SKIN ON SKIN IX

Şi acum ce facem? Păi nu mai facem nimic. Nu mai e nimic de făcut, nu crezi ? Nu mai facem nimic. Ne uităm unul la celălalt cum ne vedem de treaba noastră. Nu mai încercăm marea cu degetul, pentru că eu nu ştiu să înot şi nu am încredere în tine să mă înveţi.
Aşa vrei tu? Aşa cred eu că e cel mai bine, aşa vreau eu, ai adăugat repede, simţind că-ţi pândesc orice ezitare. Aşa vreau eu, ai repetat mai apăsat, încercând parcă să mă convingi că asta crezi cu adevărat. Ţi-am închis repede, să nu mai apuci să spui altceva, cu sentimentul ăla de definitiv, de lucru încheiat.
Cum am ajuns noi aici? Pe ce drum? Pe cărarea inexistentă dintre dimineţile tale cu căni galbene cu cafea şi dimineţile mele leneşe cu alte ore de trezire decât ale tale, pe cărarea dintre muzeele tale şi statul meu la cort, pe drumul ăla ciudat dintre băi femeie m-am îndrăgostit de tine şi „te-ai îndrăgostit pe dracu’ ” al tău, printre orele pe care ţi le cerşeam şi goana ta inepuizabilă după orice altceva.
Am râs de tine atunci când ai zis că noi doi semănăm ca un chihuahua cu un buldog bătrân, dar aveai dreptate, să dea naiba.
Îmi amintesc cum ai venit la mine în clubul ăla îmbâcsit de fum, cum te-ai aşezat în faţa mea şi ai început să zâmbeşti, cum ţi-ai pus braţele în jurul gâtului meu, te-ai ridicat pe vârfuri şi m-ai sărutat.
Păi ce, am putut să mă mai dezlipesc de tine? Te-am căutat a doua zi, şi te-am cărat după mine, să ne plimbăm. Am făcut turul Herăstrăului; Doamne cât de sadic am fost. M-am purtat de parcă îmi era ciudă pe tine. Îmi amintesc că erai cocoţată pe nişte sandale cu talpă înaltă şi purtai pantaloni albaştri, vaporoşi, ca să fiu complet stupid o să spun că semănau cu cerul din ziua aia.
Te simţeam cum mă înjuri în gând, dar nu mi-ai zis nimic, nici că te dor picioarele, nici că ai prefera să stai să zaci la o terasă. Mergeai în acelaşi ritm cu mine şi te prefăceai interesată de ce îţi povesteam. Mi-ai spus mai târziu, că nu mai ţii minte niciun cuvânt din ce ţi-am zis atunci.
Te întrebai ce dracu’ cauţi tu, să faci turul Herăstrăului, cu un tip agăţat în club, că te-a pus dracu’ să te vezi cu mine din nou, când putea rămâne totul acolo, în clubul întunecat şi plin de fum.
Când te-am întrebat de ce ai acceptat totuşi să ne vedem din nou, mi-ai zis „păi dacă săruţi bine, ce să fac?”. Ai râs la mine şi m-ai luat de mână, că aşa făceai tu mereu gesturi tandre când se aştepta omul mai puţin. M-ai tras după tine, să ne aşezăm pe iarbă să-ţi aprinzi o ţigară. „Mi-e sete rău” ai zis „şi te cam urăsc că nu am stat şi noi ca oamenii la o apă plată, pe căldura asta”. Ai râs iar şi te-ai uitat printre frunze la cer.
Te-am învăţat nemişcarea, strâns lipită de mine, să te simt din vârful degetelor de la picioare până la şuviţele pe care ţi le înodam între degete, skin on skin baby; te-am învăţat bucuria ochilor deschişi în întuneric ţinându-ne de mână şi râzând, m-ai învăţat să ascult din nou ceea ce doar auzeam, m-ai învăţat râsul molipsitor şi nepăsarea, m-ai învăţat „iubirile sunt cuşti pe care ni le construim, pentru că nu ştim să trăim singuri şi liberi”, m-ai învăţat din nou florile de păpădie şi te-am învăţat din nou stelele, m-ai învăţat din nou mi-e frig şi te-am învăţat din nou mi-e cald.
Ce dracu ştiu eu să mă fac acum fără tine? Cine o să îmi mai facă cafeaua dimineaţa şi mai ales, cine-o să te mai înveţe acum toate lucrurile pe care le aveam în minte? Cine-o să te mai înveţe acum să înoţi, baby (cred că ai fi în stare să mă îneci tu dacă ai auzi că-ţi spun baby)? Cine-o să te mai înveţe degete încâlcite în părul tău şi adormi la mine în braţe? Cine o să mă mai înveţe mi-e atât de frică de atât de multe încât am învăţat să nu-mi mai fie frică de nimic?
O să învăţ cumva cafeaua din altă cană şi alte şuviţe între degetele mâinii stângi, o să mă obişnuiesc cu gândul că până la urmă te va învăţa altcineva să înoţi, dar măcar atât promite-mi: că nu o să îţi mai fie niciodată frică baby. Măcar încearcă marea cu degetul. E prea albastră să-ţi fie frică.
Fragment dintr-o poveste inventată de iubire IX

SKIN ON SKIN VIII

Când l-am văzut, am îngheţat. Ştiam că e mâna ta acolo şi am zâmbit pe înfundate, încercând să-mi văd de ale mele, să nu mi se taie respiraţia din cauza emoţiiilor şi să-l ignor pe ţigănuşu’ mucios, care stătea în faţa recepţiei ţinând în braţe un snop de trandafiri mai înalţi decât el.
Îl auzeam cum se chinuie să-mi silabisească numele mâzgălit pe un petic de hârtie şi fix în clipa aia m-am apucat să dau un telefon unui client, să „am treabă”, să mă bucur un pic de spectacol, fără să mă agit prea tare că tot şoul ăla e pentru mine. Avea dreptate când mi-a zis cine mi-a zis: băi, da’ tu chiar nu ştii să te mai bucuri de nimic aşa cum trebuie? O clipă mi-a trecut prin minte, că poate, în loc să sun clientul, ar fi trebuit să mă reped la copilul ăla, să-i iau florile din braţe şi să ţopăi înapoi de bucurie, să râd cu gura până la urechi, să fac fix tot ceea ce nu făceam în clipa aia.
Mă gândeam că uitasem să-ţi spun că nu-mi plac trandafirii şi uite aşa te-ai gândit tu să faci gesturi d-astea pompoase, cu ţigănuşi trimişi la mine la birou cu braţele încărcate cu flori. Mai bine că ai folosit recuzita asta; dacă te-aş fi văzut pe tine apărând cu florile alea în braţe, zău că aş fi izbucnit în râs şi s-ar fi dus dracu’ tot romantismu’ momentului. Nu că aş fi eu insensibilă, sau aş avea o problemă cu gesturile astea socialmente acceptate ca fiind frumoase, dar parcă pur şi simplu nu ţi se potrivesc; combinaţia dintre tine şi lucrurile de genul ăsta e cumva nefirească, forţată, nu eşti tu acolo şi când faci gesturi forţate, mai bine mă lipsesc de ele. Te porţi ca un puştan cu genunchii juliţi, pus la colţ de mamă-sa. Bine, am şi făcut mişto de tine de câteva ori, iar asta nu cred că a ajutat prea tare. În fine, kids will always be kids, so be it.
M-am dus să-mi preiau, într-un final, comoara, străduindu-mă din răsputeri să merg dreaptă şi să nu mă împiedic în mochetă. M-am proţăpit cu cea mai fioroasă mutră de care am fost capabilă, în faţa ţigănuşului: de la cine-s astea? „De la un nene”. Bine, bine, de la un nene, normal, da’ cine e nenea? „Nu ştiu bre tanti (bre tanti, se asortează perfect cu trandafirii ăştia uriaşi, ce să zic?), a plătit bine, că-s mulţi, vezi şi mata, şi mi-a arătat unde să-i aduc. Nu am putut să ţiu minte cum îţi zice şi am scris. Mai multe nu ştiu, că nu l-am întrebat”. Cum arată? „Un nene bre…aşa…cum să zic io”…şi şi-a mai tras încă o dată mucii. Bine, dă-i încoa şi du-te. A rupt-o la fugă în secunda următoare.
Vrei să ştii la ce mă gândeam eu cu tot mormanu’ ăla de flori în braţe? Ei bine…nu pot să sufăr trandafirii, chiar nu pot şi cum naiba mă car eu acasă cu ei prin tramvai, că o să se uite lumea la mine ca la urs. La asta m-am gândit şi nu, nu-i nevoie să-mi explici tu cât sunt de idioată. Mă descurc singură, mulţumesc. Niciun „vai ce drăguţ, ce romantic”, niciun oftat d-ăla blegos din rărunchi, nimic.
Ţi-am dat un sms scurt mulţumesc şi aia a fost.
Bineînţeles că erai în faţa clădirii când am terminat programul. „De unde ai ştiut că-s de la mine?” Pai să vedem…dintre cei douăzeci şi opt de fani înfocaţi pe care îi am în momentul ăsta, tu eşti singurul cu gusturi atât de proaste, deci nu a fost greu să mă prind. Mi-ai dat un ghiont în coaste „hai, treci în maşină, că mi-e foame”. Încap cu grădina asta botanică după mine? Nu ai mai zis nimic. Îmi plăcea că îţi plăcea să mă ţii de mână când conduceai. Degetele tale şi tăcere. Perfect. Tot ce-mi trebuia.
Mi-e un pic dor de tine.
Un pic, doar un pic, acum când stai cu paharul cu vin roşu şi aspru în faţă şi te gândeşti aiurea, în clipa asta mi-e dor de tine, pentru că nu eşti aici de fapt; şi nu o să îţi spun. O să ştii singur, dacă vei vrea să ştii; eu nu o să-ţi spun. Nu o să îţi spun nici că mi-au dat lacrimile astăzi când l-am văzut pe ăla mic căznindu-se cu atâtea flori. Mulţumesc pentru că uneori ştii să taci, dar să ştii că mi-e dor de tine.
Nu mai tare acum, decât atunci când mă lipesc toată de tine, începând de la vârfurile degetelor de la picioare şi mă strecor sub braţul tău în timp ce-ţi şoptesc cu voce pe jumătate adormită: Skin on skin baby?
Fragment dintr-o poveste inventată de iubire VIII

SKIN ON SKIN VII

„Scrii atât de frumos încât mă îndrăgostesc de tine de fiecare dată când citesc câte un articol. Dar e o dragoste d’aia imposibilă, sfâşietoare, greu de supravieţuit.
Şi de fiecare dată după ce citesc ceva, îmi spun că gata, ăla a fost ultimu’, nu mai pot continua, dar apare altu’ şi tot aşa. E nociv. Eşti nocivă.”
Mă uitam spre tine peste cana mea cu cafea, peste paharul tău cu bere (nu cred că apucasem să-ţi spun că nu pot să sufăr berea şi mirosul pe care îl lasă pe tine), mă uitam peste creştetul capului tău, peste orizontul ciuntit de streşinele obosite ale caselor mirosind a mucegai, din cartierul ăla trist şi cât se poate de istoric, peste tăcerea dintre noi şi peste zăpuşeala după amiezei.
Te ascultam cu gândurile departe, te ascultam şi mă gândeam ce joc ciudat al sorţii mi te-a scos în cale, ştii, ca-n cântecele alea stupide de dragoste care se aud acum la radio, dintre toţi oamenii din lumea asta, m-am pricopsit cu tine pe cap, să nu ştiu, pur şi simplu ce să fac cu tine, să nu vreau nici să te arunc, nici să mi te apropii, să vreau de la tine totul, ştiind că nu ai să-mi dai nimic, că nici măcar nu vrei să inventezi pentru mine ceva ce ai putea să-mi dai.
Nu mi-ai fi părut genul care stă să perie bloguri de fete şi nici genul care să mintă cu atâta neruşinare. Păreai om serios, ţi-am zis. Nu ţi-e şi ţie un pic jenă? „Păi tu ce faci? Nu arunci cu vorbe? La tine e artă şi la mine nu?” Este şi la tine o artă, evident, numai că diferenţa e că la mine e, cum să-ţi explic, amorul artei, la tine e un fel de arta amorului. Cam aşa stau lucrurile.
Ai râs scurt dezvelindu-ţi dinţii „nu mă iei tu pe mine cu arta amorului”. Păi nu! Eu încerc să te iau cu amorul artei, da’ văd că nu prea îmi iese.  
Nu am auzit ce ai spus mai departe. Ar fi fost irelevant; nu mă interesa să te aud, nu mă interesa să mă auzi. Îmi este de ajuns că mă citeşti; poate până la urmă, o să înţelegi de acolo câte ceva. Mă interesează senzaţia de arsură din palmă; dorul de a merge măcar o dată ţinându-te de mână pe stradă, dorul de a te vedea măcar o dată cum te uiţi la mine zâmbind. Îmi este dor de tine cu tot trupul. Te ştiam; pur şi simplu te ştiam dintotdeauna, iar acum simţind că te găsisem, nu mai ştiam ce să fac cu tine. Nu pot să fug, nu pot să plec, pur şi simplu nu pot să nu te fi întâlnit niciodată, pentru că te-am căutat, ăsta e adevărul şi am senzaţia că deja ştii.
Nu am avut niciodată curaj să-ţi zic, dar prima dată când te-am întâlnit, aş fi vrut de fapt, să fug. Mi-am strâns o clipă geaca la piept şi am vrut să fac stânga împrejur şi să fug. Acum îmi vine să zâmbesc la gândul ăsta, dar chiar am vrut să fug. Nu mai ştiu de ce, de timiditate, de frică, de iubirea aia pe care o simţeam venind. Habar nu am. Nu mai contează acum, când dacă nu mai pot să fug te ocolesc timid, poate te enervez şi mă uiţi, poate te şterg, îţi dau cumva erase şi rămâi doar în poveşti.
Te ascult acum povestindu-mi despre arta amorului. Ironia sorţii, nu?
Ce ştii tu despre arta amorului? Povesteşte-mi despre arta sexului, că la asta te pricepi. Despre amor şi arta lui habar nu ai. Ai schimbat subiectul şi mirosul ofilit de bere din răsuflarea ta a ajuns vag până la mine. Ai avut o sclipire de ciudă în ochi „Mergem?” ai întrebat. Unde vrei să mergem? „Nu ştiu. Oriunde…ne plimbăm, apoi mergem la mine”. Arta amorului nu a fost niciodată punctul tău forte, după cum îţi spuneam adineauri în gând, dar de fiecare dată te-am lăsat să crezi ce vrei. Nu aveam răbdare pentru plimbări şi conversaţii sterpe, de penibilul aşteptării şi al jocului steril de-a cucerirea. Hai la tine direct, nu am chef de plimbări. Am chef de tine!!! ţi-aş fi urlat în ureche, dar tu nu eşti. Pur şi simplu nu exişti când eşti pe stradă, te dizolvi. Te materializezi doar între pereţii sterili ai apartamentului tău. Hai la tine, am şoptit cu ochii aţintiţi la pânza de paianjen din dreapta urechii tale. Ţi-am atins în treacăt piciorul cu genunchiul, nu din greşeală, ci ca să mă conving că eşti acolo, real, că exişti mai departe de închipuirea mea şi că undeva în Bucureştiul ăsta prăfuit şi apatic te vei materializa lângă mine. „Skin on skin baby?”
Skin on skin…
Fragment dintr-o poveste inventată de iubire VII