LINIŞTE ŞI GOOGLE

M-am îndrăgostit de el din povestirile altora şi tăieturi de ziare. Habar nu am cum, am alunecat aşa, fără să îmi dau seama, într-o poveste pe care am construit-o din nimic, din fantasme.
Când a oprit maşina în faţa blocului, a trebuit să stau ascunsă câteva minute în scară, să mă asigur că pot merge, că am cum să ajung până la el, aşa de tare îmi tremurau genunchii. Mi-am strâns pe lângă mine geaca turcească din piele, deşi seara era călduţă, începeau să înflorească teii şi aerul era nemişcat. Îmi amintesc perfect că nu se mişca niciun fir de iarbă. Mă scutura din toate încheieturile un fior rece pe care nu îl ştiam, nu îl puteam numi.
După ce m-am suit în maşină, mi-au trebuit câteva secunde să îmi adun curajul şi să întorc ochii spre el. Ştiam ce urmează să găsesc acolo, ştiam cine aşteaptă să îmi susţină privirea şi cumva mă temeam că ochii pe care îi văzusem în tăieturile din ziare vor avea o culoare mai palidă. Nu a fost aşa. Mi s-a făcut stomacul ghem şi cu greu mi-am înfrânt impulsul de a întinde mâna să îi ating faţa.
Cum am citit la cineva, un vis îndeplinit este un vis care a trădat. Nu mai înseamnă nimic. Visul meu de a îl întâlni într-o zi în carne şi oase se mistuia în tăcere. Stăteam cuminte în dreapta lui, cu mâinile încrucişate în poală, cu privirea aţintită către niciunde prin parbrizul maşinii. Liniştea care se lăsase în spaţiul închis al maşinii mă măcina. Nu găseam absolut nimic de spus. El conducea în tăcere, cu o mână alunecată în aerul parfumat de afară, cu degetele răsfirate, mângâind razele de lună. În timpul ăsta încercam să îmi dau seama cum dracu’ se deschide portiera maşinii, să nu mă fac de râs când mă dau jos, să nu bâjbâi. Cred că până atunci nu mă mai suisem niciodată într-o astfel de maşină. Sângele îmi circula cu viteză prin vene, nu ştiam în ce direcţie merge, nu mai recunoşteam străzile, nu înţelegeam nimic, auzeam vuietul din urechi şi îmi dădeam seama că îmi bate inima tare, că nu respir cum trebuie.
Când m-am dat jos din maşină am alunecat. Stătea cu spatele la mine şi nu m-a văzut. M-am aşezat la masă şi am încercat să găsesc ceva de spus. Nu mai ştiu ce am vorbit, nici nu mai are importanţă acum. Mă pierdusem în privirea aia pe care o visasem atât de mult şi nu ştiam unde să mă caut, cum să fac să mă aduc înapoi, cum să nu mă mai droghez cu mirosul lui care ajungea la mine pe deasupra paharului cu vin.
Avea o coastă ruptă şi din când în când se încrunta de durere. Îmi amintesc cuta aia dintre sprincene, ca şi cum aş fi văzut-o ieri. Parcă îi făcea ochii şi mai frumoşi.
S-a pierdut în noapte exact aşa cum a apărut. I-au lipsit doar poveştile agăţate de degete în urmă. Nu am ştiut unde să îl mai caut, nici nu aş mai fi avut ce să îi spun, nu ar mai fi avut sens. Visul meu căpătase formă reală, apoi s-a spulberat.
Mi-am amintit toată povestea asta pentru că astăzi i-am auzit vocea la radio. Habar nu am ce a spus, nu am auzit, evident niciun cuvânt. După atâţia ani, l-am auzit. Mi s-au încleştat degetele pe pix şi în nări mi-a năvălit aroma vinului pe care l-am băut atunci. L-am căutat pe Google, să văd cum mai arată. Cred că i s-au reparat coastele între timp, dar ochii ăia, Doamne ochii ăia, sper să nu îşi stingă niciodată focul.

ORAŞUL, SOLO

Am văzut undeva, în oraşul vechi, două maşini de făcut vată de zahăr. Stăteau sprijinite de un perete tocit; una roz, pe care scria „pentru fete”, una albastră, „pentru băieţi”. Conform legilor cui fuseseră etichetate aşa, habar n-am. M-am oprit în loc să mă uit la ele cum stau acolo singure, mânjite dureros de colorant alimentar, lipicioase, părăsite. Mi-a venit brusc să mă apropii de ele, să le gust, să mă conving cumva că sunt încă vii, că maşina roz pentru fete are gust de fustă cu volane răvăşite de vânt, că maşina albastră pentru băieţi huruie a elicopter cu telecomandă.
Mişcarea prea bruscă pe care am făcut-o pornind spre ele m-a dezechilibrat; m-am sprijinit în treacăt de peretele aspru din dreapta mea şi mângâierea lui dură mi-a julit încheietura unui deget. Mi-am dus, fără să mă gândesc, rana către buze să îmi ling, că în copilărie, locul dureros. Atunci, durerea ascuţită trecea; acum, gustul propriului sânge nu a făcut decât să îmi ridice un nod de greaţă în gât.
Mi-am întors privirea de la maşinile de vată de zahăr şi am văzut pe jos, la picioarele mele, un grup de adolescenţi. Stăteau direct pe piatra cubică şi ţineau toţi pe genunchi blocuri mari de desen. Schiţau în creion, cu linii ciudate, clădirea din faţă. M-am uitat la ceea ce desenase fiecare, apoi la clădire. Mi s-au înceţoşat ochii şi mi s-a părut că toţi desenau cu totul altceva; gândul că eu nu văd absolut nimic din ceea ce văd ei m-a făcut să iau repede stânga împrejur, să le întorc spatele, să fiu din nou, în oraşul în care ştiam că sunt, să revin la desenul pe care îl cunosc.
Câţiva metri mai în faţă, am intrat în magazinul de îngheţată unde merg mereu. Am vrut să o întreb pe vânzătoare dacă ştie de ce se numeşte Amorino. Fata s-a uitat tâmp la mine şi m-a întrebat într-o engleză stricată ce arome vreau. Mi-am luat o îngheţată cu mascarpone şi ciocolată şi am plecat pur şi simplu. O să întreb la anu’ dacă nu uit.
Am trecut intersecţia atentă să nu îmi pice îngheţată topită pe haină şi un şofer m-a claxonat copios. Trecusem pe roşu.
În faţa mea, pe strada care se îngusta brusc, mai multe grupuri de tineri îmbrăcaţi în verde aruncau cu confetii. Unul dintre ei m-a oprit; cred că mi-a spus să rămân cu ei. Nu am înţeles exact, dar am băut din paharul cu bere pe care mi l-a întins. M-am scuturat de silă. Mie nu îmi place berea şi oricum nu mergea nicicum cu îngheţata mea de mascarpone, care încet încet se topea în palma făcută căuş. I-am zâmbit şi am mers mai departe. În faţa unei cârciumi am văzut scris că e St Patrick’s Day. Am înţeles.
M-am aşezat pe zidul de marmură al Catedralei. De undeva, de sus, mai venea o rază de soare care aurea piatra lucioasă, caldă. Mi-am sprijinit capul de ea, să simt prin păr izul de mucegai stătut care răzbătea prin pereţi. Cred că am aţipit o clipă. Când am deschis ochii, în faţa mea stătea un puştan ochelarist, cu o mină serioasă şi gravă. Nu a spus nimic, nu a schiţat niciun gest când m-am uitat la el. Şi-a cules de la picioarele mele mingea colorată şi a plecat. Mi-a mai aruncat, în fugă, peste umăr, o privire încreţită de soarele care îi bătea în ochi.
Am plecat, scuturată de un fior străin care venea din marmura aurie a Catedralei.
Am traversat podul încet, încercând să nu mă uit la apa verzuie care curge dedesubt. Am uitat o clipă şi m-a luat ameţeala; mi-a venit să vomit. Am grăbit pasul şi în piaţă, m-am plimbat în cercuri concentrice, răvăşind cu teneşii zgura roşie de pe jos.
Mă ustura un deget de la picior şi îmi dăduse din nou sângele la mâna julita mai devreme, dar nu voiam să mă duc în cameră. Tăcerea pe care ştiam că o voi găsi acolo mă înspăimânta. Am căutat din priviri un coş de gunoi să arunc ambalajul de îngheţată cu care rămăsesem în mână, dar cum era prea departe, am renunţat. Am mototolit cartonul şi l-am ţinut strâns în pumn, ca pe un trofeu.
M-au oprit două tinere cu mutre pioase. Le-am răspuns în engleză, sperând să le descurajez şi să mă lase în pace. Nu mi-a mers; vorbeau perfect engleză. M-au întrebat dacă cred în Dumnezeu. Le-am zis că Dumnezeul meu nu îl place pe al lor, pentru că e prea morocănos. Am profitat de momentul lor de uluială şi am şters-o mişeleşte, ţintă către coşul de gunoi. M-a oprit, din nou, o puştoaică să îmi ceară telefonul pentru un apel. I-am răspuns în engleză şi de data asta mi-a mers. M-a lăsat repede în pace, aşa că mi-am continuat marşul triumfal către coşul de gunoi.
Un moment mi-a părut rău că nu am gustat maşina roz de făcut vată de zahăr. Sigur ar fi avut gust de fustă cu volane răvăşite de vânt.
Nu ştiu când am ajuns în cameră. Tăcerea pe care credeam că o voi găsi era spartă de repetiţiile la chitară ale puştilor de la atelierul de desubt.
Cântau „Wish You were Here”. Am deschis larg toate geamurile şi m-am dus să vomit.

UNDE SE DUC POVEŞTILE CAND SE DUC

Se porneşte de la povestea unei iubiri care nu există. Adică, ea ar putea exista, doar că din varii motive, nu se materializează, sau nu s-a materializat până în momentul ăla. Cred că toţi avem poveşti d-astea care au murit în faşă; a fost un punct de care nu au putut trece. Ce facem cu ele ? Le punem în borcane cu formol pe rafturi şi ne mai uităm din când în când la ele, sau încercăm să le dăm viaţă cumva ?
Până unde este ok să forţezi mâna unei poveşti, cât tragi de ea cu forcepsul, pentru a o face să se întâmple?
Se spune că dacă vrei ceva trebuie să urmăreşti scopul acela până în pânzele albe, dar este în regulă să creezi o situaţie artificială, numai de dragul poveştii?
Nu sunt de acord nici să laşi lucrurile să îşi urmeze mişcarea browniană, fără să „intervii” asupra lor, pentru că uneori dacă nu „ghidezi” un pic mâna destinului nu se întâmplă decât un mare rahat.
Eu de fel sunt un personaj fatalist; sunt convinsă că indiferent ce faci nu ajungi decât în punctul în care trebuie să ajungi. Mi-a fost combătută opinia de-a lungul timpului de zeci de ori, dar nu am putut fi convinsă că lucrurile stau altfel. De aici plecând, mereu m-am întrebat dacă poveştile de iubire sunt construite, sau ele pur şi simplu ţi se întâmplă pentru că aşa „e scris”. Adică, e doar o iluzie că ghidezi mâna destinului, sau intervenţia ta e nulă, e doar o mare păcăleală?
Nefiind o persoană care crede în coincidenţe, sunt sigură că mereu există un scop şi o logică în spatele fiecărui lucru care ţi se întâmplă şi a fiecărei persoane pe care o întâlneşti, mă întreb de fiecare dată de ce îmi intersectez drumul cu câte cineva; fie şi numai pentru o zi, o săptămână, sau naiba ştie cât.
Adică eu, îl întâlnesc pe X în urma unui şir de întâmplări mai mult sau mai puţin ortodoxe, iar X, la un moment dat dispare din viaţa mea. Era X marea mea Poveste cu care viaţa doar mi-a dat pe la nas; trebuia să învăţ ceva de la omul ăla; trebuia să-l ţin lângă mine iar eu, în imbecilitatea mea fără margini, l-am lăsat să plece, sau nu?
Dacă stai să desenezi o hartă cu tot ceea ce ţi s-a întâmplat în viaţă în materie de oameni pe care i-ai întâlnit, ai să vezi că ei se împart în trei categorii: cei care au venit şi au rămas, sau dacă nu au rămas ei au rămas urmele pe care le-au lăsat; cei care au venit şi au rămas o bucată bună de vreme, şi-au pus oarecum o amprentă asupra ta – nu ai cum să negi asta şi cei care au venit şi au trecut într-o fracţiune de secundă, practic.
Nu-ţi dai seama prea bine care e treaba cu ei, au fost sau de fapt nu au fost, de ce a trebuit să îi găseşti şi apoi să dispară? Cele mai mari nedumeriri le am în legătură cu persoanele din categoria asta.
Sunt câţiva oameni care, deşi au fost mai mult ca un abur, o impresie de om (nu de Răsărit de Soare), mi-au zguduit sistemul din rădăcini. Care a fost rostul lor? De ce încă mă mai trezesc gândindu-mă la ei, de ce au fost şi în acelaşi timp nu au fost?
A apărut la un moment dat în viaţa mea un tip, pe vremea aia un băiat, pe care l-am văzut o dată. O  singură dată. Apoi, timp de aproape patru ani nu cred că a trecut măcar o zi fără să mă gândesc la el, fără să mă întreb ce a însemnat el şi care i-a fost sensul, pentru că eram şi încă mai sunt convinsă că nu a apărut întâmplător. Într-o bună zi, după ăştia patru ani m-am trezit cu el în faţa ochilor. Mi s-a făcut rău. Atât pot să spun: mi s-a făcut pur şi simplu rău. Nu îmi venea să cred că este acolo, deşi îl aşteptasem, cumva, în fiecare zi. Îl strigasem, îl căutasem.
Nu ştiam nimic despre el şi nici acum nu ştiu, am mai vorbit de câteva ori, am trăit de fiecare dată aceeaşi senzaţie stranie de ardere şi supranatural şi totuşi nu am făcut niciodată nimic să îi schimb traiectoria, să îl întorc din drum. Ştiu sigur că şi el aştepta un semn, pe care eu nu am ştiut, sau nu am putut, sau nu a trebuit să îl dau. Bun, şi atunci, ce căuta el acolo?
La fel ca el mai sunt şi alte personaje pe care le-am trăit cu mai mică intensitate, pe care le-am înţeles şi mai puţin, pe care nu am avut niciodată curajul să le întreb ce caută în viaţa mea şi mai ales, de ce nu s-au oprit din drum.
În ultima vreme personajele de genul ăsta s-au înmulţit. Mă uit în urma lor după ce pleacă, sau plec eu – nu mi-am dat încă seama şi parcă i-am visat pe toţi. Pur şi simplu nu rămâne nimic; un abur, un fum, o impresie de poveste care ar fi trebuit parcă să se nască, dar nu s-a nidat embrionul unde trebuie, cum trebuie.
Pun aburul pe care îl mai prind din urmă într-un borcan, îl aşez pe raft şi nu ştiu cum să îl etichetez, aşa că nu îi mai spun nicicum. Am un întreg dulap care se cheamă „Potenţială Poveste de Iubire Moartă Înainte de a se Naşte”.

O IMBRĂŢIŞARE SINCERĂ

Prima dată când am văzut tipi d’ăia cu „free hugs” a fost în 2007, în Piazza del Duomo din Florenţa. M-am uitat la ei, ca la nişte animale exotice. Nu înţelegeam cum funcţionează toată şandramaua, care e faza, ce vor ei de fapt, plus că nu prea prezentau încredere – erau doi inşi masivi, îmbrăcaţi army, plini de tatuaje şi piercinguri.
Tipul cu care eram atunci, m-a îndemnat să mă duc la unu’ dintre ei şi să-l iau în braţe, pur şi simplu. Mi-a luat mult până m-am urnit, dar până la urmă mi-am făcut curaj şi m-am dus. Pe măsură ce mă apropiam de el, pe faţa omului înflorea un zâmbet cum rar mi-a fost dat să văd, şi-a desfăcut braţele şi m-a aşteptat. L-am luat în braţe şi nu-mi mai amintesc decât că mi-a scăpat un suspin de sinceră uşurare şi bucurie faţă de această apropiere umană, atât de neobişnuită, atât de ciudată.
Privind în urmă, acum pot spune că, cu câteva excepţii, a fost cea mai sinceră îmbrăţişare de care am avut parte toată viaţa mea. Nu exagerez. Păstrez, evident, rezerva acelor excepţii amintite.
Oamenii te îmbrăţisează, ca să-ţi poată băga un cuţit în spate mai cu pricepere şi cu probabilitatea mai mică de a da greş; te îmbrăţişează pentru că au ei înşişi nevoie de un umăr pe care să plângă şi te nimereşti tu în zonă; te îmbrăţişează pentru a îţi crea ţie o zonă de confort astfel încât, ulterior să laşi scutul jos şi tot ei să fie în avantaj. Nu sunt cinică, din păcate, atunci când spun toate astea. Îmbrăţişările sincere, autentice, alea prin intermediul cărora oamenii chiar schimbă fluxuri de energii bune sunt rare. Al dracului de rare. Ajungi (ce tâmpenie) să te întrebi ce dracu’ vrea ăla de la tine de te ia în braţe cu atâta entuziasm.
În altă ordine de idei, nu ştiu dacă mai ţineţi minte porcăria aia de film care se numea „Ritualuri de Împerechere la Oameni”.
Altă treabă pe care nu pot să o înţeleg şi pace. Pentru ce atâta mis-en-scene de doi bani? Adică, stau şi mă întreb, la ce nivel de inteligenţă au ajuns oamenii, de nu mai ştiu cum să se păcălească unii pe alţii, de la asta se reduce totul – circ emoţional?
Mă întreb, pentru sănătatea psihică şi fizică a umanităţii, dacă lucrurile nu ar trebui să se desfăşoare mai simplu, pe genul „Măh îmi placi; aş cam vrea să ţi-o trag. Eşti de acord? Nu eşti?” „Nu mulţumesc”. Chapeau bas, la revedere şi să ai o viaţă frumoasă.
Bine, o să-mi spuneţi de farmecul cuceririi, de vânătoarea în sine, de magia atâtor momente care se vor pierde în pragmatismul ăsta fără perdea.
 Eu o să vă spun de atâtea suflete pârjolite, de atâta bătaie de joc, de atâtea minciuni fără rost. Adică te îndrăgosteşti ca boul şi ăleia îi încălzeşte altcineva patul acasă, tu nu ai fost decât un capriciu, şi viceversa. Păi nu ai fi vrut să ştii înainte în ce rahat te bagi? Să alegi conştient şi în deplină cunoştinţă de cauză dacă mănânci rahatul ăla cu linguriţa, sau cu polonicul, înainte să te ştergi elegant la gură? Sau măcar să ai posibilitatea de a spune, „Nu mulţumesc; sunt sătul”.
Nu, nu se poate. Noi tre’ să ne jucăm, să ne muşcăm singuri de fund, să ne învârtim în jurul cozii şi să ne ascundem după degete. De parcă îşi imaginează cineva că suntem toţi o naţie, o generaţie de onanişti, care aşteptăm cuminţi sufletul pereche. Cum dracu să găseşti un suflet pereche găzduit într-un trup „nepereche”. Cine pe cine minte şi de ce naiba ne imaginăm că ălălalt crede?
Păi nu se poate. Facem teatru de păpuşi, ne minţim pe faţă, ne mai şi lăsăm minţiţi, ne mai împiedicăm, că aşa ştim de acasă, nu poţi să zici din prima „Da”; ieşim de minim trei ori la cafea, apă plată, sau ce-o mai fi acolo zeama din ceaşcă sau pahar, că tre’ să jucăm rolul, să creem cadrul.
Care e toată faza? Cineva rămâne, invariabil, cu buza umflată, pentru că nu se poate împiedică să presupună, să creadă, să spere că poate, totuşi…
Ajung la concluzia că cel mai greu pe lumea asta obţii o îmbrăţişare sinceră şi un futai cinstit!