FILOSOFII DESPRE SEX

În ultima vreme am purtat cu nişte prieteni bărbaţi o grămadă de discuţii interesante despre lumea femeilor versus lumea bărbaţilor, filosofia sexului (da, evident că există şi aşa ceva), sfaturi cerute în tabăra „adversă” despre duşmanii de moarte, etc
Cu ce m-am ales după discuţiile astea? O mulţime de lucruri care mai de care mai încântătoare, de care râd şi acum, de câte ori îmi amintesc.
Spunea unul dintre ei, citez mot-a-mot: „Dacă ţie nu îţi place de mine, că ai zis că nu intru în ecuaţia ta, există o probabilitate destul de mare, din punctul meu de vedere, să-i placă prietenei tale de mine. Vezi? Cam aşa de simplu gândeşte un bărbat matur. La voi, în schimb, se încurcă toate iţele; la voi, doi plus doi, fac douăşdoi”.
Mai bine să facă douăşdoi, decât ca la voi: unu să fie egal cu doi. Mi se pare mai puţin rudimentar. Zic şi eu, nu dau cu paru’. Nu prea i-a convenit maturului meu amic, care se jură fidel consoartei până la moarte, asta neîmpiedicându-l, evident, să încerce marea cu degetul, şi la mine, şi la amica mea (oricare dintre ele).
„Băi, io m-am săturat! În ziua de azi toată lumea filosofează şi nu se mai fute nimeni! În ultima vreme dau numa’ peste femei care vor să ştie ce hobbyuri am, cum îmi petrec timpul liber, ce-mi place să mănânc şi alte alea. Frate, una nu înţelege că sexul e punctul zero al unei relaţii.”
Amărât până peste poate domnu’. Amărât cum nu am mai văzut de mult. Am încercat să-i explic că na, poate, dacă femeia aia nu vrea ca sexul să fie punctul minus unu al unei relaţii, face şi ea conversaţie. Adică omule, înţelege, dacă nu te ridici la nivelul aşteptărilor, măcar s-a ales cu o conversaţie interesantă. Ca să nu mai spun că se poate întâmpla o incompatibilitate fatală gen ea stelistă se trezeşte în pat cu tine dinamovist. Ce să facă după aia cu tine?
Nu m-a contrazis aici, a recunoscut că am şi eu un pic dreptate, în felul meu, că poate descoperă chestii care să-l facă să-i moară la intrare. El nu avea probleme cu fotbalul, da’ se gândea că dacă domnişoara e de extremă dreapta, spre exemplu, nu ar fi prea încântat să o primească în patul lui. Mde, fiecare cu propriile criterii, până la urmă.
„Orice bărbat care s-a culcat o dată cu o femeie o să trăiască pentru tot restul vieţii lui cu impresia că poate apăsa pe un buton şi se culcă cu ea din nou, oricând are el chef. Aşa de simplu şi evident gândeşte orice bărbat normal funcţional. Dacă există un bărbat care zice că nu e aşa, o cam suge…grav”.
Interesantă teoria, şi adevărată (pe principiul, bine că inventezi tu acum cu mine apa caldă). Din fericire, am cunoscut şi bărbaţi care nu sunt atinşi atât de grav de microbul aroganţei şi autosuficienţei, rari ce-i drept, dar poate mai există o speranţă.
Acum, fără să cer lămuriri suplimentare, mă gândesc că atunci când a zis „bărbat normal funcţional” se referea la bărbaţii normal funcţionali sexual, pentru că disfuncţiile emoţionale şi psihice nu cred că se estompează vreodată. Se mai educă doar când şi dacă omul înţelege din mers câte ceva din lucrurile înconjurătoare, sau dacă a primit o educaţie corectă din familie; altfel, la cea mai mică ocazie, lumea femeilor se transformă exclusiv în „femei – booty call”.
„Nu mai cere sfaturi bărbaţilor; prin definiţie noi suntem handicapaţi din punct de vedere psihic şi emoţional”. Jur că aş fi vrut să-l contrazic, dar nu am găsit niciun contraargument.
Nu deţin în dotare idei preconcepute şi/sau etichete în ceea ce-i priveşte pe bărbaţi, clişee gen bărbaţii sunt porci, sau mai ştiu eu ce aberaţii, însă recunosc, pe aceşti domni mi-a fost greu să-i contrazic. Cu ce drept aş fi făcut asta? Ei vorbesc în cunoştinţă de cauză, de dincolo de tranşee.

BORN SICK

Din moment ce trăieşti într-o lume populată cu o infinitate de indivizi, care mai de care mai „jmekeri” şi cu asseturile mai pompos scoase în evidenţă, nu te aştepţi decât ca şi selecţia naturală să o ia razna.
Toată lumea afişează un comportament complet deviant, fără discernământ şi minim bun simţ. Înţeleg să alegi indivizii care din punct de vedere genetic îţi oferă cele mai mari şanse pentru a lăsa urmaşi viabili şi capabili de supravieţuire; până aici, nu am ecuaţii, nu am întrebări.
Nu mai înţeleg din punctul în care criteriile de selecţie nu mai au nicio legătură cu genetica şi o iau spre o zonă guvernată de aparenţă şi consumerism, din momentul în care totul se reduce la botox, maşină, ţoale, contul din bancă, silicoane, „hăinuţele de firmă”, la golul dincolo de toate. Parcă, cu cât e hăul mai mare, cu atât mai mare e avântul cu care se aruncă toată lumea.
Eu una sunt năucită, dar apreciez, cumva onestitatea celor care nici măcar nu mimează vreun efort de a îşi ascunde criteriile.
Dincolo de toată parada asta strălucitoare, concentrată pe aparenţă, există o altă lume, lumea celor bolnavi; lumea celor mulţi şi bolnavi. Mă uit în jur şi văd doar oameni bolnavi. Nu mă refer la cei cu suferinţe fizice mai mult sau mai puţin vizibile, la oamenii cu certificat medical în buzunar. Vorbesc despre bolnavii de frică, bolnavii de singurătate, bolnavii de fantome, bolnavii sufleteşte care pe lângă zidurile pe care le-au construit în jurul lor mai dau şi cu pietre în alţii. Şi eu fac asta. Îmi asum.
Criteriile lor de selecţie, criteriile noastre de selecţie, îmi scapă.
Stăteam zilele trecute şi mă uitam la un astfel de om bolnav. Atât de bolnav, încât mecanismul de apărare pe care şi l-a creat este absolut înspăimântător. Nu mai vorbesc depre mecanismul complicat de atac…
Îmi venea la un moment dat să ţip, să-i strig „În puuula mea, opreşte-te! Nu vezi că suntem la fel de bolnavi? De cine te ascunzi? De cine vrei să fugi? De tine, e clar că nu reuşeşti, iar pe altul, la fel de bolnav ca şi tine, nu îl păcăleşti. Ştie. Măcar în astfel de momente lasă-te să fii tu însuţi.”
Ce m-a împiedicat? Faptul că şi eu făceam fix acelaşi lucru. Îmi ascundeam boala, de un om bolnav, poate mai bolnav decât mine. De ce? Pentru că nu înţeleg criteriile de selecţie, pentru că nu înţeleg cum funcţionează toată treaba şi atunci mecanismele întră în funcţiune. Se aprinde rahatul ăla de bec roşu, ăla care ridică scuturile şi atunci scuipi, dai cât de tare poţi, fugi, te prelingi pe lângă pereţi şi te prefaci că eşti altcineva ca să scapi.
Partea stupidă vine atunci când te întrebi de ce nu are nimeni răbdare să treacă dincolo.
Îmi place să scuip. Vai ce-mi mai place să scuip. Mereu, în tâmpenia mea, mi-am imaginat că cineva o să îşi şteargă mizeria de pe faţă, sistematic, cu răbdare de mucenic, pentru că na…it’s not dirt, it’s just mucus, şi o să pupe broasca. Rahat. Cre’ că nu se întâmplă asta decât în poveşti şi desene animate. Oamenii se plictisesc şi pleacă. Sunt şi ei bolnavi, nu au nevoie de aşa ceva. Nu au timp să îţi toceşti tu ghearele zgâriind în gol ca să îi poţi mângâia.
Lupt pentru înţelepciunea care să ştie să ţină scutul jos, pentru înţelepciunea care va şti să şteargă sistematic mizeria aruncată de altcineva, pentru răbdarea care va şti că şi în gol poţi toci nişte gheare ascuţite.
Poate că într-o zi o să aud, vorba cântecului, you were born sick, but I love you… şi să îmi dea răgaz să spun la fel.
RSS
Follow by Email
Twitter