GARA

Îmi plac trenurile şi gările.
Mereu mi-a plăcut să mă plimb cu trenul; cu cât mai lungă distanţa, cu atât mai bine.
Îmi plac nopţile în trenuri, curgerea diferită a timpului, fantomele desenate de stâlpi pe marginea drumului, oamenii fantomatici din gări, oameni către care destinul tău se deschide o fracţiune de secundă; poate îi mai revezi vreodată în viaţă şi habar nu ai că vă ştiţi deja.
Îmi plac căile ferate de la câmpie: când e năucitor să te uiţi în zare, să nu ţi se lovească privirea de nimic, să pară că stai; să te uiti aproape cu nasul lipit de geamul aburit şi să se învârtă totul ameţitor pe lângă tine, ca un decor hollywoodian, de mucava.
Îmi plăceau mai mult trenurile când aveai voie să fumezi pe coridor şi în fiecare tren parcă filma Tarkovsky; lumina chioară a becurilor, oameni cenuşii cu obrajii supţi şi ochii înfundaţi, mirosul acru de timp care trece cu şuier pe lângă tine…
Mereu mi-au plăcut gările, cu mirosul lor acru de sudoare, imund şi lipicios, amestecătura de oameni, de parcă o gură uriaşă şi ştirbă a mestecat prost şi a scuipat la grămadă oameni de toate felurile. Îmi plac graba din care rar se ostoaie cineva să se uite în jur, freamătul, nerăbdarea, privirile fixe către peroane şi tabele, pupilele dilatate.
Uneori câte unu’ se mai opreşte să se uite în jur, să studieze. De cele mai multe ori este hoţ.
În toate gările, în toate trenurile, oamenii simt nevoia să intre în vorbă, să-ţi povestească, să-ţi spună viaţa şi necazurile, să-ţi împărtăşească cele mai nebuneşti secrete pe care le au. Se simt toţi apăraţi de decor, de gândul că nu te vor mai vedea niciodată; aruncă şi împovărează cu gândurile lor, împrăstie suflete în buzunarele necunoscuţilor din faţă.
Într-un an, am plecat pe 1 ianuarie de la un Revelion pe care l-am făcut la Zărneşti şi în noaptea aia am rămas în Gara de Nord. Una dintre cele mai ciudate faune pe care mi-a fost dat să o văd în viaţa mea părea că se strânsese atunci, acolo. Gardienii au băgat de câteva ori capul in sala de aşteptare, au ascultat un pic poveştile, apoi ne-au lăsat în pace.
Instinctiv, la un moment dat, ne-am adunat pe o bancă trei persoane: eu, o bătrânică cochetă şi ţicnită, un tânăr pe jumătate ciudat, pe jumătate dubios. Până dimineaţa, tânărul pe care nu am aflat niciodată cum îl cheamă m-a desenat non stop. Avea un caiet jerpelit în care şi-a notat tot felu’ de lucruri şi în care a desenat. Nu a vrut să îmi arate când l-am rugat, a vorbit foarte puţin toată noaptea. Se uita la mine, zâmbea şi desena. Atât mi-a spus: că mă desenează ca să nu mă uite.
Bătrâna a vorbit neîntrerupt, mi-a povestit, mi-a explicat o mulţime de lucruri, pe ton neutru şi liniar. Vorbeam toţi trei în şoaptă, aplecaţi conspirativ unul spre celălat, deşi nu avea cine să ne audă; împărţeam taine. Eram doar noi trei pierduţi de lume în haloul de lumină chioară şi lăptoasă.
O bucată de timp, a vorbit doar bătrâna. Eu scriam, tânărul desena aşezat lălâu în scaunul lui. Nu părea să o deranjeze că nu o ascultă nimeni. Zâmbea şi povestea. M-am oprit din scris şi am ascultat-o. Nu-mi mai amintesc decât că la un moment dat mi-a spus că singurul lucru pe care îl ai împotriva tuturor este zâmbetul. Cu asta nimeni nu poate să se lupte, nimeni nu ştie cum. Pare un clişeu prăfuit, dar rostit de ea, în atmosfera fantomatică a Gării de Nord, pe 2 ianuarie la patru dimineaţa dădea impresia că a găsit adevărurile supreme ale vieţii, că te invaţă matusalemic să te aperi de tot şi de toate.
Nu mai ştiu care, cum, în ce ordine şi direcţie au plecat. Când m-am suit în trenul de la ora şase spre Constanţa am adormit aproape imediat. Era cald şi timpul trecea altfel înăbuşit în zăpada care căzuse peste noapte.
O clipă am crezut că i-am visat, că mi i-am imaginat. Am deschis caietul în care îi povestisem. Erau acolo. Ar trebui să caut caietul de atunci, să-i reîntâlnesc. Mi-e dor de ei.



TOTOŞII ROŞII

Cea mai mare parte a zilei mi-o petrec într-o zonă recunoscută pentru cârciumi, cafenele şi locante de pierzanie şi videochat. Zilele trecute ies să iau mâncare. Aşteptam o colegă în faţa magazinului şi când colo, să vezi minune.
O apariţie care ne-a tăiat răsuflarea îşi poartă paşii din magazin spre taxiul ce aştepta la marginea trotuarului. Sinceră să fiu mă aşteptam să cotească în fugă spre vreo scară de bloc, dar nu dumneaei avea cu totu’ alt traseu.
Nimic ieşit din comun până aici, doar că suava făptură cu păr neted lung şi negru, era înveşmântată într-un pufos şi roşu halat de baie, de o lungime, hai sa-i zic mai bine scurtime ameţitoare. Adică abia îi acoperea fundu’, asta vreau să spun.
Bun, m-aş fi împăcat eu cu halatul de baie roşu, scurt şi pufos, numai că era încălţată cu o pereche de totoşi roz, cum altfel, pufoşi şi ei, sub formă de căţel.
Treaba asta n-am înţeles-o prea bine, fiindcă totoşul fiind voluminos din fire îi impunea domnişoarei un mers haios, legănat şi crăcănat, de raţă.
Altfel, am apreciat că era machiată minuţios şi că avea pe mâna stângă o poşeta albastră, poşetă ce nu putea fi purtată altfel decât, logic, bot de raţă. Îmi închipui că ştiţi postura de pe bulivar’ : antebraţ ridicat paralel cu trunchiul, încheietură căzută neglijent şi nefiresc, perpendicular pe antebraţ, gentuţa suspendată undeva în zonă.
În fine, o clipă, aşa apariţie m-a lăsat fără cuvinte. Am mulţumit în gând că nu-s bărbat şi am făcut repede cu limba trei cruci în cerul gurii. Doamne-ajută, zic în gând, apără şi păzeşte, dă-mi mintea cea de pe urmă.
Mi-am făcut în minte zeci de scenarii, unde s-o fi ducând domnia sa costumată aşa de gală ziua în amiaza mare? Dacă ar fi fost dis de dimineaţă m-aş fi putut gândi că a furat-o peisajul, sau a surprins-o nevasta venită acasă pe nepusă masă. Nici nu avea în mână vreo plasă cu cartofi, măcar ziceai băi, a rămas fără materie primă pentru tocană.
Parcă acum îmi pare rău că nu m-am dus după ea să o întreb. M-a luat prin surprindere traseul, că nu mă aşteptam să iasă in stradă.
Îmi zic băi, am prejudecăţi şi judec oamenii aşa de-a-n boulea. O fi fost femeia împinsă de vreo urgenţă şi io stau ca o ţaţă la colţ şi emit păreri. Pai bine-mi şade mie, jună cu pretenţii?
Frate, da’ totuşi, măcar fundu’ de i l-ar fi acoperit ca lumea halatul ăla şi poate nu m-aş mai fi uitat la totoşi.