DOMNIŞORUL ŞI BAC-UL

Tocmai am aflat despre un tânăr domnişor care s-a gândit el aşa, că nu are chef să ia B.A.C-ul. Dacă îl ia, se află într-un real pericol de a fi forţat de părinţi sa meargă şi la facultate, ori aşa ceva este absolut de neconceput.
Cea mai simplă variantă, în concepţia domniei sale, este de a nu lua examenul, pentru că altfel, fire slabă şi sensibilă, ar putea, ferească sfântul, să cedeze la vreo rugăminte, să se lase impresionat de promisiunea vreunui cadou scump, cum de altfel s-a mai întâmplat şi în trecut, să se trezescă faţă în faţă cu realul şi înspăimântătorul pericol de a mai trebui să înveţe incă trei ani. Aşa, a luat decizia să dea cu piciorul la doisprezece ani pe care, mai mult forţat de sistem decât de bună voie i-a pierdut pe băncile unui obscur liceu de provincie.
În momentul ăsta nu am cum să ştiu dacă îşi va duce sau nu intenţia la bun sfârşit, dar tind să cred că da. Întâmplarea face să cunosc destul de bine ansamblul general în care se desfăoară povestea.
Nu îmi sunt necunoscute (până într-un punct, evident) niciunul dintre elementele esenţiale ale cadrului: oraşul, liceul, familia, domnişorul în cauza, contextul social în care s-a dezvoltat, impulsurile educaţionale primite din familie, mediul economic în care a crescut.
Fără a învinui pe cineva, sau ceva cu precădere, capcana care i-a fost întinsă în faţă de când era foarte mic nu putea avea decât un singur rezultat. Educaţia, orice formă de dezvotare şi evoluţie i-au fost prezentate în derâdere, ca fiind apanajul unor sărăntoci, nu al unor elemente cu o poziţie financiară bună. Cred că în momentul în care un copil aude de când este foarte mic: “Ce să faci tu cu şcoala, noi avem bani, nu trebuie să înveţi nimic”, rezultatul este mai mult decât previzibil. În momentul în care un copil este crescut într-un profund dispreţ faţă de orice formă de educaţie, este antrenat să privească cu cel mai profund dezgust orice carte, orice mijloc de culturalizare, un copil care nu are alt sistem de valori şi alt raport decât banul, este un copil pierdut.
Din punctul meu de vedere, tânărul în discuţie este atât de dezorientat în momentul de faţă încât alege singura cale viabila, singurul drum, cel care i-a fost descris, de când era mic, ca fiind presărat cu flori. Pe de altă parte, cred că i-a fost insuflat atât de profund dispreţul pentru şcoală încât îi este şi ruşine să continue vreo formă de învăţământ.
Facultatea este o etapă cât se poate de facultativă, nu constituie o etapă obligatorie în viaţa nimănui, nu este o tragedie decizia lui de a nu urma o facultate, este o chestiune strict subiectiva. Pe mine mă năuceşte în acest moment motivaţia lui, mă uimeşte faptul că acest tânăr domn nu intenţionează măcar să termine, să dea o finalitate acelor doisprezece ani despre care vorbeam, că alege de bună voie, deşi în necunoştinţă de cauză, să îşi trântească toate uşile peste nas. Mă miră, în egală măsură şi panica ce i-a luat brusc în stăpânire pe părinţii lui.
Nu mă interesează să judec opiniile, acţiunile şi strategiile de viaţă pe care oamenii le aleg. M-a interesat cazul în măsura în care părinţii acestui tânăr fac parte din categoria celor care sunt veşnic critici la adresa profesorilor – deloc lipsiţi de păcate, pe de altă parte, din categoria celor care veşnic râdeau de colegii mai învăţăcioişi ai odraslei, din categoria celor care se trezesc brusc faţă în faţă cu o problemă delicată, pe care nu par a şti cum să o gestioneze, dar pe care au generat-o în mare măsură.
Nu sunt ei singurii care au contribuit la poveste, nu sunt ei singurii vinovaţi, dar nu îmi dau seama unde s-a rupt firul. Instituţia şcolii, instituţia familiei, societatea, toate câte puţin, cine l-a dezorientat pe acest tânăr în asemenea măsură? Aş fi curioasă să aflu, peste ani, pe cine va considera vionvat pentru barierele care i-au fost ridicate în faţă. Din punctul meu de vedere, acest băiat este o victimă complet lipsită de apărare, victima tuturor elementelor care ar fi trebuit să contribuie la dezvoltarea şi evoluţia lui, care ar fi trebuit să îl aibă în grijă până în punctul în care era capabil să ia propriile lui decizii în condiţii optime.
De câţiva ani mă fascinează în fiecare vară bacalaureatul şi toate poveştile pe care le aduce. În fiecare an e din ce în ce mai rau, în fiecare an, copiii ăştia care se trezesc brusc într-un pustiu, sunt din ce în ce mai dezorientaţi, mai pierduţi, mai departe de ei înşişi şi de ceea ar vrea să fie.

AŞ AVEA NEVOIE…

Băi nene, nu am fost şi eu vreodată cu un bărbat cu care să-mi beau cafeaua dimineaţa. Să stau aşa, pur şi simplu, într-un balcon, în bătaia aerului de dimineaţa devreme, la şase şi ceva când mă trezesc eu şi să ne bem amândoi cafeaua. Nici măcar nu am pretenţia să facă el cafeaua, sau să mi-o aducă la pat. Bine, nu aş zice nu dacă s-ar întâmpla asta.
Nu contează dacă o vrea cu zahăr sau fără, fără lapte să fie şi mă declar mulţumită. Îmi doresc să văd dimineaţa, două căni (eu beau cafeaua din cană – nimic nu se compară cu voluptatea de a ţine cu ambele palme, ca pe o comoară, cafeaua de dimineaţă) parfumate, două guri clocotitoare de infern, stând alături, una lângă cealaltă în cenuşiul dimineţii, să o bem fără cuvinte, sorbit, să ne opărim gurile, să miroasă în toată casa a cafea, să ne vedem fiecare de ale noastre, tăcuţi, în liniştea dimineţii. Atât vreau, un bărbat care să aprecieze cafeaua.
Aş vrea şi să nu facă niciun bărbat crize de nervi când îmi aprind o ţigară. Ştiu, poate e aşa de puţin lady like, miroase, împute, îmi duhnesc mâinile şi părul, poate e golănesc, cum spune mama, îmi otrăvesc sănătatea, dar aş vrea, măcar o dată un bărbat care să nu-mi dea sentimentul că săvârşesc vreo crimă împotriva umanităţii, când îmi aprind o nenorocită de ţigară. Oricum, după privirea aia ucigătoare, îmi stă în gât, îmi intră cu ghionturi şi parcă miroase şi mai tare a mahoarcă a dracului ţigară. Atât vreau, un bărbat care să-şi aprindă şi el în stânga mea, tăcut, o ţigară.
Mi-aş dori un bărbat cu care să pot vorbi despre cărţi, să mă tragă de breton că nu am citit nu ştiu ce, apoi să-mi povestească el pe scurt, vreo trei sferturi de oră despre ce e vorba acolo. Un bărbat care să mă întrebe ce citesc acum şi după ce i-aş povesti la rându-mi, să-mi spună zâmbind că-mi mulţumeşte că i-am amintit despre ce-i vorba; el o citise la optişpe ani.
Atât vreau, câteodată să nu se audă serile, vreo câteva ore, decât foşnetul desincronizat al filelor întoarse. Categoric, el ar citi mai rapid decât mine.
A, şi aş mai vrea un bărbat, care să nu se sperie când îi povestesc despre mine. Mi-aş dori aşa…să nu rămână cu gura căscata, să nu-i moară la intrare, să nu mă trateze ca pe o floare rară. Vreau un bărbat  care să asculte, să ia seama şi să nu mai aducă apoi niciodată vorba despre nimic. Mă gândesc eu destul la toate; câteodata, chiar uit; nu am nevoie să-mi amintească cineva cu fiecare gest, la fiecare pas de mine. Dacă nu poate să facă asta, să plece. Atât.
Vreau un bărbat care să nu vrea să se însoare, care să înţeleagă dacă sunt acolo, sunt pentru că aşa vreau eu şi când nu o să mai vreau, un rahat de hârtie nu o să mă ţină în loc, şi mai vreau şi un bărbat care să nu fie sufocat după un an de relaţie, să nu-l apuce fibrilaţiile, că sigur vreau să pun gheara pictată în roşu pe el.
Şi aş mai vrea un bărbat care să nu mă învinuiască pe mine pentru tot ce nu poate sau nu ştie, să nu mă intoxice cu neputinţele lui, să nu mă contamineze cu frustrările lui. Un bărbat care să privească senin, să nu ştie să ţipe, să aibă mereu în buzunarul frumos mirositor o variantă, o soluţie.
Am nevoie să găsesc bărbatul ăsta în unul singur, am obosit să-l gust pe rând, în porţii care, nici nu mă satură, nici nu mă flămânzesc, mă aţâţă şi mă lasă cu un gust coclit în gură. M-am plictisit să-i complexez, să-i împut, să-i frustrez, să-i oripilez, să-i plictisesc, să-i sperii. 
Mă gândesc amuzată la neînsurabilul care la un an după ce mi-a dat papucii s-a însurat, probabil până când moartea îl va despărţi, la puritanul care avea puterea de a dormi douăşpe ore pe zi fără mizeria şi otrava aia de cafea, la toţi nefumătorii care nu ştiu de ce dracu şi-au mai băgat în cârd cu mine dacă-i dezgustam atât de tare cu ţigara, la toţi semidocţii care, au bifat în viaţa lor o primă şi ultimă carte abecedarul, la toţi speriaţii care nu mai aveau curaj să mă atingă după ce-mi aflau poveştile. Mă gândesc amuzată la toţi cei care…da’ cum era vorba aia? De morţi numa’ de bine. 

MOCIOI

În toţi anii de şcoală am avut numai trei colegi de bancă. Pe primul, îl chema Mocioi.
Îmi amintesc ca prin ceaţă cum, după ce ne-am despărţit de părinţi în careul mare din spatele şcolii, am intrat în clase, emoţionaţi, speriaţi ca nişte iepuri, majoritatea erau pentru prima data singuri şi trebuia să facem faţă unei noi grozăvii. Hainele ne stăteau ţepene, ne zgâriau, apretate pâna peste poate şi călcate coală de mame sau bunici. Toate fetele aveau ochii ciudaţi, alungiţi spre tâmple din cauza cozilor prea strânse, toate aveam pampoane mari si bentiţe elastice care ne strângeau capetele şi ne încingeau urechile. Băieţii se uitau duşmănoşi în jur, puşi pe harţa. Ţineam în mâini, anapoda, flori pentru Tovarăşa.
Tovarăşa, în fruntea coloanei, ne-a scos din careu şi ne-a dus spre clasă, ne-a condus printr-un labirint de coridoare prin care mă întrebam cum voi mai găsi vreodată drumul spre ieşire. Clasa avea parchetul proaspăt ceruit, stălucitor, mirosea frumos şi era soare, soare cum numai în septembrie poate fi. Ne-a aliniat pe toţi lângă peretele de lângă uşă şi ştiu sigur că niciunu’ nu depăşeam brâul verde de vopsea dat pe perete.
A început să ne strige, ne-a pus în banci pe rând şi ne-a spus că aşa o să stam începând de atunci. Am nimerit in a treia bancă, pe rândul din mijloc şi după mine, l-a strigat pe Mocioi. M-am uitat de-a curmezişu’ la el. Aş fi preferat o fată. Nu-i ajungeau tălpile pe podea, nici coatele pe bancă. Era un băieţel negricios, mic, tăcut, aplecat de spate, aproape fără gât şi cu manşetele prea lungi ale camaşii pepite suflecate de câteva ori.
Nu mai ţin minte ce s-a întâmplat în ziua aia, cum s-a terminat, cine a venit după mine să mă aducă acasă din labirintul întunecat de coridoare.
Ştiu sigur, că a doua zi dimineaţă mi-am îmbrăcat fără chef uniforma, al cărei cordon se încăpăţâna să nu se facă fundă, mi-am pus gulerul prea apretat, brodat de tanti Mazis şi cu ghiozdanul în spate m-am dus la şcoală. În bancă mă aştepta cu ochii plecaţi, Mocioi.
În recreaţia mare aveam voie să ne mâncăm pachetul adus de acasă, fiecare ce avea. L-am desfăcut şi am început să înfulec. Nu ştiam exact ce înseamnă recreaţia mare, cât timp am, mă gândeam că probabil trebuie să termin repede, să nu mă fac de râs. La un moment dat, aud din dreapta mea o şoaptă rapidă, ca nu cumva să-i piară curajul, o părere de voce: “dăşimii”.
Am înghiţit cu greu dumicatul care-mi stătea în gât şi m-am uitat spre el. Mocioi stătea atârnat în bancă, cu picioarele bălăngănindu-i-se deasupra parchetului, cu ochii în pământ. Numai mâna lui făcută căuş, cu unghii murdare era îndreptată către mine. “Dăşimii”, am auzit din nou, mai slab, în timp ce mi-a aruncat cu coada ochiului o privire de animal hăituit. “Dăşimii”, o şoaptă care mi-a urmărit zilele, dăşimii, Mocioi…
Toate zilele ce au urmat am împărţit cu el pachetul. Nu mai aşteptam să-mi ceară, i-l puneam pur şi simplu pe bancă şi atât. Îl mânca tăcut, cu ochii ţintuiţi în parchet. Pe la jumătatea anului, tovarăşa l-a mutat în alta bancă, în prima bancă pe rândul de la geam, era prea scund şi nu vedea până la tablă. Nu vorbeam aproape niciodată, era ruşinos, din cale afară de timid.

În clasa a doua a dispărut. Am auzit că s-a mutat în alt oraş, dar nu ştiu sigur, a dispărut pur şi simplu. Atunci, m-am intors pentru prima dată acasă cu jumătate de pachet nemîncată, m-au întrebat ai mei ce s-a întâmplat, mi-a fost cumva rău, m-a durut burta? L-am zis cu greu, printre sughiţuri de plâns că a dispărut Mocioi.