Dimineaţă, când veneam spre birou am văzut că locu’ din piaţă a lu’ tanti cu pepeni era ocupat. Toată vara, pe o latură a pieţei, păzind un morman pestriţ de pepeni uriaşi stătea o tanti, tanti bumerang cum îi spun eu. Apare în aceeaşi perioadă a anului, în acelaşi timp cu pepenii şi dispare toamna, odată cu cuţitul ei tubular cu lamă lungă.
Îl ţine într-o sticlă soioasă din plastic, tăiată la gură şi umplută cu apă stătută, caldă. Dacă îi ceri să îţi facă ţincuşă îl scoate din sticlă şi cu apa picurând pe asfaltul încins, înfige cuţitul până la plăsele în pepenele care pârâie circular, copt, lăsându-te să-i zăreşti carnea roşie, obscenă, din interior. Dacă nu îţi place, îl zvârle într-o grămadă mai mică, într-o parte şi îţi caută altu.
În locul cadavrelor de pepeni, am văzut astăzi că a răsărit o grămadă uriaşă de cadavre de brazi. Răsturnaţi nefiresc, într-o grămadă amorfă, cu crengile încurcate, cu suporturile făcute din carnea altor brazi morţi acum mai mult timp, îndreptate spre cer, brazii erau păziţi de alt personaj bumerang, alt păzitor de stârvuri, trist, cu fesul tras peste sprâncene, înfrigurat în ceaţa rece şi umedă a dimineţii.
În goana nepăsătoare a autobuzului am văzut cum brazii întunecaţi şi morocănoşi sunt cumva sfidaţi de pe taraba de alături de valul de crizanteme vii, vesele, multicolore, explodate în zeci de culori, fără paza niciunui om bumerang lângă ele. Acum toţi sunt ocupaţi să fure brazi şi cârnaţi; nimeni nu fură crizanteme vii în ghivece.
În tot cartierul, oamenii şi au împodobit casele, curţile; brazii din curţi sclipesc intermitent şi arogant către grămada amorfă şi întunecată din piaţă.
Dintr-o cupolă a Caşinului mi s-a reflectat în ochi ca o săgeată ţintită greşit, o rază de soare. Complet anacronică în peisajul întunecat, stingheră, dar ghiduşă, raza mi-a săpat în retină conturul templului din Baalbek. Am rămas cu ochii deschişi, încremeniţi în rază.
Mi-am sprijinit capul de spătarul incomod al scaunului de la birou. Am închis ochii şi cred că am aţipit o clipă. Ascultam zgomotele vătuite de oboseala care îmi bubuie în urechi. M-am trezit speriată. Nu ştiu de ce. În jurul meu, se auzea acelaşi zgomot egal al tastelor ţăcănite apatic de colegele mele; zgomot corporate, fără strălucire şi zvâc.
De pe ecranul calculatorului care nu apucase să se închidă m-a învăluit soarele orbitor din Baalbek. Am strâns instinctiv pleoapele. Brusc s-a făcut cald şi am simţit cum vântul leneş îmi mişcă o şuviţă de păr care îmi atinge în treacăt gâtul exact ca în fotografie. M-a gâdilat şi mi-am cuprins gâtul cu palmele, să potolesc mângâierea care mă ardea.
Am întors privirea; mă dureau ochii. În poza alb negru prinsă cu scoci pe peretele din stânga le zăream pe prietenele mele pierdute printre pietrele încinse în soare; m-a cuprins teama să nu mă rătăcesc de ele şi am încercat să alerg cu riscul de a îmi frânge gleznele. Trebuia să nu le scap din ochi. Cu orice preţ.
Mi-a mirosit a zataar şi a pietre albe, mi-a mirosit a plin, a cald, a praf şi limonadă, a râs de vacanţă şi a avion abia aterizat. Mi-a mirosit a noi cu bagajele strânse şi a freamăt. Mi s-a umplut gura de apă şi mi s-au încleştat maxilarele a acru. Mai bine. Îmi venea să ţip, sau să râd. Nu ştiu. Nu mai ştiu.
Am continuat să ţin ochii închişi. Mi-am aprins o ţigară, aşezată pe o piatră mai ferită de vânt şi fumul m-a ars pe gât. Niciodată nu mi-a plăcut să fumez în soare, dar singurul petic de umbră pe care l-am putut zări era departe, prea departe să mă târâi pănă ăcolo. Fetele se cocoţaseră pe un zid şi le auzeam vocile undeva deasupra. Zăream din când în când tenesul colorat a lu’ CC bălăngănindu-se ritmic în soare şi în rest linişte; alb. Parcă rămăsesem doar noi trei în pustiul ars de soare. Ultimele picături de apă îmi fierbeau în rucsac şi cred că bântuită de viitoarele fantome ale brazilor din piaţă îmi cânta cineva de după o coloană răsturnată într-o rână: „ Ne daţi sau nu ne daţi…”.
