PRINŢU’ ŞI APA SFINŢITĂ

Îţi citeam seara poveşti cu prinţi şi prinţese; d’alea cu „şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Ţi le citeam la lumina chioară a telefonului, da’ măcar ţi le citeam cu intonaţie şi patos, puneam suflet şi pe ici pe colo mai înfloream şi eu câte ceva; am auzit că-i bine să lansezi intenţii în Univers, să setezi energii, să te imaginezi în ipostaza aia, sau ailaltă, că cică, cu cât crezi mai tare, cu atât mai mult lucrează Universul în favoarea ta. Pe alocuri bullshit, pe alocuri adevărat. În cazul tău nu prea funcţionează, de-a dracu’ ce-i pielea pe tine; logic.
Când ajungeam la partea cu „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, îmi tremura o lacrimă spânzurată de gene; din ochiu’ drept, că stângu’ se porneşte mai greu şi mă lua somnu’ dacă aşteptam să plâng cu ambii ochi. Suspinam adânc şi abia aşteptam să adorm ca să te visez.
Îţi citeam în lipsă, bineînţeles; nu că nu ţi-ar plăcea poveştile, habar n-am de fapt, că asta nu am mai apucat să te întreb. Îţi citeam în lipsă, nu ca să nu te trezesc din somn, că poate nici nu apuci să adormi când am eu ora de lectură. Îţi citeam în lipsă. Punct. Las’ că povestesc io altă dată.
Câteodată, te visam, să mor, de nu! Te visam măi omule, da’ numa’ că ceva nu era OK în visele astea. Frate, erai om, înţelegi? Ştiai să vorbeşti la telefon; ştiai să vorbeşti, asta în primul rând şi mai ales, vorbeai normal. Glumeai şi spuneai chestii umane, calde, te coborai, aşa…printre noi, muritorii de rând. Nu aveai o problemă să mergi pe stradă aproape de mine, să mă ţii de umeri, adică, ce mai, făceam chestii împreună, cum ar veni. Şi era mişto.
Băi, îmi plăceai. Numai că dimineaţa, când mă trezeam cu ochii cârpiţi de somn şi vise, nu mai înţelegeam nimic. Adică, până la urmă…unde dracu’ erai? Cu cine rahat mă ţinusem eu de mână pe stradă, şi cu cine râsesem până la lacrimi? Cui îi citisem eu cu patos poveşti? Cu tine nu mai vorbisem la telefon de ani lumină. Şi atunci? Vocea aia, pe care o auzisem în vis, era a ta, sau nu? Băi nu ştiu. Pe scurt, să mor dacă ştiu!
Într-o dimineaţă, coboram eu cu liftu’ şi mă uitam în oglindă, verificam să văd dacă arăt bine pentru tipul ălălalt. Îmi place unu’ de mor, da’ are un cusur: nu ştiu cum îl cheamă. Asta nu ar fi o problemă, în principiu, numa’ că e cam greu să îţi intri în stare când zici: „Hai mă Icsulescule să-ţi citesc o poveste”. În fine, să revenim.
Coboram cu liftu’, mai ceva ca Rapunzel pe coamă şi cum mă uitam eu aşa în oglindă, mă gândeam: Mă, Rapunzel cobora pe coamă să îşi vadă prinţu’ jos. Eu nu numa’ că nu-s blondă, da’ nici prinţ n-am, frate. M-am pricopsit cu o gloabă, de-i zic eu în fel şi chip. Jăratec nu-i trebe, Ferească Sfântu’, că-i ajunge cât i-a dat mă-sa (v-aţi prins că-i gloabă în alt sens), cu nişte apă sfinţită poate să-i dau, că nu-i pe drumul lui. Ăsta clar încurcă împăraţii între ei, grădinile între ele, a Spânului cu a Ursului, a Împăratului Roş cu a Împăratului Verde şi tot aşa, adică nu prea ştie ce-i de capu lui săracu’.
Până să termin ideea (asta nu-i o noutate, pentru că de obicei nu prea apuc să termin idei), mă trezeşte liftu’ când ajung la parter. Ies.
Avem un vecin nou în cartier, cu un câine cam zănatec, negru, de rasă shar-pei. Sare câinele pe mine, mă băleşte; i-aş fi zis vreo două (că m-a speriat; hainele alea bune dă-le dracu’), nu pot că mă uit la vecinu’ cum râde cu ochii cârpiţi de somn. Mă îndoiesc că ăsta a citit cuiva poveşti aseară; după faţa pe care o are, aş zice că a scris poveşti. Eniuei.
Merg mai departe; am alunecat pe naiba ştie ce mizerie, cât pe ce să-mi rup gâtu’; nimic nou, nici de data asta; ameţită, as usual. Mă umflă râsu’ şi-mi aduc aminte iar că te-am visat. Băi nene, tu erai? Te-aş suna să te întreb dacă azi noapte, ţi-aduci aminte să fi făcut vizite. Te-aş suna, da’ numa’ că noi nu prea ne sunăm; peste etapa asta de tehnologiei am cam sărit. Lasă că nu te mai sun. Cre’ că tu erai, că doar ţie ţi-am citit aşa frumos poveşti azi noapte. Cin’ să fie? Icsulescu? N-are cum, clar!
Cum stăteam eu, ciuşdită de frig în staţie, aşteptând autobuzul, făceam inventaru’ să văd ce naiba să-ţi mai povestesc la ceas de taină şi…în lipsă, logic. M-am gândit că dacă poveşti d’astea neaoşe cu prinţi şi prinţese nu pricepi, o să-ţi povestesc despre un Paşă.
Paşa ăsta al nostru, ţinea un Harem, că d-aia Paşa-i Paşă. Cu cât îi e mai mare haremu’ cu atât mai vestit (sunt civilizată şi încerc să nu zic coios) e Paşa. Ca să nu aibă parte de scandal între muierile lui, şi de bătăi de cap, s-a gândit cum să facă şi a ajuns la concluzia că cel mai bine, ar fi să le ţină pe femei departe una de cealaltă, să nu se ştie, să nu afle una de alta, că doar Paşalâcu’ e mare. Ce n-a luat în calcul Paşa, greşeala tuturor marilor oameni, la o adică, e curiozitatea fără seamăn a femeilor din Harem. Să nu mă ia gura de dinainte, zic, că asta-i altă poveste.
Nu ştiu cum, în mersul legănat al autobuzului, m-am trezit că uitasem de Paşă şi de tot, Icsulescu se uita cu coadă ochiului pe furiş la mine şi eu îţi povesteam (am senzaţia că-ţi povesteam o idee cam prea real, la modul că dădeam mărunt din buze) cum am visat azi noapte că mergeam cu tine de mână pe stradă şi îţi sărutam în tăcere ochii…

VIAŢA ÎNTRE LAUR ŞI RITA

Pentru un om care nu crede în iubire, întâlnirea cu Laur a fost o năucire. O altfel de năucire decât întâlnirea cu Rita. Dacă la Rita şi iubirea din “Scrisori către Rita” totul îmi era familiar, limbajul, poveştile, modul cinic de a vedea viaţa şi tot ce ţine de ea, propriile scuturi, de care mi s-a reamintit şi pe care cartea mi le-a pus din nou în faţă în lumină rece, scuturile alea amare pe care le cunosc atât de bine, Laur a venit ca un văl translucid care se aşterne peste tot şi toate. Aproape că, citind-o, simţeam nevoia să port o mască de oxigen. Pasiunea mea pentru literatura rusă este cunoscută, slăbiciunea pe care o am pentru poveşti şi povestitori, lucruri pe care eu nu stiu sa le fac, m-au fascinat dintotdeauna şi din acest punct de vedere nu am fost dezamăgită nicio secundă.
Eu sunt sacadată, nu ştiu să inventez, am fraze scurte şi poveşti amare, nu cred în iubire, mă apăr de ea, nu scriu despre sentimente şi sentimentalisme, caut să citesc cărţi care îmi sunt exact opuse, care mă obligă să văd lucruri pe lângă care eu prefer să trec cu ochelari de cal.
Perioada în care l-am cunoscut pe Laur şi timpul pe care l-am lungit cât de mult am putut pentru a îl avea în viaţa mea, m-a făcut să alunec pe o pantă de care ma dezic în mod constant şi conştient. Laur, dincolo de a fi o carte, este un vis. Visul că o astfel de iubire poate fi posibilă.
Felul în care e construită cartea, stratificată ca prăjitura pe care o făcea mama când eram mică, m-a uluit. Straturile de timp, feliile de viaţă pe care oamenii le trăiesc, timpurile amestecate, tresăririle pe care le au prevăzând viitorul, exact ca atunci când amesteci straturile colorate ale unui frappe cu un băţ din lemn, sticla aia de plastic care apare în pădurea medievală, te fac să uiţi de tine şi de timpul pe care îl trăieşti…şi peste toate Laur, care îşi caută iubirea, vrea să o mântuie, vrea să se mântuie, pentru că el a ucis-o.
Laur, indiferent de cele patru nume pe care le are de-a lungul carţii, în funcţie de etapa pe care o parcurge, nu vrea decât să îşi regăsească iubirea pe care a reuşit doar să o bănuiască şi a îndepărtat-o cu cruzime, parţial conştient, parcă temându-se de viaţa împlinită pe care ar fi putut să o aibă. Mereu chinuit de sentimentul de gol care îl bântuie, mereu vorbind cu ea, chiar şi atunci când nu mai era el însusi, când ştia că ea nu l-ar mai recunoaşte, mereu căutând moartea care să-l ducă înapoi lângă cea pe care a ucis-o, Laur îşi trăieşte în permanenţă povestea de iubire, vindecând, alinând, învăţându-i pe alţii. Sentimentul de vină venit din încăpăţânarea cu care nu a ştiut să îşi vadă şi să îşi recunoască limitele, nu i-a fost spălat decât la finalul cărţii când cercul se închide, când Laur ţine în sfârşit în braţe copilul pe care nu l-a avut niciodată, când bătrân şi cu misiunea în sfârşit îndeplinită îşi reîntâlneşte dragostea.
Pe scurt, este vorba despre iubire, povestită într-un mod nesiropos şi diafan, dar iubire în forma ei absolută, pe care mulţi doar o bănuim, povestită cumva dincolo de cuvinte, din imagini.
Dincolo de iubire, am învăţat de la Laur şi celelalte avataruri ale lui, lecţii despre curaj, despre mersul pe apă, despre căutare şi regăsire, despre aruncatul în abis, unde pe lângă proprii demoni sunt şanse mari să găseşti şi trambulina care să te propulseze înapoi. Poate nu va fi aşa, dar merită să încerci. Călătoria, ca de obicei, e singura care merită, dincolo de toate pericolele pe care cu siguranţă le vei găsi pe drum.
Am pomenit la început despre „Scrisori către Rita”. Am pomenit-o des zilele din urmă, am răsfoit-o din nou, mi-au dat lacrimile de ciudă. Dacă pentru Laur îţi trebuie inima tare, pentru Rita îţi trebuie stomacul tare, puterea de a citi lucrurile spuse frust, fara niciun arabesc, goale în realism şi cinism, exact cum se întâmplă. Ai spune ca Rita este la polul opus. În esenţă, nu este deloc aşa. Este tot o poveste despre curaj şi despre a accepta, mai ales despre căutare şi eşec, despre puterea de a îţi pune oglinda în faţă şi leagănul în mijlocul camerei şi a te asculta pe tine. Nu iţi place ce citeşti, ce vezi, ce auzi, dar nu ai cum să nu iubeşti cartea asta. Poţi fi pudibond, puritan, ţi se poate strânge stomacul, dar viaţa e făcută (şi) din felii de Rita (o Rita al cărei ideal e Laur), numai că Rita trăieşte alte vremuri. Ale noastre.

SA IL AJUTAM PE IONUT

Acum trei ani, va povesteam despre prietenul meu Ionut, caruia i s-a pus in fata o incercare cat o viata. A reusit atunci, cu ajutorul nostru, al tuturor sa stranga suma de bani care ii era necesara pentru operatia foarte complicata pe creier, pe care a facut-o la Hanovra. A reusit atunci, nu fara efort sa isi revina, sa se recupereze si sa ia de la capat o viata schimbata complet.
Acum, Ionut are din nou nevoie de ajutor. Are nevoie de o noua interventie in Germania. Timpul in care trebuie sa faca rost de bani necesari pentru aceasta noua operatie este foarte scurt. Are programata operatia pe 15 iunie.
Am fost eu insami, cu ceva timp in urma, pusa in postura de a avea nevoie de ajutor pentru a strange banii necesari unei operatii pe creier. Stiu exact ce inseamna fiecare donatie, fiecare ban care adunat inseamna o noua sansa la viata.
Va rog sa il ajutati, ca si cum v-as ruga pentru mine…
Donatiile pot fi facute in conturile:
RO66RZBR0000060017742639 – EURO
RO02RZBR0000060017739717 – LEI
Titular cont: Kreici Ileana
RAIFFEISEN BANK, Ag. Medgidia, Str. Republicii, Nr. 12
SWIFT: RZBRROBU
RSS
Follow by Email
Twitter