August, 2014 - Simple Cuvinte

FEREASTRA

Dincolo de geamul ăla se întâmpla lumea, dincolo era Ţara Minunilor şi de cele mai multe ori, ei îi era frică.

Stătea cu nasul lipit de fereastră, se uita afară şi pe suflarea caldă, lipită de geam desena stângaci flori. Giurgiuveaua albă a geamului, vopsită şi chituită în fiecare toamnă, să nu bage crivăţul zăpadă în casă, mirosea mereu frumos, a lemn umed şi curat.

La început, în faţa geamului era vişinul, cel care dirija anotimpurile, în care în fiecare vară se suia să se joace, să fugă de răutăţile copiilor de pe stradă. Stătea acolo ore în şir, până o strigau la masă. Era turnul ei, pe care nu îl cucerea nimeni. Uneori ar fi vrut, dar a înţeles repede că nu interesează pe nimeni. Se închidea ermetic printre umbrele verzi şi visa.

O lăsau acolo, bucuroşi că în arşiţa verii nu “umple strada”, o ştiau la umbră, cuminte în curte. Iarna, vişinul se ascundea sub zăpadă şi nu avea cum să ajungă să se suie în el, visa mereu la vara ce urma sa vină; stătea în spatele ferestrei desenate cu flori de gheaţă, prin care intra în casă o lumină lăptoasă.

Când nu a mai fost vişinul bătrân, orizontul s-a închis brusc, nu se mai vedea până dincolo de colţul străzii. Au tăiat pomul şi au ridicat în locul lui un garaj urât, din placaj, l-au vopsit cu grund vişiniu. Fereastra rămăsese la locul ei, doar desenele de pe geam s-au schimbat, în timp a învăţat să deseneze pescăruşi.

La un moment dat a încetat să mai stea cu nasul lipit de sticlă, ocolea cu grijă, de la distanţă fereastra care nu mai dădea spre nicăieri, ieşea pe scări, în faţa casei. De acolo vedea cum plouă, uneori stătea să vadă cum viscolul învârtejeşte zăpada în poarta cu balamaua stricată, de acolo a descoperit mirosul străzii, tei cu aromă de şuberek cald, de acolo se vedea măcar până la Mazis Alai în curte.

Privea acum fereastra de pe partea cealaltă a casei şi îşi amintea că mai demult îi era frică, dar că ştia să deseneze pescăruşi zburând pe sticlă.

Îşi amintea că nu i-a cucerit nimeni turnul, i l-au dărămat într-o bună zi cu toporul. A plâns pe ascuns în gangul din spatele casei, să nu o vadă nimeni pentru că toţi erau bucuroşi; doar ea nu înţelegea de ce şi nu îi explicau. A ieşit de acolo cu ochii închişi să nu vadă locul gol care o durea ca o rană. A trebuit să îi deschidă, până la urmă, ca să vadă frunzele căzute pe jos, deşertul rămas în urmă.

Îşi amintea tot, stătea pe scări, camuflată în umbra unui colţ. O lăsau şi acolo în pace. Nu era chiar ca în turn, dar măcar tăceau toţi. Fereastra o privea pieziş, oglindind în asfinţit placajul urât al garajului.

Şi au mai trecut iar nişte ani. Le-a spus că vrea să plece, că o strânge oraşul ca într-o menghină, că nu mai poate respira.

Au privit-o fără să înţeleagă şi au lăsat-o să se ducă. Inainte să iasă din casă cu maică-sa, cărând greu bagajele spre gară şi-a mai lipit încă o dată nasul de geam şi a desenat stângaci ca întotdeauna un pescăruş.

Când a venit prima dată acasă a văzut că îi puseseră gratii ferestrei care dădea spre nicăieri. Prea târziu; ea deja plecase.

PLOAIA

M-a întrebat cineva zilele trecute dacă-mi plac furtunile. De fapt nu întreba, pentru că ştia sigur; verifica doar, să vadă dacă are dreptate. Tocmai fulgerase şi o lumină neobişnuită, cumva orizontală brăzdase cerul, dincolo de parbrizul maşinii. Ador furtuna, îmi place ploaia de mor. Cred că, cu cât plouă mai violent, cu atât mai bine. Iubesc mirosul ploii şi zgomotul pe care îl fac picăturile lovind frunzele.

Când eram mica, fugeam din casă să văd cum se preling fulgerele prin paratrăznetul cel mare de pe Casa Armatei, să văd în curte jgheaburile pline cum gâlgâie, să aud viţa de vie biciuită de picăturile de ploaie, să mă înfior la ficare tunet care spărgea cerul.

Nu mă interesa nimic. Stăteam pe scări, cu mintea golită, îmi amintesc şi acum cu câtă poftă inhalam mirosul de ploaie curată. Ieşeam în faţa porţii şi de sus veneau spre Kemal-Agi-Amet şuvoaie repezi, pe care puneam bărcuţe de hârtie, frunze, coji. La colţ eşua mereu o întreagă flotă, săream cu picioarele goale în bălţi, arătam ca nişte pisoi uzi, scoşi din butoiul cu murături.

Apoi creşti, ajungi, nici tu nu mai ştii exact cum, într-un Bucureşti unde plouă murdar, unde nu ai făcut niciodată bărcuţe la marginea trotuarului, unde frunzele lovite de ploaie sună fals, nu cântă cum ţineai tu minte şi te întreabă cineva, cineva de nicăieri, dacă îti plac furtunile.

Mai stai un timp şi într-o altă seară te apuci să povesteşti, despre furtuni, despre ploaie, despre jgheabul de la marginea trotuarului. Nu că ar fi cine ştie ce, dar simţi uneori, că dacă nu povesteşti, dacă se întâmplă să uiţi, mori. Nu ai cum altfel.
E ca atunci când respiri greu într-o zi cu arşiţă, captiv între betoane şi dintr-o dată un fulger crapă cerul orizontal în faţa ta, lumina ţi se oglindeşte în lentilele ochelarilor şi tu ciuleşti urechea. Poate de data asta ai să auzi din nou cântecul viţei de vie sub stropi.

MARTI

Deci…stau, scriu, şterg, scriu din nou, ma învârt în cerc ca o nebună şi foaia rămâne albă în urma mea. Nu e prima oară când mi se întâmplă asta, si de fiecare dată mă încearcă teama, de fiecare dată mă gândesc dacă gata, dacă a secat rezervorul şi eu nu am fost pe fază, dacă s-a terminat. Ca şi cum poţi să ştii când e gata.
De multe ori am scris porcării, fără cap şi fără coadă, de multe ori am preferat să nu scriu nimic. În ultima vreme mi s-a întâmplat destul de des să nu pot pune pe foaie niciun gând coerent şi mereu m-am gândit că nu m-am străduit de ajuns, că nu m-am luat la trântă suficient cu foaia din faţă. Cică, spun unii mai deştepţi şi mai experimentaţi, dacă nu te găseşte inspiraţia, pleci tu să o cauţi pe ea.
Mă gândeam azi, ce naiba făceam când eram mică şi nu îmi dădea nimic prin cap? Râdeam, sufeream aiurea din dragoste sau aşa, de nemurirea sufletului. Habar nu am, cert este că simţeam, îmi imaginam lucruri până ajungeau să mă doară, să mă facă să mă chircesc.
Când eram acasă scriam cu pisica lângă mine. Am avut un motan la un moment dat, care stătea lângă mine pe masă şi-şi punea laba pe capacul stiloului, scria în acelaşi timp cu mine. M-am tot întrebat dacă o fi învăţat şi el să scrie, în felul ăla. Nu mi-a zis niciodată. Se uita la mine a toate ştiutor şi plictisit de moarte, cu o faţă d’ aia de uite-o şi pe fraiera asta ce se mai dă de ceasul morţii.
Inspiraţia nu venea de la pisic, venea din liniştea din jur, din timpul pe care îl aveam la dispoziţie ca să visez, pe care îl aveam la dispoziţie să îmi imaginez cum simt lucruri.
Acum nu mi le mai imaginez, le-am trăit, le simt, numai că gândurile nu mai vor să ia cuminţi forma cuvintelor, nu mai vor să curgă ordonate.
De fiecare dată mă refugiez printre foile albe ale caietelor mele. Dinozauri din alte vremuri, scrisul meu atât de urât, cerneala mereu neagră, siloul vişiniu pe care îl am de când mă ştiu, serile goale, cum este şi asta, când mai ascult muzică la întâmplare, mai citesc câteva rânduri dintr-o carte, mă mai gândesc la “el”, care “el” s-o nimeri în zonă în momentele alea, închid ochii şi tac. Oare cum era atunci când nu ştiam nimic, doar îmi imaginam că ştiu, că ştiu cum este. Mă ascund printre caiete şi povestesc lucrurile care dor, pentru ca mai apoi, dimineaţa să mai înalţ zidul cu o cărămidă, să mai astup cu grijă o spărtură.

Mi-e dor de tine ca de surâsul meu cel pierdut. Dacă aş mai putea, acum te-aş sorbi ca pe o picătură de stea, dar unde să te mai găsesc? Ai fugit cu veşnicia chircită-n buzunare, te-ai ascuns în văgăuni şi peşteri.
Te-am găsit într-o dimineaţă.
Dormeai.
Aveai picături de rouă în gene şi pe obraji, iar fire de iarbă îţi străluceau încurcate în păr, şi păreai atât de copil.
M-am aplecat şi am cules un bob de rouă; în el mă oglindeam eu, te oglindeai tu, dar amândoi, niciodata.
Ai mişcat mâna şi am văzut că de palmă ţi se lipise o frunză. Am desprins-o şi m-am cuibărit în braţele tale adormite. Am realizat ca miroseai a frunze şi a primăvară, şi te iubeam.
Te-ai ridicat încetişor, ţi-ai scuturat roua din gene şi ai mers mai departe.

Aşa scriam când eram mică, mult mai mică şi doar îmi imaginam că simt…dar, dacă totuşi, era motanul cel care scria?

CAND NE INVATA ALTII SA FIM NOI

Îmi spunea într-o zi un vechi prieten că în fiecare dimineaţă când se trezeste, primul lucru pe care îl face este să dea drumul foarte tare la muzică şi să danseze de bucurie că s-a mai trezit încă o data. Sinceră să fiu, atunci l-am crezut un pic ţicnit. Deşi mi se întâmplaseră atâtea şi aş fi putut înţelege ceva mai mult, am zâmbit; omul mi s-a părut un pic nebun. De atunci până acum am început să înţeleg din ce în ce mai bine.

Fiecare zi, aşa cum vine ea, cu plictiseală, banală, anostă, fără nimic deosebit, care poate nu îţi aduce nimic altfel, în care poate nu ai făcut nimic altfel, fiecare zi care îţi aduce o nouă dimineaţă ar trebui preţuită până ce storci din ea fiecare eon de bucurie.

Suntem atât de idioţi încât facem să fie adevărate toate clişeele si imbecilităţile spuse de câte un neica nimeni de-a lungul timpului. Toţi anoştii au dreptate: nu preţuim decât când pierdem, nu înţelegem decât când ne aruncă alţii cu prostia în faţă, nu mai putem decât atunci când suntem morţi. Abia atunci.

Pâna atunci, putem absolut tot ce vrem. Nu este decât alegere. Nu te priveşte decât pe tine şi nimeni, indiferent cât de mult te iubeşte nu are dreptul să îţi spună altceva. Cu atât mai puţin, indiferent cât de mult te urăşte.

Este dreptul tău să crăpi bocind, până simţi tu că este gata, până simţi tu că te-ai curăţat, indiferent că îţi spun alţii ca nu are sens, că trebuie să treci peste, că te consumi dintr-un rahat, că viaţa e mai mult de atât, sau că oamenii dintr-o mică ţară africană mor de foame.

Este dreptul tău să te bucuri dintr-un rahat dacă pentru tine contează, să faci din nimicul ăla o enormitate, nu contează că lumea celorlalţi oameni este compusă din alte elemente, ai voie să râzi prosteşte până faci febră musculară, pentru că aşa ai tu chef, chiar dacă ceilalţi se uită la tine ca Rihanna la Dacie.

Toata lumea judecă la fundul tau orice, stau pe poziţie de prindere şi toacă tot: plângi prea mult, râzi prea mult, te enervezi prea repede, te consumi prea puţin, eşti prea superficial, te-ai dus prea repede la el, tragi prea mult de timp. Toată lumea te învaţă să ai răbdare, să fumezi mai puţin, să nu te mai enervezi, să simţi mai mult, să dansezi mai mult, să faci orice mai bine, mai mult, să simţi mâine, să faci mâine, dar nimeni nu ştie să îţi spună ce e de făcut dacă mâine nu mai vine, dacă mâine vine la pachet cu o tragedie. Nimeni nu ştie să îti spună cum e să trăiască o secundă în locul tău.

Exista un loc al bucuriilor care ar fi trebuit să fie astăzi, al zâmbetelor pe care le-am băgat în buzunar, există un loc al măngâierilor după care tânjim, al săruturilor care s-au dus pe apa sâmbetei, numai pentru că mâine ar fi fost mai bun? Există măcar un singur deştept care să mă ducă acolo? De ce toată lumea ştie că numai că nu e bine aşa, dar atât de puţini ştiu să îti spună cum era mai bine?

Cum nu mai înveţi un cal bătrân să meargă în buiestru, nici eu nu pot fi învăţată să mă împac cu oamenii care se iau prea în serios, cu oamenii care scuipă unde au lins, sau ling unde au scuipat, cu oamenii care deşi nu înţeleg nimic sunt maeştri în toate.

Majoritatea ne-am plictisit să ne tot spună alţii cum ar fi varianta noastră îmbunătăţită. Prietene, ia-ţi maşina şi du-o la tunning, dacă vrei să schimbi ceva. Ăştia-s banii, ăsta-i omu’. Dacă nu îti place, pleacă în drumul tău, nu mă supăr, numai te rog, nu îmi mai spune la fiecare pas că trebuia să calc mai la stânga, ca trebuie să fac mai bine orice. Mă simt precum copilul ăla dintr-a doua care niciodată, indiferent ce-ar face nu poate să-l depăşească pe colegul de bancă. Nu mă motivezi şi sincer îţi spun: dacă nu îţi place nimic din ceea ce am eu de dat, vezi-ti de drum. Ştiu sigur că nu se naşte nimeni degeaba. Io zic să nu ţii locul ocupat, poate altcineva ar vrea să se cuibărească aici.