January, 2015 - Simple Cuvinte

SACADAT II

Deschid ochii cu greu. Pe geam, nu intră decât lumina murdară de iarnă, răpăiala din ferestre şi zgomotul străzii, ca o maşină de spălat cu centrifuga stricată. Unul dintre puţinele avantaje când ai geam la bulvar’ e că ştii cum e vremea înainte să te ridici din pat. Sunetul străzii e mai precis decât un buletin meteo.

Singura mea grijă e dacă mai am timp sau nu să-mi fac o cafea. Probabil iar am dormit mai mult decât e cazul. Întind mâna pe lângă cap şi-mi pipăi ochelarii. Sunt acolo. Mereu. Două lucruri sunt constante în viaţa mea: locul unde-mi pun ochelarii seara şi grija care mă încearcă în fiecare dimineaţă că într-o bună zi nu o să-i găsesc acolo, că cineva, Sfântu’ Duh, a făcut o glumă proastă şi le-a schimbat locul.

Nu-mi dau seama când ajung în baie. Mă spăl mecanic pe dinţi cu gândul la cafeaua pe care, totuşi am timp să o fac.

Termin de fiert cafeaua şi scot ibricul pe geam, să se răcească, să o pot bea până plec, să nu mă mai opăresc şi azi. Zâmbesc prosteşte la gândul că s-ar putea să alunece de pe pervaz la un moment dat şi cineva să-şi înceapă ziua cu cafeaua-n cap. Noroc că nu mai avem porumbei. Era odată unu, cam cealiu săracu’, de-i dădeam mâncare şi într-o zi era să mor de inimă că m-am trezit cu el în bucătărie. Eu m-am speriat, el s-a speriat şi mai tare, dădeam amândoi din aripi ca proştii.

Mă duc în baie râzând de-a binelea şi încep să mă machiez strâmb, miop, fără chef şi talent, dar simt nevoia să îmi dau o faţă cât de cât. Mă îmbrac. Cu hainele de ieri că mi-e prea lene să caut altele. Nu contează, oricum. Plouă în continuare şi maşina de spălat a străzii pare tot mai stricată, „se măreşte aglomeraţia”, îmi zic, e timpul să o întind. Smulg din mers paltonul din cuier, pufăi cu parfum în direcţia uşii de la baie, blestem în gând că-s şi adormită şi chioară, întorc sticluţa spre mine.

Mirosul de portocală se amestecă cu cel al cafelei proaspăt fierte. Mi-e bine şi cald; cad pe gânduri, mă hipnotizează ploaia de afară, în timp ce dosul palmelor, muşcate de frig se revoltă. Închid geamul, mai beau o gură de cafea şi plec. Îmi dau cu ruj în lift, noroc că stau la zece şi e timp destul până jos.

Uit geanta deschisă şi îmi plouă pe cărţi. De parcă ar fi prima dată. În drum spre staţie mă întâlnesc cu aceiaşi doi vecini care cu ochii cârpiţi de somn, dârdâind îmbrăcaţi în pantaloni de casă îşi plimbă câinii. Ne salutăm şi dau să trec mai departe. Unul dintre câini are chef de joacă. Mă aplec din politeţe şi-i ciufulesc laţele din creştet. Se gudură şi ar mai vrea. Trebuie să plec aşa că îl dau uşor cu piciorul din drum, îi zâmbesc lu’ stăpân-su, care atunci pare că mă vede prima dată şi merg mai departe.

La semafor mă stropesc două maşini. Nu mă obosesc să mă scutur de apă. Nu are sens, doar îmi dă prin minte că ar fi trebuit să mai beau măcar o gură de cafea la geam. Îmi scot muzicantu’ din geantă, înfig cu ciudă căştile în urechi. Se face verde, dau să trec şi un bou cât pe ce să mă lovească pe trecerea de pietoni. Presupunând că mi s-ar vedea ochii de sub căciulă plus ochelari, mă uit urât. Îmi închipui că fix d-aia nu mai poate el că mă uit urât şi merg mai departe.

Vântul îmi lipeşte o şuviţă de buze. Încerc să o dau deoparte din mers, dar nu reuşesc; sunt prea multe gesturi pentru mine, aşa că mă opresc pe bordură, numai bine cât să împiedic doi dintre muncitorii care lucrează la blocul de peste drum. Noroc că apucasem să dau drumu’ la muzică aşa că nici măcar nu m-am prefăcut că nu-i aud.

Ajung în staţie şi mă zgribulesc sub o streaşină de Mega Image, măcar să nu mă murez de tot. Văd aceeaşi lume ca în fiecare dimineaţă, ceea ce înseamnă fie că a întârziat autobuzul, fie că nu am întârziat eu.

Mă sui şi mi se aburesc ochelarii. Înjur şi reuşesc să scot o mână dintre două mamaie care cotcodăcesc de zor, ca să-i trag în jos pe nas. Acum măcar văd şi eu ceva. Iau în braţe o bară metalică lipicioasă, pe ochelari mi-au mai rămas două semilune de abur, încerc să respir cu toracele strivit între bară şi o matahală. „Trag în piept aerul jegos de Bucureşti”, încerc să îmi dau seama ce îmi cântă în urechi. Cineva ţipă ascuţit din capătul autobuzului. Nu înţeleg ce vrea şi nici măcar nu încerc.

Ascult. Închid ochii şi ascult.

Mă trezeşte o frână la semafor, oamenii se agită, dar nu mă mai interesează. În curând cobor, şi dacă am un pic de noroc, printre stropii de ploaie se va sui în autobuz băiatul ăla, fără nume, fără zâmbet, care în fiecare dimineaţă mă ţine în braţe fix o staţie.

FEAR MANAGEMENT

Cum ar fi ca într-o dimineaţă, aşa nici prea însorită, nici prea întunecată, după ce deschizi ochii şi te uiţi cinci minute cum dansează praful în raza aia de lumină care se strecoară de fiecare dată printre draperii şi desenează aceleaşi modele ciudate pe parchet, cum ar fi, ziceam, să te ridici din pat, să mergi la baie cu ochii pe jumătate închişi, să te speli pe dinţi şi apoi să mergi împleticindu-te către bucătărie. Poate ai ieşit aseară, poate nu; dai cu piciorul în hol unui pantof descălţat anapoda în toiul nopţii, te gândeşti ce naiba aveai ieri în plan să faci azi, de parcă ar mai conta, îţi fierbi cafeaua, pe care oricum o dai în foc; de-acum nici nu mai are gust dacă o faci altfel, îţi iei cana şi mergi să te prăbuşeşti pe canapeaua din living. Poate mai adormi, poate măcar mai moţăi un pic.

Cum ar fi să deschizi ochii în timp ce eşti cufundat în canapeaua aia moale ca uitarea, să-i mijeşti de fapt, nu să-i deschizi de tot şi să vezi în faţa ta, aliniate frumos, lângă biblioteca aia de pe care nu ai mai şters praful de luni bune, toate scaunele din casă. Sunt aliniate şi pe ele stau comode, în linişte deplină, cu ochii aţintiţi către tine, fricile.

Îţi dai seama că s-au aşezat pe scaune, ordonat, în funcţie de rang, vechime şi importanţă: fricile cele mai vechi, alea care sunt acolo de când te ştii, apoi fricile pe care le-ai dospit ani în şir, fricile adânci, către care nici tu nu te uiţi prea bine de obicei, d’aia acum clipeşti mărunt din gene, nici nu le ştiai cum arată şi spre sfârşit de tot, unele în picioare că n-au mai avut loc pe scaune, fricile noi, tinere, stând sfioase, înghesuite unele în altele într-o masă compactă şi amorfă, o frică mai mare, adică, măi hâdă şi ciudată, deşi îmbrăcată cu ţoale moderne.

Dai să te ridici, dar noaptea trecută şi cafeaua care e încă în cană îţi spun la ureche că ar fi un efort prea mare.

Deschizi ochii ca lumea, măcar atât, şi te întrebi în gând ce poftesc oare doamnele frici, de s-au strâns toate pentru o aşa demonstraţie de forţă. Prima din şir, de bună seamă cea cu mai multă autoritate, deschide gura, într-o conversaţie mută, fără glas, ca atunci când ţipi în vis, uscat, pe silent, până te trezeşti cu gâtul uscat, durându-te de atâta strigăt care se încăpăţânează să nu capete forma niciunui sunet.

Te uiţi nedumerit cum turuie fără ca tu să auzi nimic, încerci să-i citeşti pe buze, dar nu merge nici asta. Încă ai ochii lipiţi. În faţa privirii tale goale, tace. Începe să vorbească următoarea, la fel, nu ai nicio reacţie. Tace şi ea, vorbeşte următoarea şi tot aşa.

Mai mult de juma de oră te uiţi, fără să înţelegi nimic, la toate fricile care vorbesc fără întrerupere. Îţi aminteşti de cafeaua care ţi se răceşte în palme şi începi să bei încet, pe îndelete, câte o gură. Ochii încep să ţi se limpezească, dar de auzit, nu auzi în continuare nimic.

Fricile turuie mai departe. Ajung să ia cuvântul junioarele. Vorbesc toate odată, de parcă nu s-ar înţelege între ele care să fie prima.

Deja e târziu. Soarele bate cu putere prin ferestrele cam stropite şi pe al doilea raft al bibliotecii, în spatele fricilor bătrâne, vezi urme de degete desenate în praful gros. Ce carte ai scos de acolo şi mai ales când? Te ridici, ocoleşti cu grijă şirul de scaune şi vezi că-ţi lipseşte Siddhartha. Unde naibă oi fi pus-o? Locul gol din şirul de cărţi te deranjează mai tare decât capetele întoarse către tine, de data asta cu gurile încleştate.

Mergi plictisit către uşa de la intrare; o deschizi şi le faci semn cu capul, să se care. Frica cea mai bătrână se ridică prima şi te priveşte insistent, întrebătoare. Zâmbeşti strâmb din colţul gurii, pleci capul şi-i spui uitându-te în pământ: „E timpul să ne despărţim, old friends. Azi nu-mi mai e frică. Am dat deja cafeaua în foc, am început deja să uit pe unde îmi pun cărţile. Nu mai aveţi niciun rost”.

Închizi uşa în urma lor şi dai să te afunzi din nou în uitarea canapelei. Pe podea, au rămas urme adânci, ca şi când pe scaune au stat nişte oameni foarte graşi şi scaunele s-au afundat în moliciunea unui covor. Ştii că nu or să mai treacă niciodată, indiferent cât le-ai curăţa, da’ până la urmă, ce mai contează? Bine că au plecat. Aerul devenise greu. Te sufocai.

Găseşti tu cu ce să acoperi locul. Poate o să pui covorul ăla, de-i era frică maică-tii că nu o să-l foloseşti niciodată.

DESPRE FOŞTI

Foştii, respectiv fostele, sunt o specie aparte de “creaturi” pe care mai niciodată nu ştii cum să le priveşti, cum să le categoriseşti cu adevărat, într-un cuvânt, nu ştii ce să faci cu ei/ele.

Din câte am observat, din experienţele mele de până acum şi din ceea ce am văzut în jurul meu, foştii şi fostele se împart în categorii, care mai de care mai ciudate.

În primul rând, avem categoria foştilor-foşti-de-adevăratelea. Morţi, îngropaţi, la revedere. Te-au scos din lista de facebook, ţi-au şters numărul de telefon, au tăiat toate legăturile, vrei să le dai un mesaj de „La Mulţi Ani” de ziua lor de naştere, naiv tu scuză-mă, şi ei te întreabă cine eşti. Ok. Nimic de zis. Foarte frumos, sunt anumite relaţii care se termină, se prăbuşesc în ele însele, sunt complet consumate, nu mai ai, să zicem, nicio motivaţie să mai păstrezi vreo aparenţă, oricum nu s-ar mai întoarce nimeni la nimeni.

O subspecie la foştii de mai sus sunt cei care încearcă, stupid după părerea mea, imatur şi copilăresc, să tragă linii acolo unde ele nu există. Încerci absurd, să ştergi orice urmă a existenţei cuiva prin viaţa ta. Nimeni nu te ia de nou şi neprihănit. Atât tu, cât şi cei/cele care apar noi în viaţa ta ar trebui să fiţi în stare să vă asumaţi reciproc trecutul. Orice încercare de a trasa linii acolo unde ele nu ar trebui să existe este cel puţin o dovadă de imbecilitate. Nimeni nu dispare pur şi simplu din viaţa ta ca şi cum nu ar fi fost. Oamenii respectivi au fost cândva acolo, ţi-au dăruit emoţii, senzaţii, timp şi amintiri. Măcar fii demn şi trăieşte împăcat cu alegerile tale.

Avem categoria, cea mai urâtă, a foştilor care nu te lasă să mori. Nu te-ar vrea cu adevărat înapoi, da’ nici nu te lasă să trăieşti. Când eşti cu ei nu te vor, când te depărtezi te vor, într-un yo-yo sentimental fără sfârşit. Oamenii ăştia uită de ce nu te-au mai vrut de la bun început, îşi imaginează că te-ai transformat peste noapte şi parcă, probabil de teama singurătăţii, te-ar mai vrea o tură înapoi. Numai că nu de tot.

Avem, evident, şi foştii pe care îi vrem noi înapoi; din dorinţa de a mai da o şansă unei iubiri, din dorinţa de a îndrepta o greşeală pe care ştim că am făcut-o, din cauza unor forţe ale Universului care sunt mai presus de noi, din cauza unor bagaje karmice care nu ne lasă, pur şi simplu, să mergem mai departe.

Avem şi categoria „Doamne Dumnezeule nu ştiam că mi-am tras-o cu un (o) dezaxat (ă) mintal”. După ce se termină relaţia, oamenii ăştia îşi imaginează că au dispărut brusc toate nopţile şi zilele pline de sex şi pasiune, ce zic eu că au dispărut, de fapt parcă nici nu au fost vreodată, şi îşi imaginează că-ţi sunt fraţi/surori. Pe bune? Acum câteva zile tremuram amândoi în acelaşi pat (de excitaţie, nu de frig), cum dracu am ajuns aici? Aşa ceva nu există decât dacă îţi deviază grav burlanul de la streaşină. Parol.

Categorie înrudită, părerea mea, sunt foştii „prieteni”. Undeva, în subconştient, cineva mai vrea ceva de la cineva; cineva mai speră ceva, nu şi-a încheiat socotelile, sau a rămas cu o nostalgie. Doi oameni care au împărţit cândva un pat nu se pot pretinde prieteni. Conceptul în sine este un non-sens. Nu, nu ne vizităm, nu ieşim la cafea de braţ cu actualii, nu ne luăm unul celuilalt copiii de la grădiniţă.

Sunt, evident, şi foşti cu relaţii civilizate. Nu ne purtăm ranchiuni, nu avem de împărţit nimic. Da, există şi relaţii pe care amândoi le recunosc ca neducând nicăieri, oamenii se despart amiabil, fără să aibă ceva de împărţit. A fost o încercare, poate nimeni nu a crezut cu adevărat în ea, îşi dau bineţe pe stradă şi merg mai departe.

O specie aparte sunt foştii care nu sunt chiar foşti. Vorbesc aici despre one night standing-uri, cei cu care nu ai o relaţie, dar nici nu poţi să pretinzi că nu ai avut niciodată de-a face cu ei. Poate îi mai vezi altă dată, poate nu; poate lucrurile o iau într-o direcţie, poate se opresc unde nici nu au început. Nu există sentimente, dar există un oarecare interes (

măcar sexual); nu există promisiuni, ci doar un „poate ne-om mai auzi”; poate fiecare răcoreşte patul în urma altcuiva, poate doar îl încălzeşte pentru altcineva. Dintr-un punct al existenţelor noastre e greu de crezut, sau de găsit cineva complet singur, aşa că mai bine nu pune nimeni întrebări, zarurile sunt oricum aruncate şi ce-o fi scris să se întâmple s-o întâmpla.

Mai sunt foştii inocenţei noastre, cei cu care ne-am ţinut de mână cu palmele transpirate în adolescenţă, alături de care am roşit prima dată, sau alături de care ni s-a făcut prima dată stomacul ghem…şi cam atât. Rămâne în urma lor doar un surâs nostalgic şi parcă urma degetelor timide în podul palmei, foştii primului sărut şi foştii primei nopţi.

Sunt foştii care nu au apucat niciodată să ajungă foşti, cei în care ai ghicit ceva, dincolo de orice, pentru care toate cuvintele au rămas nerostite, doar privirile şi-au făcut treaba, fără a putea să înlocuiască cu adevărat nimic.

Foştii meteorit, care s-au dus de parcă nici nu au fost. Până să te dezmeticeşti s-au depărtat. Foştii stea, cei care îţi mai sunt punct de reper şi de la care încă mai ai de învăţat de bine; foştii soare, care te mai pârjolesc încă şi foştii lună, de te trezeşti că-ţi vine să hăuleşti în noapte, veşnicii actuali-viitori-foşti, cei cu care poveştile parcă nu încep şi nu se termină niciodată, de nu ştii nici tu pe ce lume şi în ce timp trăieşti, foştii care te mai întreabă de trei ori pe an cum îţi e şi foştii care trec pe trotuarul celălalt când te văd de departe; foştii care te fac să zâmbeşti şi cei care te fac să scrâşneşti din dinţi; cei care te mai fac să îţi muşti buzele şi cei care te fac să îţi strângi pumnii; foştii care numai ţie ţi-au fost, tu nu le-ai fost lor nimic altceva decât umplutură de timp în seri plictisitoare, foştii care ţi-au fost trofeu şi cei care ţi-au fost premiu, cei care ţi-au fost bibliotecă şi cei care ţi-au fost revistă glossy de citit între două decolări, toţi foştii ne umplu poveştile şi faza este că nicând, nimic nu îi poate scoate cu forcepsul din viaţa noastra. Ţi-i asumi şi îi aşezi frumos pe raftul cu foşti, îi ţii aproape, îi goneşti şi te gândeşti la ei bienal, nu contează. E complet irelevant. Sunt acolo, aşezaţi frumos în cutiuţa lor, cu etichetă lipită pe frunte.

Mi-am amintit toţi bărbaţii care mi-au trecut prin viaţă, cu care m-am intersectat sau care mi-au lăsat urme adânci, care au fugit sau s-au îndepărtat tiptil; nu aş renunţa la niciunu, nu l-aş decupa niciodată definitiv din ceea ce sunt în momentul ăsta. Fiecare, în felul lui a contribuit decisiv la mine.

…SĂ NU UIŢI NIMIC

Să nu uiţi! Cu asta îmi încep toate amintirile.

„Să nu uiţi Darie, aşa s-a călit oţelul”, să nu uiţi prin câte ai trecut, de asta eşti omul pe care îl vezi acum în oglindă, de parcă mare om aş fi. Să nu uiţi de unde ai plecat. Să nu uiţi cine vrei să fii. Să nu uiţi oamenii pe care i-ai întâlnit în drum, pe niciunu, ei te-au format. Să nu uiţi nimic.

Să nu uiţi primele întâlniri cu bărbaţii din viaţa ta, nici pe ultimele, sfârşiturile de capitol sau de carte sunt cele mai importante. Nu uita introducerile, prefaţa şi epilogul. Ţine minte ce-ai citit pe coperta a patra.

Dacă găseşti pe jos o bucată de hârtie, ridic-o, citeşte şi ţine minte. Nu se ştie când ar putea să îţi folosescă. Nu uita mirosuri şi culori, din asta sunt formaţi oamenii. Ţine minte cât oi trăi mirosul de pâine coaptă de bunica în cuptorul de afară, din spatele bucătărie. Asta înseamnă toată copilăria ta. Nu uita mirosul de şuberek şi tei din Dumbrava Roşie. E tot ce ai, în fond.

Ţine minte cuvintele grele pe care le-ai auzit. Te-au călit. Să nu uiţi niciodată cuvintele frumoase pe care oamenii au ştiut să ţi le spună. Au investit timp şi sensibilitate care nu se găsesc pe toate drumurile.

Ţine minte cămaşa pe care o purta prima dată când l-ai văzut. E una dintre cele mai dragi amintiri pe care le ai. Ah, şi şuviţa aia, şuviţa aia care cădea dezordonată pe frunte, ca la nimeni altcineva, ce naiba ar mai fi totul fără ea?

Nu uita mirosul de spital, de parcă ai avea cum să îl uiţi vreodată. Nu îţi iese din nări nici în somn. Imaginile groaznice ale angiografiei, care îţi arată două anevrisme, nu unu, cum credeai tu… şi tot era rău şi aşa. Expresia cumplită: accident vascular cerebral ischemic; tromboza de sinus sagital stâng. Tricoul ăla cu „Regarde le Ciel” pe care l-ai îmbrăcat prima dată în drum spre Franţa, vocea Profesorului Turjman care te întreba de la cine e mesajul de încurajare de pe bluză.

Nu uita cum te chinuiai să pui înapoi în cutie beţele de chibrit pe care Elena ţi le împrăştia cu „cruzime” pe masă, numai să exersezi la nesfârşit, cu sudoarea picurându-ţi pe sub ochelari. Nu uita că a fost un moment când nu puteai sa mergi singură, când nu vedeai şi nu te legai la şireturi. Atunci au fost alţii care au făcut asta pentru tine. Nu uita lacrimile care îi umpleau ochii maică-ti când te vedea sau îmbrăţişarea ei de acum, când te duci acasă atât de rar. Nu uita ochii Mariei când şi-a petrecut cu tine la Municipal ziua de naştere. Nu o uita pe Alina şi tricoul ăla pe care scrie „For the Unstoppable, the Unshakable Andreea” (unshakable my ass), de l-a purtat când a plecat de nebună cu bicicleta prin munţi să adune bineţe pentru tine, doar doar ţi-o fi mai uşor cu toate.

Nu uita toate nopţile pe care le stai cu Elena în bucătărie şi faceţi planuri, vă povestiţi, vă spuneţi amarul, vă povăţuiţi, râdeţi sau plângeţi.

Nu uita vacanţele, cluburile şi dansurile, chiar dacă dansezi ca o ciubotă veche, nunţile prietenilor, naşterile copiilor lor, îmbrăţişările după ani, după luni de absenţă, prietenii din grădiniţă sau şcoală, Elmira, Simona, Ţintă. Nu uita, cu ei au început toate.

Nu uita cum îţi cânta Dan la chitară la trei noaptea, nu uita gustul de anghinare murată pe care o mâncai cu Ferdi sub chiparoşi în Toscana. Nu-ţi uita primul sărut, nici prima noapte de dragoste, evident. Ce naiba ai mai fi fără ele.

Nu uita indicatorul din fibră de sticlă pe care tovarăşa îl scârţâia pe tablă, sau gustul de praf de cretă care îţi intra în gură când erai prea mică şi te chinuiai, ridicată pe vârfuri, să scrii. Nu uita prima corijenţă, nici prima restanţă, nu-ţi uita absolvirile, niciuna, colegii, poveştile lor.

Nu-ţi uita prima dragoste, nici pe ultima. Nu uita gustul de baclavale, de minuni şi de geantâk, nu uita nimic.

Nu renunţa la nimic! Şi ţi se învălmăşesc toate în cap, amestecate cu bordurile de care te-ai împiedicat, cu florile pe care le-ai primit, cu cerul la care te-ai uitat de atâtea ori lipsită de speranţă

sau din contră, cu sufletul plin, nu uita nicio rugăciune pe care ai rostit-o, vorbeşte despre fiecare disperare de-a ta. Nu uita nimic.

Câte naiba poate ţine minte un creier de om mediu înzestrat, astfel încât să adune, să nu uite, să fie conştient, să aibă totul lângă el fără să fie nevoit să încuie niciun sertar?

Şi mai ales, mai ales nu uita ochii lui taică-tu, de fiecare dată când îţi zicea: „Nu uita Darie! Aşa s-a călit oţelu’ ”!

…să nu uiţi nimic

sau din contră, cu sufletul plin, nu uita nicio rugăciune pe care ai rostit-o, vorbeşte despre fiecare disperare de-a ta. Nu uita nimic.

Câte naiba poate ţine minte un creier de om mediu înzestrat, astfel încât să adune, să nu uite, să fie conştient, să aibă totul lângă el fără să fie nevoit să încuie niciun sertar?

Şi mai ales, mai ales nu uita ochii lui taică-tu, de fiecare dată când îţi zicea: „Nu uita Darie! Aşa s-a călit oţelu’ ”!

…să nu uiţi nimc