ANTIISLAM

În general mă feresc de a intra în subiectele la modă, în disputele care ţin prima pagină a Facebook-ului, din cauza faptului că încerc să mă ţin cât de departe pot de lăturile aruncate cu zel în toate direcţiile, de păreristică, de capcanele care apar tot timpul din cauza lipsei de informare şi informaţii, din cauza influenţabilităţii maselor, capcane valabile pentru toate părţile implicate.
De data aceasta însă, subiectul mă irită mult prea tare; am o variantă proprie a poveştii şi ţin să o împărtăşesc.
Mărturisesc că nu înţeleg valul de antiislamism care i-a cuprins brusc pe toţi conaţionalii mei. De unde izvorăşte ura asta? Unde a stat ea până acum, atât de mizerabilă şi purulentă?
Mă doare ceea ce s-a întâmplat la Paris în aceeaşi măsură în care mă doare ceea ce s-a întâmplat la Beirut şi în care mă doare orice formă de violenţă fizică sau verbală, la adresa oricărei fiinţe vii, indiferent că este om sau animal, indiferent de rasă, religie, specie, coloratură, penaj, etc.
La Paris nu am reuşit să ajung încă, la Beirut am fost nu mai departe de acum câteva luni. În ciuda atmosferei încărcate pe care am găsit-o acolo, în ciuda problemelor pe care le au, a fost una dintre cele mai interesante experienţe pe care le-am trăit până acum. Mă bucur foarte tare că am reuşit să văd Baalbek, pentru că ceva îmi spune că va fi următoarea Palmyra, mă bucur că am reuşit să îi cunosc, măcar un pic, pe oamenii ăia care trăiesc cu entuziasm şi bucurie, ştiind clar că ziua de mâine s-ar putea să nu existe. Occidentul, în autosuficienţa şi aroganţa lui fără margini, nu cunoaşte această atitudine. Ia totul de ca şi cum i s-ar cuveni, ia totul drept garantat, drept absolut câştigat prin naştere.
Nu ştiu cum să fac să mă apăr şi să apar de tot valul ăsta de atitudine violentă la adresa islamului, să mă apăr de oamenii care tratează islamiştii ca pe nişte barbari, în masă, uitând de atrocităţile şi barbariile pe care cei asemenea lor în credinţă le-au comis de-a lungul istoriei. Ştiu că nu este comod să îţi asumi şi că sari imediat la beregata oricui îţi reaminteşte, dar s-ar putea dovedi un exerciţiu interesant ridicatul ăsta de hijab de pe ochi. Păcat că nimeni nu este dispus să încerce şi vede doar hijabul altora, acela este singurul condamnabil, desigur.
Am fost acuzată că sunt părtinitoare din cauza copilăriei mele. La mine, pe strada unde am crescut, erau cinci familii de creştini. Restul, erau toţi musulmani „infami”. Când eram eu mică, mergeam mai des la geamie decât la biserică, am citit Coranul înainte de a citi Biblia, am dormit în casele lor, m-au hrănit şi mi-au alinat durerile, fără să încerce nimeni să mă convertească, fără să încerce nimeni să-mi schimbe vederile, fără să mă gonească dacă stăteam în preajmă lor, fără să văd vreo urmă de răutate la niciunu. Unele dintre cele mai importante lecţii de demnitate şi omenie ale vieţii mele au venit de la musulmani.
Sunt convinsă că acesta este adevăratul islam, acestea sunt învăţăturile adevărate ale Coranului şi nu voi pune niciodată semnul egal între ei şi fanaticii care ţin primele pagini cu monstruozităţile de neimaginat pe care le comit.
Mă gândeam ca data viitoare când mă voi duce acasă, să merg să o iau de guler pe Mazis Alai, să o zgudui niţel să-i intre bine în cap ce urmează să-i spun: „Iartă-i Neni, iartă-i că habar nu au ce vorbesc. Nu îi asculta, că nu ştiu nimic.”
Mă duceam pe vremuri la Ani Razie şi mereu o deranjam la ora rugăciunii; nu se supăra pe mine niciodată. Spunea încet, zâmbind: „Intră Yaurum, intră, să citesc şi pentru tine, să te aibă Allah în pază”. Dumnezeu, Allah, nu avea nicio importanţă ce personaj era adus în discuţie, pe care îl pomeneau sau îl invocau; ideea în sine conta.
Mai este un alt lucru pe care nu îl înţeleg: cum facem, suntem contra islamului numai iarna, pentru că vara suntem prea ocupaţi să ne plimbăm burdihanele la ultra-mega-all-inclusive în islamista Turcie? Nu mai mergem în sud-est-ul Asiei? Cum facem? Sau, poate vara, suntem dispuşi să fim mai îngăduitori. Propun să renunţăm şi la scrisul cu cifre arabe, dacă tot vrem să ştergem de pe faţa pământului o întreagă civilizaţie cu religia, istoria şi spiritualitatea ei cu tot. Ah popor-trestie român…
România pe care o ştiu şi o recunosc, are baclavale lângă sarmale, şimber lângă basma, geamie lângă biserică, toate recunoscându-şi dreptul de a trăi în linişte pe bucăţica lui de lume. Altceva eu nu înţeleg şi nici nu mă interesează să înţeleg.
Mi se pare o barbarie de neimaginat să îi consideri pe toţi la fel, să faci una cu pământul tot ce mişcă sub semilună.
Am văzut o mulţime de oameni de la care am pretenţii intelectuale, urlând la lună contra, anti, afară, să moară, să nu îi mai primim, să facem, să dregem. Sunt uluită, când văd că ne agităm ridicol şi ridicoli, pioni neînsemnaţi pe tabla de joc a unor interese uriaşe pe care nici măcar nu le bănuim. E simplu să manevrezi mulţimile asmuţite unele împotriva celorlalte, să le hrăneşti cu ură. Se pare că e singura care satură hămesiţii modernii.
Părerea mea este că ziua în care vom muri nu este ziua în care vom ceda, ci ziua în care vom înceta să gândim pentru noi înşine, ziua în care îi vom lăsa pe ceilalţi, duşi de val, să ne dicteze opiniile şi convingerile. Allah korusun dacă o să trăim să apucăm ziua aia.

BED OF ROSES

Băi, io cad rar, dar când pic, pic cu artă, cad cu surle şi trâmbiţe, să se ştie şi să fie memorabil. Ultima dată am căzut vara trecută. Nu am povestit atunci, deşi a fost un episod foarte amuzant.
Deci. Mergeam eu dimineaţa spre staţia de autobuz, eram adormită şi cu ochii cârpiţi de somn. Nu mai ştiu dacă pe vremea aia îi citeam prinţului poveşti, dar deja nici nu contează în economia poveştii de faţă. Cert este că mergeam jumătate adormită, jumătate grăbită, către staţie. Am trecut cu bine prima intersecţie şi eram liniştită şi visătoare pe drumul meu.
Nu ştiu dacă v-am mai povestit până acum, însă am o mare problemă cu virajele. Nu pot. Pur şi simplu nu pot să schimb brusc direcţia. Trebuie să ştiu din timp, să calculez traiectoria, tangenţiala, unghiul de fugă şi coordonatele GPS. Noaptea e şi mai rău; merg într-un mod care în termeni populari este descris de mama drept „pişatul boului”. În fine, acum era dimineaţă, după cum spuneam.
În faţa mea apare brusc un obstacol, care se cere ocolit. Mă sucesc cu tot corpul, scap din vedere traseul pe care mi-l desenasem în minte şi cu ocazia asta calc pe alături. La propriu. Am alunecat, m-am dezechilibrat, nu mai ştiu, cert este că mi-am găsit „cel mai bun” loc pentru o aterizare spectaculoasă: taraba cu flori din colţ. Ce vă ziceam? Barem să fie cu stil!
În fracţiunea aia de secundă când încercam să mă salvez de la un dezastru iminent, am început să dau cu putere din aripi spre amuzamentul câtorva muncitori de la drumuri şi poduri care se aflau în zonă.
Lopătatul ăsta fără rost nu doar că nu m-a salvat, dar mi-a şi accentuat cumva unghiul de înclinare, aşa că în momentul în care genunchii mei (amândoi, ca să nu fie cu supărare) au atins dureros asfaltul, trunchiul şi, cumva, fundul meu, au aruncat în aer poliţele pe care stăteau vazele cu flori ale bietului om.
În momentul în care săgeţile alea ascuţite care plecau din genunchi începeau să mă trezească la realitate, ultimele fire de trandafiri se aşezau lin în jurul meu pe trotuar. Fir-ar să fie, nici măcar nu îmi plac trandafirii!
Presupun că scena a fost absolut teatrală, pentru că în momentul în care am deschis ochii şi îmi inventariam oasele încercând să îmi dau seama dacă numărul lor este acelaşi care era cu douăzeci de secunde mai devreme, muncitorii erau înmărmuriţi, cu paharele de cafea lipite de buze şi ochii zgâiţi, iar patronul dughenei ieşea val vârtej cu mâinile în cap.
Nici nu m-a certat săracu’. Nu ştia cum să mă mai adune de pe jos. Stăteam în genunchi, în mijlocul unui covor de flori şi nu eram în stare să mă ridic. Mă dureau genunchii şi nu mi se limpezise încă mintea, bilele încă se jucau de-a perpetuum mobile în cutia mea craniană şi Bed of Roses îmi scârţâia, deloc inexplicabil în urechi.
Floraru’ m-a luat de o aripă şi m-a săltat cam zmucit de pe asfalt. Se uita la mine cu un amestec de milă şi furie, iar eu mă întrebam dacă să mă dau sau nu lovită în cazul în care omu’ începe să îşi inventarieze pagubele şi sunt sigură că nu au fost mici. „Don’şoară, eşti bine? Ţi-ai rupt ceva?” „Nu cred”, bâlbâi io, cu ochii printre vazele răsturnate. „Don’şoară, da’ ce eşti aşa ameţită? Ai şi mata grijă că omori omu’ cu zile.”
Am plecat. Şchiopătând, da’ am plecat. Începuseră să mă usture palmele şi pe fustă îmi rămăseseră prinse petale de flori. Arătam un pic ca o Floră a lui Botticelli, o Flora cam turmentată.
Când am început să povestesc, toată lumea a zis că sigur o să mă mărit, că-i semn clar. Fraaaate, a dracu’ treabă; adică nu-mi ajung vânătăile şi juliturile din ambii genunchi de zici că am „împins vagoane” pe coji de nucă o noapte întreagă, da’ să mă mai şi mărit. Pe bune acum?!?!? Câtă pedeapsă poa’ să încaseze un om numa’ pentru că a fost ameţit şi dezechilibrat?
De măritiş am scăpat până acum; se pare că totuşi, nu i-am rupt atât de multe flori bietului om, că nu m-a blestemat prea tare, dar vânătăile…vânătăile alea din genunchi…Doaaaammmneeee, câte hohote de râs au stârnit, cât a trebuit să umblu îmbrăcată cu pantaloni în toiu’ verii, câte explicaţii a trebuit să dau şi câte glume să îndur, câte priviri amuzate şi a toate ştiutoare am încasat.
Oricum, am căzut cu mai mult stil decât oricine: a Bed of Roses s-a aşternut pe trotuar pentru mine…

I HATE THE WAY I LOVE YOU

Deci, îmi bag picioarele în iubirea pe care mi-ai sădit-o în suflet, daca mormanul ăsta de rahat poate fi numit iubire.
Te-am lăsat baltă de zeci de ori, te-am gonit din suflet, din mintea mea şi tot de atâtea ori am revenit la tine. Nu înţeleg de ce. Nu mă înţeleg, nu pricep ce dracu’ găsesc la tine, ce văd, nu îi înţeleg pe toţi ceilalţi care te ridică în slăvi, pe toţi cei care te laudă.
Eşti urât, eşti hidos pe alocuri şi totuşi, nu pot renunţa la tine. Nu te înţeleg, nu ştiu, de cele mai multe ori, ce vrei să spui, dar te iubesc; în felul meu. Te iubesc aşa colţuros cum eşti, colţuros ca şi mine, la fel ca şi mine, cu muchii şi aşchii pe care nu le-a netezit nimeni; te iubesc cu iubirea mea de şmirghel.
Iau o gură de apă şi o gură de aer, să curăţ gustul sălciu pe care mi l-ai lăsat pe papilele gustative şi închid ochii. Te blestem câteodata. Spun că nu o să mai revin, ca să pot să îmi revin. Mă scutur de tine şi mă gândesc în altă parte. O vreme. Mi te-ai înfipt în suflet, dracu’ ştie cum, şi fug; fug cu tine înfipt în mine şi doar mă mint că este altfel. O vreme. Apoi mă întorc, conştient, cu ochii larg deschişi şi-mi spun că mai încerc o dată. De data asta, ultima dată. Să mai încerc; poate de data asta îmi iese. Nu-mi iese. Te blestem din nou în gând, mă întorc la iubirile mele comode, scap iarăşi de tine, mă vindec o vreme şi apoi iar mă cauţi. Recidiva îmi dă în cap.
Ne-am cunoscut acum un an şi ceva. Ţi-am consumat latura comercială, partea aia a ta feţuita, aia, ştii tu, aia pe care ai ştiut cum să mi-o arunci în faţa ca pe un jet de spermă fierbinte. Atât ai vrut să îmi dai: ceea ce dai uşor oricui. Apoi, m-ai lăsat să ma chinui, să te implor, să mă umilesc, să mă tăvălesc, implorându-te să-ţi dai dracu’ jos păturile din cap, să te văd, să te netezeşti pentru că mă ustură coatele şi genunchii, pentru că m-am săturat să mă doară şi pentru că m-am săturat de tine. Eram învăţată altfel; ştiam că trebuia să fie altfel. Trebuia să fie pe dracu’. Până la urmă va fi care pe care. Mă enervezi! Mă enervezi îngrozitor, pentru că te banuiesc, cred că ştiu ce ascunzi, cred că eşti la fel de fugar şi defect ca şi mine; mă enervezi că nu mă laşi să mă apropii. Ţi-aş sfâşia carnea şi apoi te-aş săruta cu patima aia pe care ştiu că o am în vene şi pe care nu am lăsat-o niciodată să iasă la suprafaţă. Mă blochezi şi îmi pierd curajul. Îmi vine să te scuip şi apoi să mă întorc să te mângâi.
Ţi-ai pus în cap încă de la început să-mi încerci răbdarea şi nervii, să-mi testezi limitele. Îmi venea să muşc din tine. Încă îmi mai vine. Te adulmec, te gust şi nu vreau decât să îmi înfig dinţii în umărul tău, să te sfâşii, să te mestec şi apoi să te scuip printre dinţi. Îmi dai pumni în stomac, îmi faci nervii ghem chiar şi numai la simplul gând că te voi atinge iar. Tremur şi nu ştiu dacă de nervi, de dor, de ciudă, de ură, de iubire.
Îmi place să cred că într-o zi o să te dovedesc. De tot. Nu ca acum, doar de-o părere. Mi-am pus în minte să nu îmi mai pici greu la stomac, să învăţ să te citesc, să te descifrez, să te mestec şi apoi să îţi întorc spatele, la fel cum am făcut cu atât de mulţi alţi imposibili, nedigerabili, antipatici, colţuroşi şi aţoşi. Nu ai ce să faci în privinţa asta, pentru că, după cum ştii şi tu, să te ferească sfântu’ de greutatea felului în care urăsc să te iubesc. Ştii şi nu ai nicio scăpare. Până la urmă, futaiul ăsta jalnic o să fie iubire, până când unul dintre noi o să întoarcă spatele celuilalt.
Atât am avut să-ţi spun; indiferent cât de ciudat ar fi. Ţi-am spus, pentru că trebuia să ştii, să afli cumva. Poate că nu o să afli niciodată altfel decât aşa, dar amestecul de sentimente care mă chinuie zilele astea, a prins într-un final formă. I hate the way I love both you and Roth.
RSS
Follow by Email
Twitter