Îţi citeam seara poveşti cu prinţi şi prinţese; d’alea cu „şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Ţi le citeam la lumina chioară a telefonului, da’ măcar ţi le citeam cu intonaţie şi patos, puneam suflet şi pe ici pe colo mai înfloream şi eu câte ceva; am auzit că-i bine să lansezi intenţii în Univers, să setezi energii, să te imaginezi în ipostaza aia, sau ailaltă, că cică, cu cât crezi mai tare, cu atât mai mult lucrează Universul în favoarea ta. Pe alocuri bullshit, pe alocuri adevărat. În cazul tău nu prea funcţionează, de-a dracu’ ce-i pielea pe tine; logic.
Când ajungeam la partea cu „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, îmi tremura o lacrimă spânzurată de gene; din ochiu’ drept, că stângu’ se porneşte mai greu şi mă lua somnu’ dacă aşteptam să plâng cu ambii ochi. Suspinam adânc şi abia aşteptam să adorm ca să te visez.
Îţi citeam în lipsă, bineînţeles; nu că nu ţi-ar plăcea poveştile, habar n-am de fapt, că asta nu am mai apucat să te întreb. Îţi citeam în lipsă, nu ca să nu te trezesc din somn, că poate nici nu apuci să adormi când am eu ora de lectură. Îţi citeam în lipsă. Punct. Las’ că povestesc io altă dată.
Câteodată, te visam, să mor, de nu! Te visam măi omule, da’ numa’ că ceva nu era OK în visele astea. Frate, erai om, înţelegi? Ştiai să vorbeşti la telefon; ştiai să vorbeşti, asta în primul rând şi mai ales, vorbeai normal. Glumeai şi spuneai chestii umane, calde, te coborai, aşa…printre noi, muritorii de rând. Nu aveai o problemă să mergi pe stradă aproape de mine, să mă ţii de umeri, adică, ce mai, făceam chestii împreună, cum ar veni. Şi era mişto.
Băi, îmi plăceai. Numai că dimineaţa, când mă trezeam cu ochii cârpiţi de somn şi vise, nu mai înţelegeam nimic. Adică, până la urmă…unde dracu’ erai? Cu cine rahat mă ţinusem eu de mână pe stradă, şi cu cine râsesem până la lacrimi? Cui îi citisem eu cu patos poveşti? Cu tine nu mai vorbisem la telefon de ani lumină. Şi atunci? Vocea aia, pe care o auzisem în vis, era a ta, sau nu? Băi nu ştiu. Pe scurt, să mor dacă ştiu!
Într-o dimineaţă, coboram eu cu liftu’ şi mă uitam în oglindă, verificam să văd dacă arăt bine pentru tipul ălălalt. Îmi place unu’ de mor, da’ are un cusur: nu ştiu cum îl cheamă. Asta nu ar fi o problemă, în principiu, numa’ că e cam greu să îţi intri în stare când zici: „Hai mă Icsulescule să-ţi citesc o poveste”. În fine, să revenim.
Coboram cu liftu’, mai ceva ca Rapunzel pe coamă şi cum mă uitam eu aşa în oglindă, mă gândeam: Mă, Rapunzel cobora pe coamă să îşi vadă prinţu’ jos. Eu nu numa’ că nu-s blondă, da’ nici prinţ n-am, frate. M-am pricopsit cu o gloabă, de-i zic eu în fel şi chip. Jăratec nu-i trebe, Ferească Sfântu’, că-i ajunge cât i-a dat mă-sa (v-aţi prins că-i gloabă în alt sens), cu nişte apă sfinţită poate să-i dau, că nu-i pe drumul lui. Ăsta clar încurcă împăraţii între ei, grădinile între ele, a Spânului cu a Ursului, a Împăratului Roş cu a Împăratului Verde şi tot aşa, adică nu prea ştie ce-i de capu lui săracu’.
Până să termin ideea (asta nu-i o noutate, pentru că de obicei nu prea apuc să termin idei), mă trezeşte liftu’ când ajung la parter. Ies.
Avem un vecin nou în cartier, cu un câine cam zănatec, negru, de rasă shar-pei. Sare câinele pe mine, mă băleşte; i-aş fi zis vreo două (că m-a speriat; hainele alea bune dă-le dracu’), nu pot că mă uit la vecinu’ cum râde cu ochii cârpiţi de somn. Mă îndoiesc că ăsta a citit cuiva poveşti aseară; după faţa pe care o are, aş zice că a scris poveşti. Eniuei.
Merg mai departe; am alunecat pe naiba ştie ce mizerie, cât pe ce să-mi rup gâtu’; nimic nou, nici de data asta; ameţită, as usual. Mă umflă râsu’ şi-mi aduc aminte iar că te-am visat. Băi nene, tu erai? Te-aş suna să te întreb dacă azi noapte, ţi-aduci aminte să fi făcut vizite. Te-aş suna, da’ numa’ că noi nu prea ne sunăm; peste etapa asta de tehnologiei am cam sărit. Lasă că nu te mai sun. Cre’ că tu erai, că doar ţie ţi-am citit aşa frumos poveşti azi noapte. Cin’ să fie? Icsulescu? N-are cum, clar!
Cum stăteam eu, ciuşdită de frig în staţie, aşteptând autobuzul, făceam inventaru’ să văd ce naiba să-ţi mai povestesc la ceas de taină şi…în lipsă, logic. M-am gândit că dacă poveşti d’astea neaoşe cu prinţi şi prinţese nu pricepi, o să-ţi povestesc despre un Paşă.
Paşa ăsta al nostru, ţinea un Harem, că d-aia Paşa-i Paşă. Cu cât îi e mai mare haremu’ cu atât mai vestit (sunt civilizată şi încerc să nu zic coios) e Paşa. Ca să nu aibă parte de scandal între muierile lui, şi de bătăi de cap, s-a gândit cum să facă şi a ajuns la concluzia că cel mai bine, ar fi să le ţină pe femei departe una de cealaltă, să nu se ştie, să nu afle una de alta, că doar Paşalâcu’ e mare. Ce n-a luat în calcul Paşa, greşeala tuturor marilor oameni, la o adică, e curiozitatea fără seamăn a femeilor din Harem. Să nu mă ia gura de dinainte, zic, că asta-i altă poveste.
Nu ştiu cum, în mersul legănat al autobuzului, m-am trezit că uitasem de Paşă şi de tot, Icsulescu se uita cu coadă ochiului pe furiş la mine şi eu îţi povesteam (am senzaţia că-ţi povesteam o idee cam prea real, la modul că dădeam mărunt din buze) cum am visat azi noapte că mergeam cu tine de mână pe stradă şi îţi sărutam în tăcere ochii…
