NAVAJO

« Doamne oare de ce mi-e bine, când sunt departe de mine ? » A.M.
Mi-a atras atenţia acest rând, pentru că sunt o persoană care a încercat ambele variante, şi încă ceva la mijloc. Nu mi-e bine nicicum.
Nu mi-e bine departe, pentru că mă uit. Nu are cum să-ţi fie bine lângă uitare. Nu are cum să îţi fie bine când nu ştii cine eşti, când încerci să uiţi şi să te transformi complet fără a mai păstra vreo fărâmă din tine. Nu poţi fi bine când vrei să pleci de lângă tine fără ca măcar să îţi iei la revedere. Nu mi-e bine departe de mine pentru că abia atunci sunt cu adevărat singură. Nu îmi ţine nimic de cald, niciun gând, nicio amintire.
Nu mi-e bine aproape de mine pentru că mă înspăimântă toţi demonii şi neputinţele pe care le ascund. Le ascund mai ales de mine. Ştii cum este când încerci să înghesui un balon într-un cub mult mai mic? Pe undeva scapă, mereu sfidător, până când bubuie din cauza presiunii. Aruncă în aer cubul, iar tu, invariabil te sperii, deşi pe undeva te gândeai că e posibil să se întâmple şi asta.
Am încercat să îmi prelungesc cumva braţele, să mă iau de mână de departe, să nu mă apropii prea mult, dar să mă port în continuare, pe drumul meu. M-am apropiat uneori, doar uneori, suficient cât să mă ajut să sar pârleazul. Nu ţi-e prea bine când te apropii şi ştii, cu spaimă, că poţi vedea mai bine decât oricine, în oglinda dublă a sinelui toată frumuseţea şi toată urâţenia, deopotrivă. Aşa că am fugit.
Am încercat alteori să îmi acopăr sufletul cu un văl, ca un hijab, să mă apropii de el aşa ascuns şi nu prea, cum era, să-l ştiu lângă mine cuminte, decent, smerit. M-am putut apropia doar până i-am văzut ochii, până când luminile din ochii sufletului meu mi-au spus tot ceea ce era de spus. Cu cruzime şi răceală, mi-au povestit tot ceea ce era ascuns sub văl. Şi am fugit iar, strâmb cum fug eu de obicei, ca un om beat.
Am încercat să tac, să nu-mi vorbesc, să nu-mi pun întrebări. M-a asurzit tăcerea. Am încercat să-mi vorbesc, să îmi ţip, să îmi spun poveşti, să îmi şoptesc tandru, iar atunci m-au asurzit propriile mele cuvinte.
Am încercat să scriu, pentru că nu mi se pare prea zgomotoasă aşternerea cernelei pe hârtie, să mă văd de aproape fără să mă privesc în ochi, să mă povestesc mie însămi, într-un mod care să nu îmi adăncească rănile. Abia atunci am reuşit. Doar aşa, cu nesfârşită tandreţe şi precauţii, ca un vânător navajo m-am apropiat de mine şi uneori, am reuşit să mă prind.
Singura capcană în care poţi cădea este a ta. Din capcanele celorlalţi poţi scăpa, dacă nu îţi sudezi, tot tu zăbrele între gânduri şi cer. Toate neputinţele şi fricile se spulberă, nu sub hijab, ci cu viclenia propriilor tale gânduri.
Mereu, undeva, este o potecă, nici prea aproape, nici prea departe, care să ştie a te purta către tine, să nu pârjoleşti totul în urma ta şi mai cu seamă, înaintea ta. Acea potecă nu va fi niciodată suficient de bătătorită sau desţelenită, vei munci mult la ea, dar în primul rând şi cel mai greu este că îţi trebuie răbdare să o dibui.

BĂI EMOŢIONALULE

Nu ar trebui să fie aşa de greu de înţeles; ar trebui să fie simplu şi limpede ca lumina zilei, noţiuni elementare, simple, care să stea la baza pe care este construit fiecare om. Totuşi, nu este aşa şi să mor dacă înţeleg pe ce se sprijină lumea asta de mai stă dracu’ în picioare.
Prietenia, şi dincolo de ea, pornind mai de la bază, noţiunea de a dărui, sunt drămuite cu ocaua mică. Nu văd nicio luminiţă spre capătul tunelului, ba chiar este din ce în ce mai întuneric.
Asta este una; partea ciudată vine atunci când în schimb, oamenii se aşteaptă să primească cu ocaua mare.
Micul îndreptar de „băi handicapaţilor emoţional” ce sunteţi, trebuie să pornească aşa: ce simţi tu mă nene? Eşti în stare să descifrezi? Simţi că te trage aţa în vreun fel către omul celălalt? Ok, atunci află de la mine că este profund eronat să aştepţi ceva mai întâi şi abia apoi să dai tu. E total greşit să dai cu ţârâita, aşteptând să pui pe un taler ceea ce primeşti, ca să dai cu aceeaşi măsură înapoi. Se întâmplă, să fie nevoie de „investiţii” de ani buni înainte să primeşti ceva înapoi. De multe ori, se întâmplă ca subiectul darurilor tale să fie pur şi simplu o vită nepăsătoare. Crede-mă pe cuvânt, dacă nu de acolo, cu siguranţă de la altcineva se va întoarce către tine înzecit ceea ce ai dat. Ar trebui să nu ne mai fie frică să investim în oameni. Din păcate, pe mulţi ne contrazic evidenţele, viaţa şi personajele sinistre întâlnite în drum.
Nu îi înţeleg pe cei care aşteaptă. Aştepţi ce, prietene? Ziua de apoi? Nu o să îţi dea nimeni nimic de-a gata. Nu îi înţeleg pe cei care nu merg cu braţele deschise, care nu îşi ţin sufletul şi telefonul deschise şi apoi se plâng că nu îi sună nimeni.
Mai ales, nu îi înţeleg pe cei cărora doar li se cuvine. Adică, la drept vorbind, cu ce eşti tu mai cu moţ? Ce te recomandă? Dacă este doar egoismul, poţi să te duci în lume, „dragă” fiinţă supraevaluată, hrănită cu nectar de ego. Cred că pe undeva există un oraş făcut special pentru cei ca tine. V-aţi înţelege de minune voi între voi acolo.
Lucrurile ar trebui să se întâmple puţin altfel: crezi în cineva, ai un feeling cât de mic acolo, câteodată nu ţi-l poţi explica nici ţie? Lasă armura jos şi ia-o înainte. Nimic rău nu poate veni din asta. În cel mai rău caz mai înveţi ceva, sau îţi iei o palmă peste ochi. Se mai întâmplă ca cei către care îţi îndrepţi tu atenţia şi deschiderea să nu aibă, pur şi simplu, nevoie de nimic din ceea ce ai tu de dat, sau se mai poate întâmpla ca locul să fie ocupat, să nu mai fie loc în viaţa acelei persoane şi pentru tine. Ia-o ca pe o învăţătură şi atât; nimic nu îţi dă dreptul să porţi ranchiună umanitaţii.
Nu frate. Toată lumea aşteaptă. Aşteaptă să le dai, să te prindă la cotitură să îţi demonstreze cine sunt ei şi ce de neînlocuit sunt, aşteaptă să îţi ia banii, sufletul, îţi pândesc moştenirile, li se cuvin timpul şi atenţia ta şi când tre’ să dea ceva în schimb, nu au. Atât pot spune. Nu au nimic, dar absolut nimic. Bine, ar mai avea nevoie de una, de alta, da’ asta nu se pune. Nu au timp, nu au bani, nu au energie, nu au chef, nu au disponibilitate, nu au hârtie de la împărăţie, nu au dispoziţie, nu au voie de la nevastă sau bărbat, nu au nici măcar un zâmbet sau o vorbă bună. Băi nene, da’ chiar nimic? Cu tot ceea ce aţi primit până acum ce dracu aţi făcut? În care gaură ferită de soare aţi îndesat tot spre bună păstrare?
Parcă îi aud pe ai mei când eram mică şi nu mă lăsau să port hainele „alea bune”, că le stric. Ghici ce? Absolut toate mi-au rămas mici, nu le-am purtat mai mult de o dată, un Paşte sau un Crăciun. Au mai stat o bucată de vreme în dulap şi până la urmă le-am dat că nu mai era loc de nimic.
Ştiu că sună ciudat, dar banii şi sentimentele tre’ rulate. Nu în felul ăla în care rulezi un cui, ci în felul ăla iei-dai, dai-iei. Un du-te vino care să îţi reîmprospăteze sângele şi suflul. Dacă le ţii acolo se mucegăiesc, îşi pierd valoarea şi nu mai sunt bune de nimic. Da’ nu uita: cere numai după ce ai dat tot ce ai ştiut tu că poţi mai mult şi mai bine.
Nu îi înţeleg pe cei cărora amărala şi trădarea unora i-a făcut să întoarcă armele. E nevoie de bine. E atâta nevoie de bine, încât am senzaţia că fără ei nu se poate, că fiecare e o pierdere iremediabilă.
Încerc să-i înţeleg şi pe cei cărora li se potriveşte vorba aia: „dacă n-au avut măh când erau mici…”. Acum strâng, adună, de frică să nu sărăcească, un fel de Hagi Tudose; nu dau, dar se pricep de minune la strâns. Culegătorii perfecţi.
Cei mai răi, oricum sunt cei care dau cu ţârâita, pentru că în perversitatea gândirii lor sunt conduşi ideea că de muştele se strâng la miere, nu la fiere şi dau cât să amăgească, atât cât şi-au calculat ei că le aduce înzecit înapoi.
Nu merge aşa fraţii mei. Nu vă păgubiţi decât pe voi. Până la urmă şi ultimul naiv se trezeşte din visare şi închide robinetul. Cred că cea mai grea pedeapsă pentru cei ca voi este că la final nu mai aveţi cu cine să împărtăşiţi nimic. Ştiţi ce e ăla nimic? Nu ştiţi? Cam ceea ce aţi dat voi celorlalţi!