BOOTY CALL

Aaaaa, hai să îţi explic:
Orice bărbat care s-a culcat cu o femeie o să trăiască pentru tot restul vieţii lui cu impresia că poate apăsa pe un buton şi se culcă cu ea din nou când are el chef  (dacă există vreun bărbat care zice că nu e aşa, o cam suge…grav). Şi asta este indiferent dacă unul dintre ei este într-o relaţie, căsătoriţi, cu copii, etc. Deci i-ai tras-o lu’ una = i-o mai tragi oricând ai tu chef. Aşa simplu gândeşte orice bărbat normal funcţional.
Treaba asta se estompează odată cu vârsta şi maturitatea, când bărbatul începe să înţeleagă chestii din viaţă şi gândeşte mai complex.
Mecanismul ăsta are câţiva paşi simpli:
1.      Te vezi cu o tipă, încerci să o cucereşti, o abureşti, etc, ajungi în pat cu ea. Job done.
2.       Nu o mai cauţi, pur şi simplu uiţi că există, o ignori.
·         Femeia care îşi dă seama de jocu’ ăsta nu cade în plasă
·         Femeia care cade în plasă îşi pune eterna întrebare – de ce nu mă mai caută şi a halit-o cum s-ar zice
3.      Dacă femeia a căzut în plasă şi este intrigată de faptul că nu mai este sunată, căutată, etc, deja a devenit „booty  call”. Adică la primul semn o să sară ca arsă, o să accepte să se vadă şi eventual să şi-o tragă iar, că na, aşa e femeia, curioasă şi silly, crede că martalogu’ ăla o să o bage în seamă mai mult, numai că omu’ nu e capabil de aşa ceva. Dacă ar fi fost bun de ceva, făcea lucrurile altfel, de la bun început. Cu demnitate, adică.
4.      De aici aşa merge treaba: golanul o caută doar când rămâne fără material, vorba ta, sau când partenera oficială e „ în deplasare”.
Treaba naşpa e că femeile booty call, săracele, nici nu se implică în alte relaţii, în speranţa că, la un moment dat, vor fi mai mult băgate în seamă de golanu’ ăla al lor.
Femeile care îşi dau seama că s-au ars şi au fost „booty call”, dar le place aventura, sunt alea care transformă ele bărbaţii în „booty call” fără să le pese dacă golanii ăia sunt bărbaţi însuraţi sau implicaţi în relaţii serioase, că ăsta e tot farmecu’: să faci jocul omului, dar să întorci armele.
Tu draga mea – din câte îmi zici şi ce am înţeles eu – te cam joci cu focul. Ai grijă să nu îti explodeze grenada în mâna. Atât am avut să îţi spun…

Nu este nimic scris de mine; nu este un guest post; nu este nici o reinventare a roţii; este doar o concluzie, un punct de vedere destul de elementar, al unui prieten, pe marginea unei poveşti pe care a auzit-o. Poate fi orice poveste, a oricui.
Îmi place, uneori să le pun în faţă prietenilor mei, mai mult sau mai puţin bărbaţi, diverse ecuaţii, să îi aud ce au de spus. Prietenul ăsta pe care l-am citat, este om „serios”, implicat de mulţi ani într-o relaţie şi este un personaj cu veleităţi didactice dovedite. Tare-i mai place să explice diverse mecanisme, cu schemă, desen şi liniuţă de la capăt, să se asigure că este suficient de plastic în lecţia pe care o predă. Îi mulţumesc pentru porţia bună de râs de pe ziua de astăzi.


ACASĂ

Ce înseamnă pentru fiecare dintre noi “acasă”?
Locul unde orice crăpătură din perete are o poveste pe care o ştii de când erai mic? Locul, singurul loc în care mai găseşti mirosul cu care ai crescut şi gustul mâncarii făcute de mama? Locul în care auzi poveşti cu oameni pe care aproape nici măcar tu nu ţi-i mai aminteşti foarte bine? Locul în care îţi încarci bateriile? Locul în care reuşeşti să te regăseşti? Locul în care încă mai trăieşte mama, sau poate doar locul în care tot ceea ce mai găseşti sunt mormintele alor tai. Nici nu contează.
Acasă are altă definiţie pentru fiecare dintre noi, cuprinde câte o bucăţică din tot ceea ce am scris eu mai sus, sau poate lucruri care mie nici nu îmi trec prin cap. Acasă este singurul loc în care îţi „permiţi” slăbiciunea de a fi tu însuţi şi „luxul” de a îţi reconsidera tot sistemul.
Eu sunt genul de persoană care refuză (nu întâmplător spun că refuz; fix asta fac), să se uite la filme. De fiecare dată am alte priorităţi, prefer să fac altceva în timpul ăla, sunt prea plictisită sau lipsită de răbdare. Din când în când, mă mai îndur să mă uit la câte un film, trasă de mânecă, bineînţeles, de Manolo, ca pentru toate chestiile mişto pe care le fac pe lumea asta.
Zilele trecute, la îndemnul ei, ca de obicei, „Hai măi Bu, nu ne uităm şi noi la un film?”, zic „Da frate! Hai să ne uităm”.
Cel mai important lucru care mi s-a impregnat în minte, după ce am văzut filmul ăsta, a fost puterea lui „acasă”, puterea locului în care te regăseşti, îţi reconsideri valorile pe care le-ai dat uitării, alterat fiind de vreme şi de vremuri, luxul de a îţi permite să faci asta, impactul pe care îl are asupra ta energia locului.
Povestea, secundară în economia filmului, este a unui tânăr de origine austriacă, născut în Statele Unite, după ce bunicii lui au emigrat ca urmare a Holocaustului. Într-un punct, tânărul decide să se întoarcă în Austria, mânat de o motivaţie complet greşită: banii; sperâd că va pune mâna pe un comision gras. Atât. Undeva, pe drum, nevoit să înfrunte poveştile străbunilor lui, poveşti pe care mereu le-a tratat cu superficialitate, lupta lui se transformă în luptă pentru un principiu. În asta constă cu adevărat puterea „rădăcinilor”, puterea lui acasă, chiar dacă acasă, în cazul lui însemna un loc în care nu mai fusese niciodată.
Transformarea lui pe parcursul filmului este lentă, aproape insesizabilă, recunoşti doar încrâncenarea pe care o arată spre final, doar aşa înţelegi că acolo s-a întâmplat ceva, că s-a transformat ceva în el.
Povestea în sine este destul de subţire. Poate aţi văzut „Lady in Gold”, poate ar fi bine să îl vedeţi dacă nu ştiţi despre ce este vorba.
La puţin timp după ce am văzut filmul, eu însămi, am mers acasă. Recunoscut fiind faptul că nu sunt nici pe departe o familistă, că am o problemă cu pupăturile neamurilor, că păstrez legătura cu extrem de puţini membri ai familiei mele, de data asta a trebuit să înfrunt şi să confrunt o variantă extinsă a neamurilor, cu rubedenii apropiate şi depărtate şi mai mult de atât, să îi promit maică-mi că măcar o să încerc să mă comport civilizat, să schimb câteva vorbe cu fiecare.
Mi-am înghiţit nervii, bâzdâcii şi încăpăţânarea, la fel de recunoscute şi am încercat. Am făcut un test, un experiment, să văd ce iese. Mi-am dat ochii peste cap în gând, am înjurat printre dinţi şi am încercat. În primul rând, am constatat că nu am murit. În al doilea rând, ajunsă fiind acasă, după o zi plină de emoţii stranii pentru mine, mi-am dat seama că mă simt ciudat. Ciudat într-un mod foarte aparte, pe care nu l-am mai simţit de multă vreme. Erau ei…toţi: rudele, rădăcinile, legăturile pe care le tai fără să fie nevoie, vizita pe fosta mea stradă, bunica, baclavalele, mâna turcoaicelor pe creştetul meu, yaurum, mama, teii de pe Dumbrava, cimitirul cu ai mei, poveştile pe care le-am auzit din nou despre tata.
Faptul că aparţii unui loc care are atât de multe să îţi spună, faptul că cineva îşi aminteşte de bunicii tăi, de tine pe vremea când erai doar un copil, te întregeşte, îţi dă rost şi valoare, te readuce mai aproape de ceea ce eşti ca om şi de ceea ce vrei să te faci când o să fii mare.
Uitasem. Credeam că vreau să fiu alt fel de om, credeam că e bun modul în care fug să nu mă ajungă platitudinea din urmă. Ei bine, fuga de istoria ta personală e fundamental greşită.
A fost destul de straniu pentru mine să accept faptul că fix un film m-a făcut să îmi reamintesc toate astea, să mă gândesc din nou la ele, să îmi destup urechile pentru a auzi din nou poveştile pe care mi le spune „acasă”.