SĂPTĂMÂNA TRECUTĂ

Ce-am mai învătat săptămâna asta? Păi o mulţime de lucruri care mai de care mai dubioase; concluziile le-am tras de la caz la caz.
Toate femeile-s curve. Ne plac curvele? Ne plac, da’ numa ale noastre; ne plac curvele dintr-un singur motiv: nu ne plac pioasele. Singurele curve viabile sunt alea din dotare; curvele altora sunt pur şi simplu penale, fac tot felu’ de lucruri care nu s-ar cuveni făcute. Evident, nu vorbeşte invidia din noi; nu, ale noastre nu s-au casnicizat între timp (nici nu există cuvântul casnicizat; las’ că-l inventăm acum), ale altora fac pur şi simplu tot felu’ de chestii aiurea. Nimic nou. P’asta o ştiam de la tata, nu e ca şi cum aş fi aflat acum că Pământul se învârte, doar că de atunci şi până acum, misoginismul a atins noi dimensiuni.
Am aflat, prin urmare, că nu există pe lumea asta nicio femeie care să valoreze mai mult de o prăjitură. Lovitura a venit sub formă de întrebare: „Ştii vreo femeie pe lumea asta, care să valoreze mai mult de o prăjitură?”. Era cât pe ce să-i răspund: „Mama dumneavoastră, stimate Domn, că altfel nu avea cum să dea naştere unei astfel de minunăţii”. Vorba aia, eu sunt o doamnă-n pula mea, nu aveam cum să-i răspund: „Mă-ta, imbecilule!”. M-am abţinut când am realizat că eu nu o cunosc pe mama ilustrului personaj, aşa că poate are dreptate şi nu valorează mai mult de o amandină, asta aşa…să nu fiu nesimţită şi să zic savarină.
Am mai aflat că în ziua în care realizezi că viaţa ta se reduce la pumnul de pastile pe care trebuie să le înghiţi ca să te poţi trezi a doua zi dimineaţă, ai la dispoziţie două variante: îţi reconsideri tot sistemul, sau devii hater. Nu contează pe cine şi ce urăşti. Îţi construieşti sistemul ăla care îţi permite să îţi bagi pula în tot şi toate, îţi asumi un rol şi îi dai înainte. E ok şi asta până la urmă, numai să nu uiţi cine e omul din spatele măştii; materialul din care e făcută masca nu are importanţă; poate fi orice, de la fier, la căcat.
Am aflat, de fapt mi s-a reamintit, că sunt ultima persoană din lume care funcţionează la ultimatumuri, suli în coaste şi şuturi în fund. Atât de tare mă sictiresc, că-mi iau jucăriile, sau ce mai am eu pe acolo şi plec. Nu mă mai interesează nimic, cu atât mai puţin când nu există o bază „legală” (spre exemplu, nu ne cunoaştem de un număr de ani format din două cifre), astfel încât tu, oricine ai fi tu, să îmi poţi pretinde mie chestii. Du-te-n mă-ta. Scurt. Mă apucă nervii ăia mari, ăia de fac să-mi vibreze bilele şi ce alte device-uri mai am io prin cutia craniană.
Am aflat cât de mişto e să râzi cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de şaişpe’ ani. S-a întâmplat zilele astea o mini reuniune a clasei mele din liceu. A fost aşa o senzaţie…cum să îi zic eu, un fel de vată de zahăr cu zimţi. Reconfortant şi plăcut să vezi oameni cu care ai crescut, lângă care te-ai format, ale căror miştouri te-au zgâriat pe suflet în anii sensibili ai adolescenţei, cărora îţi venea să le scoţi ochii, oameni pe care atunci când i-ai văzut ultima dată pluteau. Asta era ocupaţia noastră principală atunci când ne-am văzut ultima dată. Acum, am simţit cum mi se strânge stomacul. Stăteam cu ei la masă şi încercam să îmi imaginez că în spatele scaunului fiecăruia dintre noi stă cel pe care l-am văzut ultimă oară acum şaisprezece ani. Am convingerea că fiecare dintre noi ăştia de acum şi-ar fi luat numa’ palme după ceafă şi castane-n cap de la cei care eram atunci. Nu mai contează; am râs. Doamne cu câtă poftă, şi ciudă, şi ură, şi bucurie, şi frustrare am râs. Abia târziu în noapte mi-am dat seamă câtă nevoie aveam să îi revăd.
Am aflat, tot săptămâna asta, câte chestii mişto găseşti scrise peste tot în Bucureşti, pe stradă, în autobuze şi pe garduri. Imposibil, dacă zgâieşti ochii cum se cuvine, să nu ai în fiecare zi o porţie de râs. Astăzi, nu am mai citit nimic pe nicăieri, dar nici nu mai era nevoie. Am văzut, cu siguranţă, cel mai frumos lucru din lume. Pe scaunul din faţa mea, un tată îşi ţinea pe genunchi fetiţa care nu avea mai mult de câţiva ani. Ea îi înlănţuise gâtul cu braţul şi îl mângâia absentă pe tâmple. Priveau amândoi pe fereastră şi comentau încetişor lumea de dincolo de geam. S-au dat jos mână în mână din autobuz şi au plecat ţanţoşi mai departe, impasibili la privirile oamenilor din staţie. Amândoi aveau Sindrom Down.
Am aflat, că unul dintre cele mai mişto lucruri pe care poţi să le împarţi cu alţii este o pătură în carouri, trântită pe iarba înaltă care gâdilă la nas, fix sub o lună impertinentă şi pufoasă, apărută aşa aiurea pe cer, într-o după amiază de mai. Băi, jur că e una dintre cele mai mişto senzaţii din lume.
Am mai aflat că nu toţi mucoşii se supără pe tine dacă te dai sub nasul Lor, în leagănul Lor, din parcul Lor, iar alţi mucoşi fac baloane din săpun special pentru tine, special ca tu, om mare, să râzi tâmp în timp ce alergi bezmetic în soare să le spargi pe toate. Şi mai sunt şi alţii care îţi spun cu emfază la telefon: „Vezi că eu peste patru săptămâni plec din ţară pentru două luni. Ai grijă cum îţi faci programul, să vii să mă vezi. Neapărat!”. No kidding?!? Păi o să am grijă atunci, să nu se supere Măria Ta pe mine, că aşa ceva nu este de dorit.
Băi şi am mai învăţat că oameni pe care nu îi cunoşti, dar ei te ştiu de pe Facebook, te recunosc în metrou şi se duc acasă şi povestesc că te-au văzut, la fel cum sunt şi oameni care te văd pe stradă, dar nu se opresc să te salute, că nu le eşti în drum.
Mi-a fost dragă săptămâna asta, în felul ei aparte, cu ochii cârpiţi de oboseală şi cu florile ei de castan scuturate pe trotuar.

PĂTRUNJEL ŞI PRAF DE PUŞCA

Zici că îţi iei un pic de pauză, să îţi mai aduni minţile, sufletul şi gândurile, pleci în vacanţă, te limpezeşti şi te întorci. Cam ăsta e planul. Până la urmă, vezi că nimic nu se potriveşte cu nimic; e drept că ceea ce găseşti la întoarcere nu e acelaşi lucru cu ceea ce ai lăsat când ai plecat; asta nu înseamnă că lucrurile s-au schimbat neapărat în bine. Bolile vechi lasă loc altora noi, problemele fac, pur şi simplu rocadă între ele, bărbaţii vechi fac loc altora noi, adică tot o rocadă de probleme, pe lângă care mai apar încă nişte zeci de rahaturi mărunte care nu îţi dau pace.
Cum a fost vacanţa? A fost aromată şi mătăsoasă, păr zburlit pe ceafă, briză sărată şi zaatar, soare şi foşnet de şopârlă la Baalback, tabere de refugiaţi sirieni şi miros acru de frică, soldaţi cărora le ceri voie să faci fotografii şi din nou mult soare, zgârie nori şi clădiri în ruină, vânt şi linişte parfumată de orient.
Mi-a plăcut într-un mod ciudat, datorită oamenilor, datorită mirosului şi senzaţiilor şi mi-a întors stomacul pe dos din cauza distrugerilor lăsate în urmă de aceiaşi oameni, prin faptul că tensiunea pluteşte în aer. Nu se întâmplă nimic, dar nu te părăseşte nicio clipă senzaţia de echilibru fragil care se poate dărâma în orice moment, sentimentul că poţi fi prins într-o capcană.
Stăteam într-o seară şi ne uitam la oamenii care dansau în mijlocul străzii cu poftă nebună de viaţă, cu ochi strălucitori, cu sudoarea alunecându-le pe trupuri. Ritmul lor îndrăcit părea să fie ultimul, din ultima zi, a ultimei vieţi posibile din Univers. Dansau cu o îndârjire şi o poftă pe care nu le-am mai văzut în altă parte, aproape hipnotic. Cam ăsta e ritmul care spune totul despre acele locuri, bătaia de inimă care ţine în viaţă un trup pe alocuri schilod, dar a cărui frumuseţe trecută nu este greu de intuit.
Te întorci acasă şi aerul pe care l-ai câştigat se spulberă la prima adiere de pe Otopeni.
Cum a fost ultima vacanţă? Păi cum să fie? La fel cum este şi ultima felie din viaţă.
Pătrunjel şi praf de puşcă.
Nu e nevoie de mai multe cuvinte să descrii.
Sunt un milion de lucruri care în orice moment pot sări în aer, cu urmări greu de controlat şi anticipat; îţi vor exploda în faţă şi e greu de crezut că vor igieniza zona. Va rămâne în urmă doar un pustiu cinstit, vorba cântecului şi asta nu-şi doreşte nimeni. Echilibrul fragil parcă atârnă de o adiere, pe care o simţi că poate duce lucrurile de râpă într-o clipă.
Sunt un milion de alte lucruri aromate şi bune, ca o aparent banală salată de pătrunjel, d-aia de care nu te mai saturi să mănânci când afară sunt patruzeci de grade la umbră; sănătate curată, numai că întotdeauna durează prea mult până apuci să o termini de făcut.
Uneori îţi trece foamea, te saturi aşteptând până toci ţâşpe legături de pătrunjel, roşii, ceapă şi mentă, până aduni în ea cantitatea perfectă şi exactă de ingrediente, ca să iasă reţeta. Nu orice reţetă, reţeta aia care e doar a ta şi pe care o ţii secretă, naiba ştie de ce, în loc să o scrii mare pe perete, poate aşa ar mai şti şi altcineva câtă sare şi cât piper să pună în ea, ca să fie bună.
Uneori, mă gândesc că ar fi mai simplu să bagi toate ingredientele la robot, ţac-pac, le pui în bol, le asezonezi şi gata. Aia e.
Nu merge. Îşi pierd textura; un chopper le face rahat pe toate în zece secunde şi nimeni nu-şi doreşte asta. Să toci în tandem? E o idee. Ar merge mai repede, dar ce te faci dacă îşi prinde degetele sub lama cuţitului? Ar trebui sa fie responsabilitatea ta? Ce te faci dacă toacă ingredintele de parcă sunt furaje pentru vite?
Păi e simplu. Încerci să nu mai cauţi nod în papură, să mănânci cu poftă şi fără teamă din reţeta pe care ai scris-o, în sfârşit, mare pe perete. Nu ai să te îneci, dar nu uita să mai şi mesteci uneori.