Una dintre cărţile care mi-au marcat adolescenţa este “Insula din Ziua de Ieri”. M-a înnebunit ideea pasului de azi în mâine, din mâine în ieri, pasul care te desparte pe tine de tine în ieri şi azi, care te face să nu mai ştii unde eşti, cui aparţii.
Cred că în sufletul fiecărui om, există cumva insula aceea din ziua de ieri, insula unde nu este nevoie decât de un pas ca să uiţi de toate, sau ca să nu uiţi cine eşti, unde nu este nevoie decât de un pas ca să poţi ajunge din nou în ziua de ieri.
Pentru unii dintre noi această maşină a timpului are nume, pentru alţii nu; pentru mine se va numi mereu Dumbrava Roşie, numărul 3A. Aici, insula mea din ziua de azi, se poate transforma cu un singur pas în ziua de ieri, Universul meu pierdut complet, regretul meu veşnic, aerul pe care nu am să-l mai pot găsi niciodată nicăieri, singurul care cred că m-ar mai putea readuce la viaţă, un fel de apă vie din basme.
Zilele trecute, stăteam atârnată de poarta lu’ Mazis Alai şi eram aproape hotărâtă să bat la poarta străinilor care stăpânesc acum acolo, să-i rog să mă lase să intru, să mai văd încă o data, prima dată după atâţia ani, curtea. De atât de mult timp, nu am mai vazut, decât de pe partea cealaltă a străzii coama şi streaşina casei, peste gardul străin şi înalt.
Mi-am înghiţit nodul din gât şi am făcut un pas în faţă. Atât. Un pas, după care m-am întors cu ochii în lacrimi la Mazis Alai în curte. Dacă nu mai mirosea la fel, dacă oamenii ăia dărâmaseră ceva, vreun perete, magazia, dacă scoseseră via din rădăcină. Ce să mai caut eu acolo? Ce să mai găsesc? Copilăria altcuiva? Acolo, la Mazis, era singurul Univers care încă mă mai primea. M-am dus la feriga din care am rupt frunze încă de la grădiniţă pentru buchetele lu’ Tovarăşa, am descâlcit una dintre săgeţile cu ventuză ale copiilor şi m-am întors la poartă.
Peste drum, m-am văzut pe mine, bălăngănindu-mă pe poarta cu clanţa veşnic stricată, cu genunchii juliţi, tunsă strâmb de mama, îmbrăcată în pantaloni scurţi, încălţată cu aceeasi pereche de papuci magici din cauciuc: nu rezistau niciodată mai mult de o vară şi totuşi, în fiecare an erau la fel, mereu aceeaşi culoare, acelaşi model.
Nu am avut nimic să îmi spun. M-am uitat la maimuţa aia mică şi pârlită de soare care stătea atârnată de poartă, deşi o certa mereu bunică-sa că strică balamalele şi se lasă poarta şi nu am avut să îi spun nimic.
De multe ori m-am întrebat dacă mi-aş da vreun sfat dacă aş avea ocazia vreodată să mă întorc la mine, mereu mă întrebam dacă aş putea să scot copilul ăla din timiditatea lui, dacă aş reuşi să-l fac măcar o dată mai curajos. Stăteam, mă uitam la mine şi nu aveam nimic de zis. Absolut nimic.
O clipă, aş fi vrut să mă duc să-mi trec mâna prin păr, părul ăla moale şi castaniu pe care îl aveam când eram copil, să mă iau de mână şi să mă duc în lume, să-mi spun să nu-mi mai fie ruşine de nimeni, să mă trag de urechea aia strâmba, lipită de cap. Nu am putut nimic. M-am uitat la copilul ăla rahitic, cu picioare subţiri şi am deschis gura în gol de câteva ori.
Sete…de mine.
Strada mi s-a părut atât de mică de data asta, sărăcăcioasă, fără copii, fără tătarii mei sfătoşi la porţi, fără gardurile şi pomii în care ne rupeam picioarele. Nu era pe stradă niciun picioruş, nu desenase nimeni niciun şotron, Neilan nu croia rochii pentru păpuşi aşezată turceşte pe jos la capul casei. Aproape mi-a fost milă de fetiţa aia. Nu avea cu cine să se joace.
Am închis repede poarta lu’ Mazis Alai în urma mea. La ea încă era bine, mirosea ca şi ieri, toate erau orânduite cum le ştiam, feriga era la locul ei, în casă mirosea a plămadă de cozonac, era venită şi Neilan. Am ridicat un colţ de prosop si am furat nişte cocă crudă, crescută. M-a întrebat dacă mi-e foame, să-mi strecoare nişte zeamă de ciorbă ca atunci când eram mică şi nu mâncam zarzavat. De fiecare dată dădeam fuga la ea peste drum să-mi facă toate mofturile; îmi plăcea să manânc la ei, erau mulţi la masă şi mereu îmi strcura ciorba. Am auzit-o parcă şi pe Ani în curte: “Neeeeilaaaaan, kelmânda Neilaaaaaan”.
Numai de un pas e nevoie: ieri-azi-mâine-azi-mâine-ieri şi caruselul nu se va mai opri niciodată.
Acum ştiu că încă unul dintre tătari a plecat de pe insula mea din ziua de ieri; m-a sunat mama să-mi spună. Sunt din ce în ce mai puţini, până într-o zi când pe insula din ziua de ieri nu voi mai fi decât eu. Mă întreb ce-i voi spune atunci maimuţei atârnate de poartă, dacă măcar atunci nu o să mi se mai înnoade lacrimile în gât şi mă voi putea duce să o iau de mână.
