IANCU

– Iancu! La tablă!
Ne făceam mici în bănci, chircite şi chinuite care pe unde puteam, pâna când cineva prindea curaj şi de undeva, se auzea o voce subtire:
– Care Iancu?
– Care-o vrea! Tot aia e!
Profu’ de mate se uita serios în catalog şi îşi muşca mustaţa să nu-l bufnească râsul; era chelios, mustăcios şi bărbos, fan declarat Metallica. Nu cred să-l fi văzut altfel decât în blugi şi tricou. Aştepta să-şi facă una dintre noi curaj să iasă la tablă. Eram patru în clasă (aşa se nimerise) şi la toate ne plăcea matematica precum sarea-n ochi, două machedoance, două mucance, două verişoare, două fără nicio legătură. Oricum nu înţelegea nimeni nimic, cum naiba reuşisem, într-un oraş atât de mic să ne strângem în aceeaşi clasă patru cu acelaşi nume, a rămas un mister.
În clasa a noua, toţi profesorii au crezut că-i o greşeală în catalog. Parcă îi aud şi acum: “Iancu. Iancu Adina, Iancu Aida, Iancu Andreea, Iancu Simona, bă da mai sunteţi multe? V-aţi strâns toate aici?”
Familie nu erau decât doua, dar când strigau profii catalogul, ne simţeam, de aceeaşi mamă.
Ne-am împraştiat acum; ne vedem rar, poate o dată pe an, uneori mai rar. Îmi plăcea ideea de familie pe care o împărţeam cu ele. Iancu ai mei au fost puţini, din ce în ce mai puţini, pâna când am mai ramas şase; dintre noi, numai trei născuţi, nu făcuţi.
Zilele astea se împlinesc cinsprezece ani de când am terminat liceul. Două fete din “familia” Iancu s-au măritat, au alt nume acum.
De atunci, nu mi-au mai rămas decât câteva chipuri, multe şterse; câteva amintiri, de care ţin cu dinţii; orele de română, singurele înaintea cărora nu mă tăiau transpiraţiile.
Am fost corigentă de două ori. L-au chemat pe tata la liceu să-i spună că o să ajung în şanţuri, e clar, nu am nicio speranţă,  vai de capul meu, să-şi scoată din cap orice plan, orice speranţă ar fi avut pentru mine.
Mie nu mi-a fost ruşine. Renunţasem de bună voie la învăţat. Simţeam că-mi pierd vremea degeaba; oricum nu luam note mari, oricum nu-mi plăcea nimic din ceea ce se întâmpla acolo, aşa că am decis să-mi folosesc timpul cum mă taie capul, să citesc, să mă târăsc cum oi putea prin materii până scap de coşmar. Am scăpat până la urma, dar cu un preţ destul de mare.
L-am simţit speriat atunci pe tata. Şi daca aveau dreptate? Dacă, chiar nu era nimic de capul meu? Dacă… Se uita temător în ochii mei când îmi povestea. Încerca să afle singur adevărul, ştia că nu-l mint şi că până la urmă avea cum să-şi dea seama singur.
Mi-a fost ruşine de situaţia prin care l-am silit să treacă. Îmi zicea: “Când mi-au spus Domnule Iancu!, am simţit că se crapă pământul sub mine”. Nu ştia cum e să-i spună cineva Domnule. Simţea că-şi bat joc de el.
Am ştiut că nu renunţă la mine, că nu crede ce i-au spus, doar atunci când i-am zis că nu îmi place decât să citesc, că doar asta vreau cu adevărat, că e cam singurul lucru cinstit din viaţa mea. Atunci, doar atunci, a fost cu adevărat Domnul Iancu, i-au scânteiat ochii.
Câteodată râdea de mine; îmi povestea de profu’ lui de franceză de la şcoala profesionala: Silance! Silance, Iancu! Silance!!! Treci la loc boule! Vroia ca măcar la franceză să fiu OK. Am fost
Când s-a terminat liceul, am răsuflat uşuraţi amândoi. Puteam să plec în lume, să nu mă mai ştie nimeni şi să citesc cât poftesc. Aşa am făcut. Am plecat în lumea largă, dar câteodata mi-e dor, mi-e chiar dor să mai aud:
– Iancu! La tablă!
– Care Iancu?
– Care-o vrea! Tot aia e!
Acum, după cinsprezece ani sunt singură, singura Iancu ce mai poate ieşi la lecţie, iar mie în continuare nu-mi place decât să stau şi să citesc.

Încă ceva Domnule Iancu. A mai cedat un raft de la bibliotecă sub greutatea cărţilor. Am nevoie de ajutor.

ISTERICA

În fiecare zi învăţ lucruri noi. Nu neapărat că aşa mi-am propus eu, deşi şi asta este adevărat, ci pentru că, în ultima vreme, toată lumea mă învaţa lucruri. Despre mine.
Învăţ şi tot învăţ. De fapt aflu, pentru că nu cer amănunte. Încerc să mă conving că fiecare om are dreptul la opinie şi atunci respect acea opinie, indiferent dacă îmi dă crampe la stomac sau nu.
Îmi cam dă insomnii treaba asta. Stau şi mă tot gândesc. Uite, spre exemplu, tocmai am aflat că sunt isterică.
Portretul pe care îl văd în faţa ochilor este absolut monstruos. Îmi imaginez o muiere cu părul în dezordine, cu ochii ieşiţi din orbite, urlând neîntrerupt şi ascuţit.
Nu prea mă potrivesc cu descrierea. Nu mă ajută vocea şi am şi ochii mici tare. Ştiu că sunt căpoasă şi fixistă de multe ori, însă nu-mi amintesc să-mi fi dat cineva argumente logice şi să nu mă fi convins, în cele din urmă, după mai multă sau mai puţină luptă, de la caz la caz.
Sunt greu de digerat oamenii care nu fac şi nu spun ceea ce aştepţi de la ei, care nu-ţi cântă-n strună, care fac tot pe dos faţă de ceea ce aştepţi de la ei, care îţi terfelesc, cumva, valorile, îţi dau senzaţia că te tratează de sus; şi eu am probleme cu ei, îmi pierd răbdarea – şi aşa puţină – îi las în plata lor, plec.
Mereu am zis că este inutil să-mi irosesc energia încercând să conving pe cineva de ceva, de orice, pe lumea asta. Sunt prea obosită, sau am băşini de superioritate, cum am mai auzit, habar n-am. Toţi suntem liberi să credem ce ne taie capul şi priceperea. Facem paradă de flerul pe care-l avem la oameni şi ne batem în piept cu treaba asta. Eu nu mă pricep la oameni şi mi-am luat-o de multe ori în bot, mai mult de atât nu ştiu.
Încerc în fiecare zi să depăşesc cercul ăla pufos de vată care înseamnă zona mea de confort, nu reuşesc de prea multe ori şi asta numai din cauza fricii. De câte ori am reuşit să îmi testez limitele a fost fără voia mea, împinsă de jocuri ciudate ale sorţii. De fiecare dată am amuţit. Îmi amintesc perfect. Am amuţit. O dată, o singură dată am cazut în genunchi şi mi-am muşcat pumnii, dar nu reuşesc să-mi amintesc că am fost isterică.
Am trăit de-a lungul vieţii diverse, mai multe decât unii, mai puţine decât alţii. Am reuşit să-mi ies din pepeni greu, în urma unor episoade lungi. Mi s-a reproşat de multe ori că nu ripostez, că nu ştiu să mă cert, că nu fac altceva decât să-mi încleştez maxilarele şi în cele din urmă să mă pun pe plâns.
Totuşi, într-o bună zi, după 34 ani în care trăieşti cu tine în fiecare clipă, vine cineva şi-ţi spune că eşti isterică.
Stai, te gândeşti, întorci informaţia pe toate părţile, scrii un articol pe tema asta, îţi asumi să ţi se spună că “Bă nene, da tu aşa de puţină minte ai, te laşi destabilizată de toate căcaturile? Mai creşti şi tu”, pierzi inutil câteva ceasuri din viaţă, ceasuri în care ai fi putut să faci ceva mai bun cu viaţa ta.
În fond, ideea e câtă dreptate avea omul ăla, sau cât de puţină. E o informaţie care ţi-ar putea completa în vreun fel tabloul despre tine, sau de care te poţi lipsi cu uşurinţă? Cam care este importanţa pe care în mod normal trebuie să o acorzi informaţiilor care vin de la alţii în ceea ce te priveşte, indiferent cât de importanţi au fost, sau sunt oamenii respectivi pentru tine. Oglinda pe care ţi-o ţin ei în faţă este strâmbă, sau a ta?
Legat de asta, îmi amintesc de un episod simpatic din adolescenţa mea, când am acuzat pe cineva de isterie. S-a iscat un scandal imens, pentru că persoana respectivă, neavând proprietatea termenilor şi o bună cunoaştere a sensurilor cuvintelor a crezut că înseamnă ceva…orice, legat de nimfomanie. Mi-a luat mult pâna am recompus puzzle-ul şi am realizat că e ceva necurat la mijloc şi m-am prezentat la judecată cu un DEX.
Deci:
ISTERÍE, isterii, s. f. Tulburare mintală manifestată prin descărcări emoționale, leșin, sugestibilitate, simptome fără bază organică. — Din fr. hystérie, it. isteria.
Sursa: DEX ’09 (2009) |
ISTERÍE, isterii, s. f. Boală nervoasă caracterizată prin apariția unor simptome neurologice foarte variate, nejustificate de existența unor leziuni și declanșate prin șocuri emotive (accese de râs sau de plâns, convulsii, sufocări etc.), sugestie sau autosugestie etc. – Din fr. hystérie, it. isteria.
Sursa: DEX ’98 (1998) |
ISTERÍE ĩ f. 1) Excitare nervoasă extremă manifestată printr-un comportament violent și prin pierderea controlului asupra propriei persoane. 2) med. Boală de nervi manifestată prin convulsii și prin accese de râs sau de plâns. [G.-D isteriei] /<fr. hystérie, it. isteria
Sursa: NODEX (2002) |
ISTERÍE s. f. formă de nevroză manifestată prin excitabilitate mărită, accese convulsive, agresivitate etc. (< fr. hystérie, it. isteria)

Sursa: MDN (2000) |

SHAWARMA CU DE TOATE

Shawarma cu de toate.
Fix aşa a fost ultima vacanţă. Destinaţia: Israel; mijloc de transport: avion aparţinând companiei aeriene naţionale israeliene ElAl (this is not just an airline, this is Israel – zic dumnealor şi mă bucur că nu au dreptate). Şi la dus şi la întors, în avion doua grupuri cu popă şi un grup fără popă, adică noi, cele patru crăiese.
Tot ceea ce am citit pe internet înainte de plecare cu privire la controalele de securitate de pe aeroport este adevărat, cu un adaos de condimente.
A venit un tânăr cu cămaşa dehulată şi scoasă din pantaloni, ne-a întrebat care este relaţia dintre noi, dacă vorbim toate engleză şi ăla a fost semnalul. Cre’ că lucrează şi ei la normă şi nu aveau cum să ia la întrebări babele pelerine. Bine, nu am să înţeleg niciodată de ce nu am avut voie cu poşeta în avion, de ce a trebuit să umblăm cu bunurile fâlfâind în mână, de ce a trebuit să ne rupă trolerele în loc să pună un afiş civilizat (cum era la Tel Aviv) să ne lăsăm genţile deschise, de ce o parte dintre bagaje au ajuns abia cu zborul următor, de ce ne-am chinuit degeaba să ne călcăm hainele.
A fost “simpatică” tare o tanti de la security, care m-a întrebat cu un zâmbet zeflemitor în colţul gurii “şi…pe unde aveţi voi de gând să turisaţi?”.
Asta a fost partea neplăcută din shawarma. În momentul în care ajungi acolo, este altă lume, alt univers, la care aproape nici nu mai sperai după demonstraţia de “prietenie” de pe Otopeni.
Nu degeaba îţi vine să exclami la fiecare pas: Holy!!! Holy land, holy water, holy food, holy men, la toate te uiţi ca la sfintele moaşte: mâncarea este senzaţională, apa scumpă (e importată aproape toată), iar barbaţii…printre cei mai frumoşi pe care i-am văzut vreodată; în plus, aleargă cât e ziulica de lungă la bustul gol pe malul mării.
Nu vă fac jurnal de călătorie, vă spun doar că recomand cu căldură Israelul ca şi destinaţie de vacanţă – musai în extrasezon altfel, e cumplit de cald. Noi în ziua plecării am ajuns în aeroport în şlapi, costume de baie şi nisip în buric. Erau aproape patruzeci de grade.
Au o vorbă acolo: Ierusalimul se roagă, Haifa munceşte şi Tel Aviv-ul se joacă. Mare dreptate au! Despre alte oraşe nu ştiu ce să vă zic, pentru că o săptămână nu ne-a fost de ajuns să ajungem şi în altă parte.
Dacă ajungeţi în Tel Aviv să nu rataţi, sub nicio formă Muzeul de Artă Contemporană; galeria artiştilor impresionişti şi postimpresionişti este absolut fabuloasă.
Oraşul în sine este, ca şi întregul Israel este o shawarma cu de toate, oraş vechi, oraş nou, port vechi, port nou, mâncarea, Dumnezeule inimaginabila mâncare, o poezie, sau mai bine, o poveste de iubire, plaja, faleza, nisipul, apusul de soare în Mediterana, luminile, oamenii, cladirile, zgârie nori lângă minarete, cartierul musulman, chemarea muezinului peste valuri, vinul rou sec şi parfumat din podgoriile locale, sucul de rodie, fructele care au un gust surprinzător, falafelul sau shawarma care nu au nicio legătură cu nimic din ceea ce ştiam de acasă.
Nimeni nu se strâmbă când aude că eşti din România, mai toţi au o rudă de origine româna, au fost cel puţin o data în romania, îţi zâmbesc.
În cazul nostru, latura religioasă a excursiei a fost redusă la minim. Am făcut un tur de forţă, un fel de Istoria Religiilor pe scurt: Altarul Baha’i, Zidul Plângerii, Biserica Scientologică, Biserica Sfântului Mormânt, Peştera Sfântului Ilie, Domul de pe Stânci. În fiecare dintre aceste locuri m-au încercat emoţii puternice, diferite, stranii, greu de definit; poate din cauza energiilor adunate acolo de mii de ani, poate rugăciunile oamenilor, poate chiar e adevărat ceea ce se spune că este locul cel mai aproape de poarta din ceruri. Nu ştiu şi nici nu mai contează.

Habar nu am dacă mă voi mai întoarce curând acolo. Cred că va mai trebui să treacă ceva timp până când se va şterge gustul amar lăsat de security, sau poate va învinge pofta de shawarma cu de toate.