am început să procesez ce vrea să spună dom’ doctor. Îi povestisem că am momente când mă simt foarte rău, că se întâmplă lucruri ciudate în capul meu, la propriu.

Mi-a spus că vrea să vadă despre ce este vorba, apoi discutăm. A terminat ceea ce avea de făcut, a venit la mine şi mi-a spus că nu e nimic în neregulă cu capul meu, nu există fundament medical pentru nimic din ceea ce simt. Toate lucrurile pe care le-a auzit de la mine le mai auzise deja de la majoritatea pacientilor lui.

Şocul resimţit a fost atât de puternic, încât de la un punct încolo ajunge să te domine, să domine tot ceea ce faci, să îţi otrăvească fiecare înghiţitură de aer. Atacurile astea de panică, pentru că până la urmă despre asta este vorba, sunt pe fond psihic; mi-a spus să îmi reconsider un pic priorităţile pentru că este păcat să irosesc timp preţios gândindu-mă fără rost la lucruri care nu mai pot fi schimbate, să iau situaţia ca atare şi să-mi vad de ale mele.

Prima dată când l-am auzit spunând “You’ re in a relationship with your own balls”, m-am întrebat de unde naiba ştie ăsta ce soi de superfemeie sunt eu, de pune aşa de corect problema? Mi-am dat seama că nu despre faptul ca sunt eu superfemeie cu supercoaie vorbeşte el, ci strict despre bilele pe care el însuşi mi le-a montat în cap.

După ce m-am întors din Franţa am luat decizia de a nu mai scrie niciodată despre ceea ce a fost. Nu este tehnica struţului, nu îmi închipui că dacă nu mai vorbesc despre anumite probleme ele vor dispărea. Bilele mele sunt acolo, ne cunoaştem îndeaproape, acolo vor rămâne întotdeauna, asta este deja ştiut, este premisa de la care plec. Mai departe de atât, problema care se pune este ce e de făcut în situaţia dată. Mă domină două fiare pe mine, sau eu pe ele? Cale de mijloc nu există. Nu discutăm despre o situaţie win-win.

Deci, subiectele neurologice au luat sfârşit în ceea ce mă priveşte, dacă nu va mai interveni ceva nou şi sper să nu mai fie cazul, anevrismele, accidentele cerebrale şi toate celelalte “minunăţii” ţin de o altă viaţă.

Parcă până acum, toate lucrurile frumoase care încercau timid să-şi facă loc în viaţa mea nu aveau loc de două bile, fie ele şi din platină.

M-am decis să-mi aşez coaiele la cap, dacă nu a fost să fie locul lor în altă parte şi daca tot e să avem o relaţie, să fie una constructivă.

Aveam salvată în telefon o imagine de la prima angiografie, cea care anul trecut pe 4 aprilie mi-a adus veştile. Am şters-o. Nu vreau sa o mai văd, nu vreau să mă mai minunez de ciudăţeniile pe care le dospesc în cutia craniană, vreau să uit. Nu mai scriu, nu mai vorbesc, nu mai povestesc decât în cazuri extreme care presupun ajutorarea cuiva. Cel mai probabil şi realist vorbind uitarea asta nu se va întâmpla, dar mi-ar plăcea ca la un moment dat să realizez că au trecut câteva zile în care nu m-am mai gândit, să regăsesc măcar o parte din seninătatea de înainte.

In momentul în care asta se va fi întâmplat, voi şti că în viaţa mea se pregăteşte să işi fac loc o nouă etapă. Până atunci, I’m in a relationship with my own balls, oricât de ciudat ar suna asta.

P. S. spărgătorului de relaţie, promit recompensă

LOCUL PE LUME

Nu înţeleg multe lucruri pe lumea asta, am mai spus şi o repet. În continuare nu pot pricepe de ce nu avem loc unii de alţii?!?!

Cât de greu poate fi? Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt simple: nu îţi place – schimbi canalul, dai foaia, schimbi postul de radio, întorci capul, te ridici şi pleci, schimbi anturajul, faci ceva.

Până în punctul în care ceea ce se petrece în jur îţi lezeaza integritatea, demnitatea, liniştea, confortul, libertatea, ai de ales. Altfel, ripostezi. Dacă nu ripostezi, nu ai dreptul să te plângi; dacă nu faci ceva, dacă nu împingi, măcar un grăunte de nisip către schimbare, taci.

Evident, mai sunt şi ceilalţi, cârcotitorii de profesie, care în orice, dar absolut orice, găsesc de cuviinţă să arunce cu ceva: ocări, gunoi, rahat, vorbe goale, mizerii gratuite, numai aşa, de dragul exerciţiului, fără a găsi vreun motiv de admiraţie în nimic.

Văd la fiecare pas, suflete pline de otravă care, în loc să tacă, sau să îşi vadă de ale lor, nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să numere bobiţele de la curul caprei vecinului. Ar fi mai constructiv pentru toată lumea să scape de râie şi capra mea şi a vecinului, ar fi mai simplu ca în momentul în care nu ai ceva de spus, să taci.

Treaba cu capra (în toate formele de agregare posibile şi imaginabile) a devenit un soi de exerciţiu de afirmare a românismului. Mă nene, uită-te şi-n ograda vecină, nu zice nimeni nu, dar dacă nimic din ceea ce-ţi aparţine nu se găseşte acolo, concentrează-te în altă direcţie. Timpul e preţios, zău aşa.

Mă irită peste poate răutăţile gratuite, oamenii seci fără vise, care nu au altceva de făcut decât să se ia de visele altora. Auzi la ei: “dacă nu vrei să mori de foame, fă ceva cu faţa ta”.

Ce are de-a face faţa cuiva, a oricui, cu visul pe care îl are, cu ambiţia, sau cu munca pe care o depune? Adică, trag concluzia, eu că-s mai greişită de la natură, nu mai am voie să visez? Există un nivel, pe o scară necunoscută mie, de la care am voie, pot, îmi este permis să am planuri şi să-mi doresc lucruri? Nu cred. Visul cuiva nu ţine cont de coşul din frunte, de negul de pe nas, de ridul din colţul gurii, de asimetria feţei, de kilogramele în plus sau minus, de anii pe care i-ai adunat sau împrăştiat în spate. Visul te alege, da el te alege, pentru a îl împlini. Mai departe de asta, doar noi, fiecare în parte ştim cu adevarat ce se ascunde în spate. Laboratorul în care fiecare dintre aceste vise se naşte e o nebunie întreagă de dezamagiri, lupte, trânte şi tăvăleli cu noi, soarta, limitele, răutăţile, amarul, cuvintele, coşmarurile.

Am tot respectul pentru cei care, indiferent de culmile nebuniei pe care îşi ridică visele, nu pregetă nimic pentru a ajunge acolo. E greu, e tare greu şi sper ca într-o zi, inspirată de aceşti oameni să îmi regăsesc şi eu cadenţa.

Vorbeam mai la început despre ripostă, despre încercarea de a schimba ceea ce nu îti place, ceea ce consideri greşit, sau te lezează. Zilele trecute, pentru prima dată în viaţă am făcut o reclamaţie. Mie mi s-au făcut o mulţime de-a lungul timpului, mai mult sau mai puţin fondate.

Până acum am trecut de fiecare dată cu vederea toate dovezile de lipsă de bun simţ, toate dovezile de lipsă de profesionalism. Ziceam mereu: “lasă mă, o fi avut şi omu’ ăla o zi proastă, i-o fi şi lui greu acasă, cine ştie…”

Sâmbată seara, un şofer al unei companii de taxi ne-a abandonat efectiv, într-o cu totul altă parte decât adresa indicată (destinaţia i s-o fi părut prea aproape, nu ştiu), iar cel care ne-a preluat ulterior (sofer al aceleaşi companii, greşeală care nu se va mai repeta cu siguranţă) să ne ducă acasă a fost total nemulţumit de bacşiş. Atât de nemulţumit, înât nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să scoată capul pe geam în toiul nopţii şi să strige cât l-au ţinut plămânii: “ce mă, voi nu ştiţi că e sâmbată seara? Daţi bani aşa ca la tramvai?”

Serios? Păi dacă e aşa, atunci să facem reclamaţie, civilizată, dar cu obidă. Oamenii ăia de la firmă nu au nicio vină, că nu au cum să controleze comportamentul tuturor angajaţilor, dar mi se pare cinstit să ştie. Nu m-a mai durut absolut deloc de ziua “domnului” care, fără nicio remuşcare m-a lăsat la dracu’ cu cărţi şi sper să-l taxeze cumva. Mi-a răspuns cineva de la firmă sec, standard, diplomat, dar mi-a răspuns. Asta nu mă încălzeşte cu nimic acum, dar ştiu că cineva ştie şi mai ştiu că nu voi mai apela la ei. Trăiască legile pieţei şi concurenţa.

În fond, nu contează, este minor şi lipsit de importanţă. Mereu vor exista vise frumoase şi luptele pentru a le face să devină realitate, mereu va fi de admirat curajul şi determinarea cuiva, mereu poţi găsi inspiraţie dincolo de orice mizerie. Mai ştiu şi că în alte curţi alte capre vor fi mai dihai decât a mea, dar stăpânii lor nu merită decât admiraţie pentru grija pe care le-au purtat-o.

Am început deja să le cer sfaturi.