SKIN ON SKIN III

În seara aceea ai fost ultima persoană care s-a urcat în avion. Te-am privit de departe, cu ochiul plictisit al unui navetist. Te urmăream cum te fereşti de coatele neatente ale oamenilor care îşi puneau bagajele la locurile lor, te priveam cum te mişcai cu încetinitorul, în timp ce te uitai la marcajele de deasupra scaunelor căutându-ţi locul.
Pe măsură ce te apropiai, am realizat că scaunul de lângă mine este gol şi am început să-mi doresc, dureros, să nu te opreşti undeva la mijlocul culoarului, să vii spre mine. Te chemam. La un moment dat te-am pierdut din vedere. Nu te-am mai văzut pentru câteva clipe. Te aplecasei să saluţi un cunoscut, să vorbeşti cu cineva şi am simţit cumva un nod în gât la gândul că te-ai oprit altundeva.
Ai reapărut brusc; de fapt, ţi-am văzut cămaşa de culoarea mentei, apoi te-am văzut pe tine. Zâmbeai. Dumnezeule, cum zâmbeai. Cred că în viaţa mea nu am văzut asemenea lumină într-un zâmbet.
Ai început să te apropii, din nou, de mine; înaintai încet şi am realizat că te fixez cu privirea de o grămadă de timp. Deşi nu păreai că îţi dai seama, am încercat să mă uit în altă parte, în timp ce cămaşa ta de culoarea mentei se apropia de mine înnebunitor, strecurându-se printre coate şi paltoane, printre pocnetele bagajelor aşezate la locurile lor.
Mi s-a oprit respiraţia când am văzut cu coada ochiului că ţi-ai aşezat geanta pe scaunul gol din dreapta mea. Ţi-am zâmbit, sau poate doar mi-am imaginat că-ţi zâmbesc. Nu mi-ai aruncat nici măcar o privire. Ţi-ai scos cartea, telefonul şi căştile. Închid ochii şi îmi amintesc exact fiecare mişcare pe care ai făcut-o.
Dacă ai citi ce scriu acum probabil că ai spune că este compunerea unui copil de clasa a cincea, dar simt nevoia să povestesc tot, să nu uit niciun moment. Nu îţi voi da niciodată să citeşti; parcă nu aş vrea să ştii fiecare respiraţie întretăiată care mi-a săgetat pieptul aşteptând să văd unde vei sta. Te-ai aşezat pe scaun şi ai închis ochii. Abia atunci am avut curaj să respir din nou, să inspir parfumul care venea dinspre tine, să te privesc pe furiş, de aproape. M-am uitat câteva minute bune la degetele tale care se odihneau pe coperta cafenie a cărţii, încercând să-ţi memorez toate proeminenţele venelor, încercând să-mi întipăresc în minte forma unghiilor tale şi felul în care îţi atârna ceasul pe încheietura mâinii. Nu te-ai uitat înspre mine nicio secundă; ţi-ai pus căştile în urechi şi ai început să răsfoieşti cartea cu destulă neatenţie-probabil nu mai ştiai unde-ai rămas. Nu aveai semn de carte şi degetele tale mototoleau nervoase colţurile fără nicio vină ale hârtiei.
Mă rugam să vină un moment să se oprească muzica pe care o ascultai. Ajungeau până la mine acorduri răzleţe de rock şi nu-mi dădeam seama ce asculţi. Îmi frământam între timp minţile să găsesc ceva să-ţi spun, să îţi adresez un cuvânt, ceva, orice să te fac să zâmbeşti, să nu mai stau pe scaunul de lângă tine cu oasele lichefiate şi respiraţia sacadată.
Până la urmă, negăsind altceva mai bun te-am întrebat ce citeşti. Te-ai uitat fix la mine şi fără un cuvânt, mi-ai arătat coperta cărţii. Ai zâmbit şi i-ai cerut stewardesei o cafea. Te-am întrebat „cum îţi place cafeaua?”. În cana mea galbenă, mi-ai răspuns şi nu ţi-ai mai ridicat ochii din carte câteva minute.
Brusc fără niciun preambul, ai început să îmi povesteşti, să vorbeşti cu mine de ca şi cum ne cunoşteam de-o vaiţă. Au trecut orele şi stăteam aproape tâmplă lângă tâmplă povestind universurile dintre coperţile cărţilor noastre, cămaşa ta de culoarea mentei se lipise de braţul meu şi-i conştientizam fiecare fibră, fiecare cută care îmi ardea pielea.
„Care-i faza cu cana ta galbenă de cafea?”, te-am întrebat. Niciuna, mi-ai zis. Aşa îmi place cel mai tare cafeaua, să o beau din cană mea galbenă, skin on skin; dacă s-ar putea cu tine, ar fi perfect. Nu am ştiut ce să îţi răspund. Ochii tăi mă priveau fix, pândindu-mi o tresărire, cât de mică. Îmi amintesc că ţi-am atins cămaşa de culoarea mentei cu vârfurile degetelor şi am tăcut. Au pierit toate cuvintele pe care aş fi vrut să ţi le spun. De fapt, nu au pierit. S-au aglomerat undeva pe drum, unele în altele, invitându-se timide unul pe celălat să îţi spună skin on skin să fie baby, skin on skin. Am reuşit într-un târziu să bâigui “cred că ar fi delicioasă”. Şi atât. Mai mult nu am mai ştiut ce să spun.
Am împărţit acelaşi taxi până acasă şi când m-am dat jos din maşină, cămaşa ta mirosea în noapte a cafea neagră fără zahăr.
Fragment dintr-o poveste inventată de iubire III

SKIN ON SKIN II

Ne-am plimbat într-o după amiază prin Centrul Vechi. Sau te-am plimbat, nici nu mai ştiu. Ştiu doar că era foarte cald, abia respiram aerul încins şi mergeam amândoi tăcuţi. Te uitai la mine printre şuviţele care-ţi cădeau dezordonate pe obraz şi îţi fereai ochii. Te-am surprins uitându-te la mine pe furate, ca un copil care pândeşte să fure cireşe din curtea vecinului hapsân.
Aş fi vrut să îţi văd faţa, să te văd zâmbind, să te văd cum priveşti lumea din jur, să înţeleg şi eu ce vezi tu. Te ascundeai convenabil şi tăceai. Ai tăcut şi mai apoi, în aerul fierbinte care plutea între paharele noastre cu vin, ai tăcut prin furtuna care fulgera peste Bucureşti, ai tăcut în albul camerei mele. Ai tăcut.
Vorbeai nimicuri, care să umple spaţiul, tăceai în felul tău, ascuns, mocnindu-ţi scânteile în cenuşa care cumva, deja se răcea peste focul neaprins dintre noi.
Mi-ai spus în după amiaza aia, sau poate altă dată, nici nu mai contează, ce bine e să nu ai nevoie de prea multe cuvinte să te înţelegi cu cineva, să taci şi să ştii, că orice explicaţie e un cuvânt în plus.
Ai lăsat ochii în jos şi ţi-ai încleştat degetele pe mânerele fotoliului. Mă uitam la încheieturile tale albite în strânsoare şi nu înţelegeam nimic. Mie nu îmi trebuiau tăcerile tale. Aveam nevoie să mă faci să vorbesc, aveam nevoie să te aud, să îmi povesteşti ceva, orice, să ştiu că nu sunt ultimul animal ciudat rămas pe planetă, să ştiu că nu sunt singur.
Şi ai tăcut.
Mai târziu, ţi-ai înfipt degetele în beregata mea şi mi-ai zgâriat pielea caldă de după ureche. În rânjetul animalic care ţi-a dezvelit şi încleştat atunci dinţii, am ghicit teama. Am văzut-o, am mirosit-o, dar tu ai tăcut în continuare cu degetele încleştate.
Ţi-am citit articolul despre Roth şi m-am gândit că ai scris, de fapt despre mine. Nu te-am întrebat. Mi-ai fi răspuns cu aceeaşi tăcere, sau poate mi-ai fi spus zâmbind strâmb ce ne facem, băi cu atâta infatuare? Păi nu ne facem nimic. Aş fi vrut, doar să te aud, să articulezi cuvintele care să-mi spună o poveste.
Citisem la tine pe Facebook ceva despre un fost, un viitor, nu mai ştiu. Atunci te-am întrebat. M-ai concediat rapid cu un da’ce băi, tu pui botu’ la toată literatura pe care o citeşti la mine pe Facebook? Fac rating. Şi mi-ai râs în nas.
Ştiam că e un răspuns ca ăla cu ciulinii Bărăganului, atunci când te-am întrebat ce e în sufletul tău, să înţeleg ce am eu chef, şi nu am mai întrebat nimic. M-am uitat la tine cu duşmănie şi am tăcut.
Mi-am aprins o ţigară, doar pentru că-mi venea să te înjur şi ţigara avea gust amar. Îmi venea să te înjur din tot sufletul, să te înjur copios, pentru că niciodată nu-mi spui nimic, femeie idioată. Am crezut că tu, măcar tu, animal cu adevărat ciudat, între atâtea fake-uri, nu o să ma pui să ghicesc, măcar tu, o să îmi spui singură tot. Apoi, ţi-am zărit teama din ochi, teama pe care o singură dată am mai văzut-o la tine, că nu o să am curaj să îţi intru în joc, că o să plec, pentru că e prea greu. Aveai dreptate. Urma să plec. Pe furiş, de ca şi cum nu aş fi fost, lăsând în urmă un abur dintr-o poveste nescrisă de iubire, la fel ca aburul care se ridică din cana ta galbenă de cafea. Skin on skin baby…
Fragment dintr-o poveste inventată de iubire II

THE PAST TENSE

Îmi spune un prieten: „scrie ceva pentru mine marţea viitoare”. Păi şi cam ce să scriu eu pentru tine ? Nu zic asta pentru că nu ne-am mai văzut de-o grămadă de timp, dar eu nu scriu la cerere, nu „primesc comenzi” ca la cofetărie. „De ce trecutul e trecut, dacă nu trece niciodată, despre asta să-mi scrii”. Hmmm, să purcedem, zic.
Habar nu am de ce nu trece trecutul, nu ştiu ce personalitate are trecutul fiecărui om, dar dacă m-ar întreba cineva, noroc că nu mă întreabă, trecutul este doar denumirea generică pe care o primesc timpurile gramaticale, pentru a delimita cronologia unor acţiuni pe axa timpului.
Trecutul nu trece, pentru că este fratele tău geamăn (dacă nu am fost suficient de puerilă, insist), de fapt eşti chiar tu însuţi, este ăla care te sâcâie şi-ţi fute sistemul în mod constant şi în acelaşi timp este cel care îţi întinde mâna să te scoată din rahat, că nu degeaba s-a inventat vorba aia cu lecţiile trecutului, este varianta ta tatuată, cea care poartă toate cicatricele şi semnele a tot ceea ce ai fost tu cândva. Trecutul nu trece. Punct. A te aştepta ca lucrurile să fie altfel mi se pare o naivitate fără margini care nu are alt rol decât să te macine, să nu te lase să fii om întreg, care te umple de vină şi de frică.
Trecutul este individul care se bagă în faţa ta când încerci să te uiţi în oglindă şi vrei să te priveşti în ochi. Trecutul nu trece decât dacă te lobotomezi, şi atunci dispari tu, trecutul tău rămâne, în amintirea celorlalţi. Ca să-l faci să „treacă” fă bine şi ia-l de mână, mângâie-l pe frunte şi iubeşte-l. Măcar nu mai fiţi duşmani. Altă cale nu văd. Nu mi-a mers nici când l-am urât, nici când ne-am luptat, nici când am vrut să-i dau în cap. Am obosit înaintea lui, fără să am măcar vreo şansă de reuşită şi tare greu am înţeles asta.
Asumă-ţi-l. Exact ca pe un tatuaj, ca să revin la comparaţia de mai sus. Când ai făcut ceva te-ai tatuat pe vecie cu acţiunea respectivă, cu oamenii pe care i-ai iubit. Poţi să mai scoţi tatuajul ăla? Desigur, dar e doar o păcăleală, cicatricile vor fi mereu acolo. O să mai vezi vreodată altceva în oglindă? Evident că nu. Am economisi, cred, o grămadă de energie dacă nu ne-am mai lupta atât de tare cu noi aşteptându-ne să fie altfel tot ceea ce deja nu mai poate fi schimbat.
Şi ce dacă acum nu te mai iubesc, sau vieţile noastre s-au dus dracu fiecare în direcţia ei? O să-mi dispari vreodată de acolo? Lumina pe care mi-ai pus-o şi tu în ochi o să fie vreodată altfel? Nu. Timpul nu vindecă, trecutul nu trece. Asta e cât se poate de clar. Dacă eşti deştept, dar numai dacă eşti foarte foarte deştept, alină şi te face să înţelegi. Don Quijotismele nu au ce căuta într-o viaţă care  – scuzaţi platitudinea – se şterge cu noi la cur.
Pe de altă parte, dacă ar trece, dragul meu, crezi că s-ar schimba ceva?
Dacă ai putea, să zicem, să te întorci în timp eşti sigur că ai vrea cu adevărat să schimbi ceva? Ai vrea să te întorci în timp şi să schimbi clipa aia în care ai ţinut-o în braţe, că despre asta este vorba, ai renunţa la momentul ăla? Mai mult de atât: cu ce l-ai înlocui? Crezi că acum, la douăzeci de ani distanţă, viaţa ta ar fi cu mult mai bună dacă momentul ăla nu s-ar fi întâmplat? Ceva mă face să cred că nu. Dacă a durut? Sunt convinsă că a durut al dracului de tare. Ştiu despre ce vorbeşti. Am şi eu nişte tatuaje d-astea, care încă mă mai dor şi nici nu ştiu de ce am fost atât de idioată încât să mi le fac. Faza mişto e că nu mi s-au întâmplat; le-am căutat cu ochii larg deschişi, m-am dus după ele şi am băgat băţul prin gard să le zgândăr. M-aş întoarce acum în timp să le fac altfel? No Fucking Way. Mă înspăimântă mai tare pustiul care ştiu că ar rămâne în urmă, decât faptul că s-au întâmplat.
Ce ne facem cu măsura cu care judecăm trecutul? De ce nu trece, asta e întrebarea. Doar ca nu vrem să treacă tot. Am vrea, dacă s-ar putea, o poartă, să stăm noi aşa, călare pe gard şi să zicem: asta să treacă, asta, mda, şi asta, asta nu, asta rămâne, la asta mă mai gândesc, să stea un pic în dreapta acolo, unde mai sunt vreo două amintiri…parcă aş vrea să renunţ la ele, dar poate mai bine nu.
Păi ce facem aici şi pe cine vrem să păcălim. Eu sunt convinsă, dragul meu, că dacă ai încerca acum să înţelegi de ce s-au întâmplat toate aceste lucruri şi mai ales dacă ai înţelege de ce ele nu erau posibile de la bun început, doar tu ai fost cel care a vrut să vadă altceva, nu m-ai mai „ameninţa” acum că dai cu motocicleta peste mine.
Ai de grijă wăi zănatecule; să nu-ţi pară rău acum, că m-ai pus să-ţi scriu şi nu ţi-am scris într-o zi de marţi, numa’ aşa de’a naibii ce sunt.
Ţine minte: the past tense cannot be rewritten.

SKIN ON SKIN

Ţi-am închis geamul. Îţi era frig. Mereu îţi e frig şi mă scoţi din minţi. Am închis ochii şi mi-am amintit de iarna trecută, când îţi era frig şi mă ţineai în braţe sub pături, când îmi spuneai poveşti cu miros de vară şi ceai, şi eu nu ştiam cum să fac să pândesc un colţ de pled pe care să-l pot ridica, să strecor afară mişeleşte, măcar degetul mic de la piciorul stâng. Să iau aer cu o unghie, cu un centimetru de piele, piele pe care cu greu reuşeam să o salvez de tine. Baby, aşa îmi place să te simt…aşa skin on skin cum spun ăştia-n filme, să mă lipesc de tine şi să te simt. Atât. Îmi place de mor.
Şi eu nu ştiam cum să fac să-mi aerisesc măcar un fir de păr, un centimetru de piele. ˝Baby, asta nu este skin on skin, e sobă on sobă, mă sufoc, n-am aer˝. Te uitai urât la mine şi-mi întorceai spatele. Tăceai. Asta mă enerva şi mai tare. ˝Băi, vreau doar să mă dezvelesc, nu să te opreşti din povestit˝. Nu pot să povestesc decât skin on skin. Ce căcat de poveste e asta în pătură. Nu mă inspiră. Nu merge. Şi tăceai. Niciodată nu am ştiut dacă te supărai pe mine sau te alintai pur şi simplu.
Ţi-am închis geamul cu inima strânsă, parcă mă cuprinsese brusc teama, să nu intre o pală de vânt pe fereastră şi să mi te spulbere, să spulbere ce mi-a mai rămas din tine. Am privit cu teamă spre perdelele albe, dar au rămas nemişcate, cuminţi, la locul lor. Aşa că mi-am făcut curaj şi am ieşit.
Nu ştiam ce să fac, nu ştiam ce să fac cu mâinile, să-mi găsesc cumva locul, rostul, într-o casă străbătută de nelinişti, de gândul că dacă mă uit mai atent o să te văd în jurul meu în mii de fărâme.
Am făcut cafea. Nu aş fi băut neapărat, dar ştiam că aşa o să te fac să vii lângă mine, o să te fac să vii să mă iei în braţe, o să mă uit strâmb peste umăr la tine şi tu o să spui nu pare suficient de tare…şi nici de dulce. ˝Ete na, da’ cum ţi-ai dat tu seama?˝ După miros o să spui, şi o să râzi înfundat cu nasul îngropat în spatele meu. Skin on skin baby? ˝Skin on skin!˝
Ce rahat o ţin într-una cu baby? Tu nu vorbeşti aşa.
Câteodată mi-ar plăcea să te văd cum te pisiceşti, că în dimineaţa aia când ai mieunat la mine din pat Baaabbbbyyyy, faci tu cafeaua, te rooooog, mi-e prea lene să mă ridic. Îmi placi aşa cu asperităţi şi ţepoşenii, îmi placi că tre’ să lupt să te ghicesc; că mă laşi să te ghicesc numai când ai tu chef. Te-am întrebat odată ce naiba e în sufletul ăla al tău şi mi-ai zis ciulinii bărăganului. ˝Ce să înţeleg eu de aici?˝ te-am întrebat. Ce vrei, mi-ai spus şi te-ai ridicat să-ţi aprinzi o ţigară.
Am pus cafeaua în cana ta galbenă preferată şi am aşezat-o pe pervazul ferestrei deschise. M-am întors cu spatele, să te las să mă surprinzi, să te las să vii tiptil, să-ţi îngropi faţa în spatele meu şi să spui nu-i nici suficient de tare şi nici dulce. E un sacrilegiu ce faci tu, nu cafea. Mă amuză fixurile tale în ale cafelei. Nu-ţi place, de fapt, decât aşa cum o faci tu. Da’ nu contează, aşa-i? O bem skin on skin! Şi o să te mângâi de-o părere pe păr, până să apuci să-mi spui hai să nu o dăm în sentimentalisme că nu ni se potriveşte. Dar eu cred că ţi s-ar potrivi. Mai ales, ţi s-ar potrivi să stai o clipă locului, să taci când îţi spun eu şi să mă laşi să te mângâi, măcar de-o părere pe păr, în timp ce bem cafeaua skin on skin.
Am vrut să te strig, să îţi arăt porumbeii de la streaşină, dar am tăcut când mi-am dat seama că o să vii şi o să spui băi ia uite cum se giugiulesc. E greţos. Şi m-aş enerva iar pe tine că ştiu că-ţi plac jivinele de toate felurile şi ai zice numai aşa, să nu cumva să cred eu că dacă îţi plac e vreun apropos sau să te aperi tu repede, să nu bat eu vreun apropos şi te-ai arici instantaneu în timp ce ai arunca priviri furişe la porumbei, şi eu aş vorbi cu tine. Şi te-aş întreba ˝băi da’ ce naiba faci? Cu tine vorbesc. Poţi măcar să te uiţi la mine?˝ Şi tu mi-ai spune la tine mă uit, doar că nu îţi dai tu seama.
Din cana ta galbenă se ridică aburii cafelei, mă uit la ei până nu mai ştiu care sunt norii şi care sunt aburii care se ridică din cana ta galbenă, dar cred că ar fi simplu să mă prind. Norii nu miros a cafea, a cafea care urmează să fie băută skin on skin baby?…˝skin on skin˝. Şi vii spre mine tiptil, te simt în tremurul uşor al aburului de cafea. Îţi îngropi faţa în spatele meu, mă săruţi pe omoplaţi, spui ce bine miroase şi ai hainele pe tine.

I Fragment dintr-o poveste inventată de iubire