October, 2015 - Simple Cuvinte

THE WAY IT WAS

„Can it be the way it was?” Nu pe bune. Cum dracu’ să mai fie vreodată cum a fost. Been there, done that, next.

Mulţi oameni folosesc clişeul ăla complet răsuflat şi de prost gust cu ciorba reîncălzită. Nu pe bune, din nou: să-l văd io p-ăla jmeker şi cu trei coaie care face ciorbă proaspătă în fiecare zi şi eventual, de fiecare dată, alt soi de ciorbă, să nu pice rău şi cu greaţă la pipotă. Nu vrei să încălzeşti, mănânci la restaurant, chemi cateringu’, mănânci altceva, solutii sunt, dacă te ţine inima, respectiv buzunaru’. Nu-ţi place niciuna dintre soluţiile enumerate, taci şi înghiţi. Cam atât de simplu este. Ştiu că această replică nu este în repertoriul obişnuit al femeilor, dar asta e. Se mai schimbă şi vremea şi vremurile.

De ce şi cum să mai fie vreodată the way it was? Adică raţional vorbind, în momentul în care nu a mai fost the way it used to be şi v-aţi spus „la revedere”, cel puţin la nivel teoretic, dacă practic nu v-a ţinut fibra musculară, în tot paletaru’ de nuanţe de la cele mai civilizate, la cele mai puţin civilizate, tot teoretic, cel puţin, lucrurile au pornit pe drumuri diferite.

Acum, să iţi imaginezi că in the mean time au avut loc transformări radicale în celălalt şi s-a transformat brusc în fix ceea ce îi/îţi lipsea, s-au completat magic nişte goluri, e cel puţin candid. Bineînţeles că sunt şi excepţii, dar sunt atât de rare şi de „excepţionale” încat aproape că nu merită să fie povestite decât cu titlu’ de legendă.

Ȋn cele mai multe cazuri, motorul acestui can it be the way it was este frica de singurătate, frica de a nu mai fi niciodată cu nimeni, frica de etichetele absolut cretine pe care ţi le lipeşte societatea în frunte şi care, din păcate, în foarte multe cazuri atârnă extrem de mult şi sunt cumplit de greu de purtat; sau rarele cazuri excepţionale pe care le-am pomenit mai sus.

The way it was nu există, este o himeră, pur şi simplu. Ori e, ori nu mai e. Ştiu că folosesc la rândul meu un clişeu, dar în continuare cred că un fir care s-a rupt şi a fost înnodat nu are cum să susţină greutatea unei vieţi, cu atât mai puţin greutatea a două vieţi.

De-a lungul timpului, pe marginea acestui subiect am auzit o grămadă de: „Iancu, habar n-ai, nu înţelegi nimic”, „Iancu, inteligenţa ta emoţională e zero spre minus infinit”, „Iancu, nu ai trăit niciodată o iubire d’aia ca un taifun, să fii în stare să înţelegi ce înseamnă şi cât doare the way it was”. Ok. Sunt de acord cu toate reproşurile şi mi le asum. Există şi această posibilitate. Ȋnsă, conform cu ceea ce ştiu, cu ceea ce cred, the way it was este ceva mort, fără viaţă şi îngropat. Nu exista decât the way it is. Dacă ai cum să ţii în viaţă, la calitate superioară acest „it is”, ok. Dacă nu, ar fi bine să-l deconectezi de la aparate, cu ochii deschişi.

Mă amuză un pic ceea ce predic aici de zor şi cu mare vervă. Mă amuză un pic mai mult, de fapt, pentru că în momentul ăsta eu sunt persoana aia care încearcă să dea contur unui „the way it is supposed to be”. „Ar trebui” my ass. E fix un căcat cu moţ ambalat într-o cutie de prăjituri cu fundă roz. E o iluzie, la fel ca toate celelalte variante, numai că asta e de şi mai mare prost gust. Există termen de comparaţie pentru prost gust? Să mor dacă îmi pasă. Oricum ai lua-o, oricum ai da-o, e urât. E un kitch care te zgârie la ochi, la bun simţ şi la corazon, numa’ că ţie îţi place să crezi că toată treaba e luxury. Fix mizerie. Motivul care mă face pe mine să pun căcatu’ cu moţ în cutia de prăjituri e acelaşi cu al tuturor celorlalţi muritori: frica. Care e frica în cazul meu? Frica să nu mor înainte să trăiesc nişte chestii, alea de te fac să te gândeşti la „the way it used to be”, să experimentez nişte trăiri, să mă conving că de fapt, nu am murit între timp.

Care e problema? Simplu: e forţat. Asta e problema în toate cazurile, în „the way it used to be” şi „the way it is supposed to be”. Sunt două melodii cântate în acelaşi registru de aceiaşi the killers, iar drumul pe care te duc de mâna e înfundat. Semnul ăla de la intrare pe care ar trebui să scrie „do not entry”, „dangerous area”, „drum închis”, „pericol de moarte”, „căcat ambalat în cutie roz de prăjituri”, sau naiba mai ştie ce, a fost dărâmat acu’ multă vreme de uraganul pe care ţi l-a stârnit în suflet frica.

NOTTI MAGICHE

Era o vorbă pe vremuri: “Hai să-ţi arăt Bucureştiul, Paris noaptea”. La asta mă gândeam noaptea trecută; la o ora destul de tânără a dimineţii, de fapt. Nu ştiu ce mi-a venit; nostalgii din trecut, nostalgii de după un pahar cu vin. După haosul de peste zi, noaptea Bucurestiul mi se pare absolut superb: maşini răzleţe, clădiri cochete luminate artistic, pomi înca înfrunziţi, covoare de frunze căzute melancolic şi mai ales, linişte.

Stăteam în taxiul care lua curbele destul de smucit, fără nicio legătura, parcă, cu şoferul bătrâior şi ochelarist, care asculta un post de radio cu muzică liniştită. La un moment dat, am realizat că se aude vocea răguşită, dar imposibil de senzuală a Giannei Nannini, cântând Notti Magiche. Am lăsat gândurile să mi-o ia razna şi combinaţia de muzică italiană cu fotbal, nu putea să mă ducă decât, cum altfel, la Ferdi.

Nu cred că este corect să spun că perioada „Ferdi” a fost cea mai frumoasă din viaţa mea, dar cu siguranţă a fost cea mai plină; plină de învăţăminte, călătorii, experienţe noi, curiozităţi, plină de uau, cât de tare e asta şi inevitabil, fotbal. Mult fotbal. Am învaţat în anii în care am fost împreună, câte nu am învaţat în alte câteva zeci de ani, am râs şi am călătorit. Dumnezeule, cât am căltorit. Parcă toată perioada aia a fost doar un du-te vino, un schimb de avioane şi de bagaje făcute.

A trecut mult timp de atunci.

Acum vorbim rar, o dată pe an, ne spunem La Mulţi Ani-urile sec, şi ne vedem fiecare de vieţile noastre atât de îndepărtate una de cealalta, de parcă nici nu s-ar fi intersectat vreodată.

După ce m-am dat jos din taxiul care m-a purtat prin Bucureştiul atât de Paris, nu am putut adormi. Am gugălit ore în şir muzică italienească, zâmbind nostalgic în întuneric. Pe vremuri nu îmi plăcea de nicio culoare, ca să îi descopăr acum o muzicalitate aparte în forţa pe care mi-o transmite. Mi l-am amintit pe Ferdi, cu felul lui amuzant de a vorbi româneşte, cu expresiile stâlcite pe care le-am moştenit de la el şi pe care le mai folosesc şi acum.

Mi-ar plăcea să ne mai întâlnim într-o bună zi şi să avem timp să povestim despre toate cum au fost, să-i pot spune că mi s-a părut întotdeauna că noi doi am fost precum o combinaţie de chihuahua cu un bulldog englez. E simplu de imaginat care în rolul cui.

MANFUL

Cică există o boală care se cheamă ”manful”.

Evident că nu ştiam despre existenţa ei; am auzit prima dată de ea acum vreo două zile. Este o boală capitalistă tânără, sau cum ar fi zis bunicu’ „futu-le mama lor de alintaţi, că nu mai ştiu ce să închipuiască”.

Am încercat să dau un search pe sfântu’ gugăl şi cum nu am înţeles mai nimic, pentru că mi-a returnat o grămadă de minuni, de la boli cu transmitere sexuala până la tot felu’ de ciudăţenii tropicale, nu-mi rămâne decât să mă bazez (total lipsit de profesionalism, e drept), pe ceea ce mi-a povestit amicu’ ăsta al meu care locuieşte în străinătate. De la el am auzit prima dată despre afecţiunea asta, da’ uite că am uitat să-l întreb dacă este cu arie largă de răspândire, sau e o boală endemică.

Am aflat că e o boală de care se îmbolnăvesc doar barbaţii. Tare aş vrea să ştiu, în primul rând, a dracu’ gripă – cică ar fi un fel de gripă – cum ştie să facă diferenţa între bărbaţi şi femei. Nu am reuşit, încă, să mă dumiresc.

Cică e foarte naşpa. Sunt curioasă ce înseamnă foarte naşpa, în condiţiile în care 90% dintre bărbaţii pe care îi cunosc, capabili, de altfel, de fapte de vitejie ieşite din comun şi misogini pâna în măduva oaselor, sar în sus la vederea unui ac de seringă şi leşină de parcă-l văd pe necuratu’ pornind în viteză, cu surle şi trâmbiţe, către ei.

Îl întreb pe băiatu’ ăsta cum se manifestă. Mi-a făcut o descriere de basm, cu frigeri, frigări şi frigărui. N-am înţeles exact dacă e boală, poftă de mâncare excesivă sau un apetit sexual care depăşeşte orice limită a cunoaşterii.

Cică la început îţi frige respiraţia ca unui balaur, mă rog…le frige respiraţia ca unor balauri. Apoi încep să-i doară oasele foarte tare, în special picioarele, după care începe să le fie foarte cald şi le frige pielea ceva de neimaginat.

Partea bună ar fi că trece după patru-cinci zile, deci gripa asta bărbătească nici măcar o gripă d’aia adevărată nu este; e o chestie jalnică, care nu se sperie de paracetamol, sau de piramidonul copilăriei noastre, trece cu ceaiuri, alintături, lămâie şi miere. E o treabă un pic cam lame, dacă mă întrebaţi pe mine, un fake al gripei pe care o face un om normal.

Nu e nicio sfârâială ce vă povestesc eu aici, e doar o scurtă informare. Dacă auziţi vreun „bărbat” că se simte ca un balaur, să ştiţi că nu are chef nebun de sex, cum aţi fi ,poate, tentaţi să vă imaginaţi; numele bolii nu e „man full”, cum i-ar sta bine unei boli sexiste prin excelenţă.

E „manful”, un fel de ceva, o treabă şi ea, acolo, care exprimă nevoia animalului domestic modern de a cerşi fără prea multe cuvinte, atenţie şi alintături.