NESIMŢIT DE SIMPLU

Uneori, e nesimţit de simplu sa fii fericit.
Te uiţi la farfuria cu paste perfecte cu somon pe care le-ai pregătit, la mulţumirea din ochii persoanei cu care le împarţi şi te întrebi ce naiba ai făcut bun pe lumea asta, de uneori e atât de nesimţit de simplu să fii fericit.
Altădată, stai într-o după amiază de duminică, cum numai pictată ai putea-o înţelege, cu cei mai dragi dintre toţi lângă tine, alegi tort pentru o nuntă şi te gândeşti, în momentul ăla, de linişte şi mulţumire, că aşa trebuie să arate fericirea.
Nu contează că deşi e toamnă, încă mai arde soarele şi te pişcă un pic la faţă. Iei ochelarii de soare ai cuiva de la masă, îi pui peste ochelarii de vedere, înjuri în gând că nu vezi şi tu ca alţi oameni, înjuri în gând chelneriţa care, după ce că nu şi-a notat să-ţi aducă cafea, a apărut într-un final cu o pişoarcă vag cafenie şi fără gust; îţi trece. Stai răsturnat nesimţit în scaun, cu capul sprijinit de spătar, faci ochii roată şi realizezi că sunt toţi acolo, că sunt bine, că râd toţi, că urmeaza să se întâmple o nuntă, că se va naşte un copil.
În clipa în care îţi trec toate astea de-a valma prin minte, te sună mama, să îţi spună fix nimic. Nu conteaza; nu îţi mai pierzi răbdarea cu ea, te bucuri că are cine să te sune, că e încă acolo, că la trei, într-o duminică după amiază te sună să-ţi spună fix nimic. E încă acolo.
Mai iei aşa, într-o doară o linguriţă din prăjiturile care nu au rămas pe lista scurtă pentru tort – pe celelalte le va termina mireasa – mousse de ciocolată şi nici nu mai contează ce. Sunt toţi acolo şi sunt bine. Râd. După toate câte au fost, râd toţi, vorbind nimicuri.
Te gândeşti că într-o zi chiar o sa trebuiască să faci pastele alea. Pofteşti la ele de atâta vreme. Îţi aminteşti că acum ceva timp te-a întrebat cineva dacă ai învăţat să faci paste de la fostul iubit, italianul ăla cu care ai fost. Da de unde. Ai văzut cândva o reţetă pe internet.
Toamna curge mai departe şi în pomul din faţă, care a început să se îngălbenească, să-i cadă frunzle, e atârnată o căsuţă viu colorată, pentru păsări . Are intrarea atât de mică încât te întrebi ce păsări s-ar putea adăposti acolo. Probabil o vrabie mai silfidă. Nu contează, or să se descurce ele cumva.
Uneori, stai în autobuzul ticsit cu oameni rău mirositori şi dintr-o dată la semafor, lânga autobuz apare o maşină cu cineva la care te gândeşti destul de mult în ultima vreme. Nu are cum să te vadă, butonează absent telefonul, autobuzul e aglomerat. Se face verde şi dispare, mergând cumva, în aceeaşi direcţie cu tine. Zâmbeşti; să fie forţa de atracţie a gândului? În coincidenţe nu mai crezi. Nici nu mai contează. Autobuzul e prea lent ca să-l mai prindă la următorul semafor, dar îţi dai seama că fix în clipa aia ai fost fericit. Nici nu mai contează motivele.
Alteori, stai zgribulit în staţie dimineaţa, laşi câteodată să treacă aiurea autobuzele, numai ca să mai asişti încă o dată la cea mai frumoasă scenă pe care ţi-a fost dat să o vezi in ultima vreme. De undeva, apar în staţie doi puşti: cel mic are vreo şase-şapte ani, cel mare nu mai mult de unsprezece. Merg la şcoală în direcţii diferite, cel mic pe jos, cel mare cu autobuzul. Stau împreună în staţie până apare autobuzul fratelui mare, care înainte de a se sui îl strânge pe cel mic în braţe, îl sărută pe frunte, apoi îi ciufuleşte parul şi îi spune câteva vorbe, invariabil în ordinea asta. Absolut de fiecare dată şoferii îi aşteaptă să îşi termine ritualul. Cel mic porneşte spre şcoala, celălalt se suie în autobuz. Nu ai niciodată curaj să te apropii de ei să îi auzi ce îşi spun. Stai la distanţă, de cele mai multe ori cu ochii în lacrimi şi îţi dai seama că privindu-i pe acei doi fraţi eşti pur şi simplu fericit. Nu e nevoie de nimic mai mult ca să îti începi dimineaţa. E dovada simplă că dincolo de tot şi de toate, se poate.
Alteori, nu ai nevoie decât de cerul răsăritului, colorat de un pictor dement; se văd nu prea departe turlele Caşinului, pete întunecate în nebunia de culori. Nu ai nevoie de mai mult să rămâi atârnat în balcon în răcoarea umedă a dimineţii. Atunci, fericirea e nesimţit de simplă, îţi dai seama ce norocos eşti că nu vezi în faţa ochilor un alt bloc şi nu îti mai trebuie nimic altceva. Te gândeşti că seara, tot spectacolul se mută de partea cealaltă a blocului, stai la geamul din bucătărie şi în faţa ochilor ţi se desfăşoară în toată splendoarea Răpirea din Serai de pe peretele bunicii.
Uneori, e nesimţit de simplu. Doar uneori.

TĂCERE ŞI CARTOFI PRĂJITI

Mă gândeam la săptămâna asta care a trecut; uneori viaţa îţi pune în faţă nişte momente d-alea, gen Kodak, când nu-ţi vine decât să te scarpini în barbă (cine are; cine nu, improvizează) şi să spui: “Aiiii, băga-mi-aş pula” (din nou, cine are; cine nu, improvizează).
Mă gândesc în clipa asta la un milion de lucruri care s-au întâmplat, că de, când nu se întâmplă nimic, nu se întâmplă frate; când vin toate năvală, îţi faci listă la sfârşitul zilei, să nu uiţi.
A fost săptămâna asta înâlnirea de zece ani de la terminarea facultăţii. Oricât de înspăimântătoare a fost la un moment dat ideea, a fost un moment Kodak, de zile mari. Moment plin de clişee evident, plin de feţe sincere şi de îmbrăţişări d’alea adevărate, cu dor, plin de: “ce mă bucur să te văd”, “nu te-ai schimbat deloc”, “ce bine arăţi”, “nu mai ştiu cum te cheamă, da’ dacă eşti aici e clar că am fost colegi”, etc.
Au lipsit o grămadă de oameni care îmi sunt foarte dragi şi altă grămadă de oameni pe care aş fi vrut să-i văd, a fost ciudată revederea după atâta amar de vreme, cu aşa de multi oameni. Ne-am hlizit unii la alţii ca nişte cretini, am râs cu lacrimi, ne-am amintit o grămadă de tâmpenii, vise, inimi frânte şi examene,  m-am convins, din nou, că unele lucruri nu se schimbă niciodată, sunt sigură că aşa vor fi şi la întâlnirea de douăzeci de ani.
A fost săptămâna asta un fel de buclă ciudată în timp, un moment d-ăla, când viaţa parcă se înnoadă şi fix în acelaşi loc şi în acelaşi mod se întâmplă fix acelaşi lucru care s-a mai întâmplat fix acum nişte ani, vreo şapte, şi rămâi năuc, că parcă nu are cum să fie aşa, că parcă e un vis prost, că parcă dacă nu ar fi nişte oameni care ştiu, ceilalţi te-ar crede nebun.
Şi a mai fost o buclă ciudată, când după nişte ani, vreo douăzeci, îţi apare în faţa ochilor, de nicăieri, un om pe care l-ai iubit cândva, în felul tău ăla tăcut, şters-adolescentin, fără cuvinte şi fără semne. Ţi se înmoaie genunchii şi te trec năduşelile, exact ca acum douăzeci de ani când îl vedeai. Mda, curată nostalgie dom’ le!
Şi după săptămâna asta nu mai cred că “dragostea este un câine venit din iad”. Spun asta, după ce am văzut doi oameni, trecuţi de prima tinereţe, cu muşcături adânci ale vieţii în suflete, care ştiu să se privească cu nesfârşită dragoste şi tandreţe.
Da, domnule, deci se poate! Cumva, în felul ei tainic, iubirea ştie să îşi facă loc în orice cotlon, să pună betadină peste răni, să dezinfecteze şi să cureţe, să fie cel mai bun antiseptic pentru orice, să împlinească. Mi s-au tăiat genunchii când i-am auzit. Mi-au dat speranţa că nu mereu te afli de partea greşită a poveştii, că într-un final se poate, există.
Am descoperit că sunt oameni cu care ai milioane de lucruri în comun, vorbeşti cu ei după ani de tăcere de ca şi cum azi dimineaţă v-aţi luat “la revedere” în acelaşti 282 ticsit, oameni cu care împarţi aceleaşi supape de păstrat mintea limpede, deşi habar nu aveai. Doamne, ce bine e! Parcă ţi se relaxează dintr-o dată toţi muşchii. Mie îmi cad umerii când nu mai port povara măştilor, mă agăţ de gâtul lor, respir adânc şi mulţumesc în gând.
Şi mai sunt momente, când de undeva de la capătul lumii, vine spre tine, exact atunci când ai nevoie, mesajul din sticlă, mesajul ăla de speranţă care îţi spune exact ce ai nevoie să auzi, atunci când te doare mai tare. Să juri, nu alta, că îngerul tău păzitor ţi l-a pus în prag.
O săptămână în care să nu fi fost zi în care să nu fi înghiţit un rahat, din partea vieţii, sau a oamenilor de lângă tine, dar seara când tragi linie, când te întrebi tu, ca nimeni altcineva, “cum ţi-a fost ziua, fraiere?”, să înţelegi că ai şi râs mult şi senin, că ai tras linii şi ai încheiat etape, că ai învăţat, ai zâmbit printre lacrimi, ţi-ai recăpătat speranţa sau o gură de aer, că ai mai câştigat ceva, chiar şi numai săptămâna asta.
Mulţumesc în fiecare seară oamenilor cu care nu am nevoie de cuvinte, nici măcar de cuvinte simple, care pur şi simplu ştiu, înţeleg dintr-o privire, sau o nuanţă a respiraţiei. Pe unii îi sperie. Habar nu au ce pierd, cât este de reconfortant ca la sfârşitul unei zile de tot căcatul cinva să ştie, fără să întrebe, fără să-i spui, că nimic nu ţi-ar prinde mai bine ca o tigaie cu cartofi prăjiţi şi câteva ore de tăcere.

OCHIUL MEU STANG

Mă tot întreb ce voi face în ziua în care mi se vor termina poveştile. Oare este posibil ca poveştile să ia într-o bună zi sfârsit? Despre ce o să vă mai povestesc atunci?
Să vă povestesc despre mine? Nu cred că are sens; e plictisitor. Ce e de ştiut despre mine s-a strâns în postările de până acum. Cea-mai-frumoasă-fată-cu-un-ochi-pe-jumătate-închis, ochi care se mai închide în fiecare zi câte puţin peste mine şi sufletul meu; care încă se mai gândeşte la taică-su, după atâţia ani; care a avut un an douămiitreişpe de toată groaza, şi cu asta am terminat.
Ochiul ăsta, ochiul meu stâng, nu mă lasă să uit nimic. De ficare dată când mă uit în oglindă, îmi amintesc tot, indiferent cât de tare mă chinui să ignor, să uit, să trec peste, e mereu acolo, îmi bântuie coşmarurile. E parte din mine şi nu mai am cum să-l dau deoparte. Ar trebui să facem pace după cinci ani, să nu ne mai duşmănim cu atâta patimă.
Nu sunt tristă şi pesimistă cum îmi spunea cineva zilele trecute. Poate doar scriu cam leşinat şi fără forţă, dar îmi place să îmi amintesc toate poveştile copilăriei, îmi place să vă spun, să readuc la viaţă personajele mele de poveste. Ştiu că pentru alţii nu înseamnă nimic, sau înseamnă prea puţin.
Îmi creşte inima când celor care au avut aceeaşi copilărie ca şi mine le trezesc la viaţă amintirile; cei mai mulţi uitaseră.
Sunt nostalgică incurabilă a vremurilor când ochiul meu stâng era deschis spre tot, spre orice, când tata îmi spunea poveşti în curte şi ne făceam în fiecare vară planuri să mergem la licurici.
Nu am pretenţii să scriu aici Amintiri din Copilărie, dar parcă parfumul ăla prea degrabă se risipeşte, prea ne-am risipit toţi şi am uitat.
Ce voi face când voi termina poveştile?
Nu cred că ştiu să inventez, dar până la urmă voi învăţa să fac şi asta. În acea zi voi şti să spun poveşti suprarealiste despre iubirile mele cuminţi, despre frumuseţea din mine, despre vieţile mele paralele ca filele de carte. În ziua în care voi învăţa să inventez, să-mi scriu poveştile în vieţile altor personaje, atunci, abia atunci se va deschide din nou şi ochiul meu stâng. Măcar în sufletul meu şi tot se va deschide.