DEAL?

Mi l-ai stricat. De fapt, mi l-ai lăsat numai iubire pentru tine şi răni. Eu ce să fac acum? Cum să fac? Să-mi iau pansamentele şi să i le pun lui? Nu pot. Nu am cum, pentru că mi s-au lipit bandajele de răni şi dacă trag de ele văd carnea vie, roz de dedesubt; le aştept să cadă singure; e singura cale pe care o am. Numai că vezi, tu mi l-ai aruncat în faţă fix acum şi eu nu am cum să îl vindec. Nu am cum, pentru că rană pe rană nu înseamnă vindecare; înseamnă doar o rană mai mare. Înseamnă doar că o să ne îmbolnăvim amândoi mai tare.
O să îl iau şi o să îl pun resemnată în cămara mea, pe raft, etichetat frumos, „potenţială poveste de iubire moartă înainte de a începe”. Uneori, o să mai desfac capacul şi o să mai inspir aerul ăla, pe care îl bănuiesc, pe care îl ştiu din altă viaţă şi care nu poate prinde contur, nici trup, nici forţă. O să mă mai uit din când în când pe raft şi o să-mi lipesc buzele de borcanul ăla cu miros de vânt şi soare, o să-mi înghit cu greu nodul din gât şi o să-mi spun ca de fiecare dată: „Eh, nu a fost sa fie. Nici de data asta”.
Tu nu ştiu ce faci. Habar nu am cum arată cămara ta. Sper din toată inima că raftul tău cu „potenţiale” e mai gol decât al meu. Ar fi păcat să fie altfel. Eşti atât de frumoasă şi borcanele alea dor atât de tare, atârnă, zgurmă; mi-ar părea rău să-ţi întunece privirea. Parcă nu meriti. Nu merită nimeni să aibă atâtea borcane cu amar.
A fost un moment, acum câţiva ani, când mi-am promis că atunci când o să pot, dacă o să mai pot vreodată, o să intru în cămară şi o să mătur tot, o să fac ţăndări toate borcanele alea, şi o să pun în locul lor oglinzi, să mă văd cu adevărat, să nu mă mai uit pe mine, să mă reînvăţ por cu por. Când am ajuns acasă am uitat; mi-a pierit curajul, apoi nu am mai ştiut cum să fac. Şi le tot strâng…mă uit la ele şi-mi spun: „Oh, I’m such a keeper” şi insist, insist, dar nu vindec nimic. Nu ştiu cum să fac.
Mă uitam serile trecute la o fotografie de-a ta şi mă gândeam că poate reuşesc să ajung cumva până la tine să-ţi spun, să-ţi povestesc, să te învăţ tot ce ştiu, cum să nu faci niciodată, să râdem amândouă, să te ascult povestindu-mi cum e să te iubească cineva în felul ăla.
E doar o altă scriere patetică, sau e doar un gând care mi-a trecut acum prin minte, un gând pe care de fapt, nu-l vreau şi-l vomit pe hârtia asta docila.
Nu am glumit când am spus că aş vrea să te cunosc. Te ştiu de la prima mea iubire. Ne-am cunoscut de-o părere, te urmăresc pas cu pas de ani mulţi şi nu reuşesc să-ţi prind decât zâmbetul ăla minunat şi jucăuş pe care îl ai în colţul buzelor. Zâmbetul ăla care arde suflete.
Îmi placi măi fată. Îmi placi tare şi aş vrea să te rog, poate cine ştie, data viitoare îi laşi mai puţine răni. Poate data viitoare îmi va sta în puteri să-l repar.

CONTESTAŢIE

A cumpărat Manolo la un moment dat, nişte ceaiuri, că la noi în familie ea e băutoarea de ceai, eu rămân la otrava mea de cafea, musai în cana galbenă. Nimic special până aici, numa’ că ceaiurile astea, pe lângă faptul că-s foarte bune, sunt cu mesaj. Fiecare pliculeţ de ceai are atârnat de el un cartonaş cu mesaj.
De când au apărut în bucătărie, parcă e mai fun să beau ceai: ia să vedem ce vrea Universul să ne mai spună de data asta (tot de la Manolo ştiu şi jocul ăsta). Ei bine, în seara asta, Universul mi-a zis aşa : Recognise that you are the truth. Hmm are you fucking kidding me? Păi bine coaie, mulţumesc, ce să zic, numa’ că mi-ai stricat seara. Să fie primit, doar că vezi tu, nu prea am cum să recognise asta, pentru că am o problemă să understand asta. I made myself clear?
Cred că nu, deci să insist. Am o problemă majoră în a recunoaşte lucrurile pe care nu le înţeleg. Nu zic că nu m-aş înţelege pe mine, deşi mai sunt şi aici scăpări, am o problemă să recunosc adevărul pe care îl reprezint eu, pentru că nu îl înţeleg.
Am avut deunăzi nişte discuţii în legătură cu organicismul şi bucăţile absolute şi de sine stătătoare care compun Universul. În cazul ăsta adevărul meu este absolut şi ar trebui să-l iau ca atare, adevăr pe care să-l înţeleg şi să-l recunosc.
Însă, dacă o iau în direcţia cealaltă, pe care de asemenea o simpatizez într-o oarecare măsură şi care zice că în Univers nimic nu e absolut, totul este supus îmbunătăţirii, cunoaşterii şi evoluţiei, ce mă fac? Recunosc că nu-s sută la sută în nicio direcţie şi nici cunoştinţe prea aprofundate de filosofie nu am, deci cum fac?
Sunt adevărul pe care trebuie să-l recunosc, sau să mă îndoiesc de ceea ce reprezint? Câteodată îmi vine să mă transform aşa într-un minitiran şi să încerc să impun absolutul meu adevăr, cel recunoscut, in the mean time, numa’ că nu prea merge să fac asta.
În primul rând nu merge pentru că mi s-a spus că am grave probleme de comunicare şi n-a văzut nici dracu’ tiran fără gargară în dotare, şi-n al doileă rând, am un mare respect pentru celelalte componente ale Universului, deţinătoare şi ele de adevărurile lor absolute, iar eu fire pacifistă, nu ţin să impun nimic nimănui. Dilema porcului în Ajun, pe capul meu.
Spre exemplu, unul dintre adevărurile mele absolute este că timpul este elastic. Elasticitatea timpului meu, văd că se întinde, de obicei, dincolo de limitele de suportabilitate ale majorităţii oamenilor pe care îi cunosc. În ciuda adevărului meu, „lasă”, „mai încolo”, „când vrei, acum?”, „mai vedem noi”, par a fi nişte formule cu proprietăţi iritante pentru toţi ceilalţi oameni.
Nu zic, de multe ori elasticul ăsta al meu se rupe când mi-e lumea mai dragă şi mă pocneşte fix peste ochi. Ia şi înoadă dacă mai ai ce şi mai ales cum. Nu zic că-i bine, da’ e unul dintre adevărurile mele. Pare a nu fi absolut din moment ce deranjează aşa tare; atunci io cum fac să recognise that I’m the truth. Păi nu fac, că nu merge.
Depun o contestaţie la mesajul din seara asta şi văd, poate ne împăcăm până data viitoare.

SKIN ON SKIN X

Da’ de ce eu? Cum ţi-a venit ţie aşa? De unde până unde? E aberant. N-are cum! C’mon, fii serios, doar nu o să cred aşa ceva !?!
M-ai înnebunit. Jur că m-ai înnebunit cu un milion de întrebări la care nu am ce să-ţi răspund; nu ştiu să îţi zic mai mult decât până acum…şi tu iscodeşti. Nu citeşti Manuscrisele de la Marea Moartă, femeie, încerci doar să faci un bărbat să-ţi spună de ce te place. Îţi dau de fiecare dată acelaşi răspuns şi tu insişti şi revii şi mă întrebi din nou, de ce tu?
Uite, o să îţi povestesc din nou. Mă asculţi? Stai aici lângă mine, închide ochii în timp ce-ţi ţii mâinile încleştate pe cana galbenă cu cafea; de ce mai bei cafea la ora asta, între noi fie vorba, habar nu am; mai bine m-ai ţine pe mine de mână, dar nu contează, nu mai contează. Te simt cum te pierzi în linişte, cum te risipeşti ca aburul cafelei, în timp ce mă ţii de mână, pentru că nu crezi. Nu ştii să crezi.
Închide ochii, ascultă şi taci.
Te-am auzit râzând. Ăsta e primul lucru pe care mi-l amintesc despre tine. Înainte să mă dezmeticesc, să-mi dau seama exact cine e la masa aia, pentru că nu vă ştiam pe toţi, înainte de a te vedea, te-am auzit râzând.
Te auzeai de pe alee, de dincolo de gardul terasei şi m-am întrebat cine-o fi? Cine râde aşa, cu atâta poftă. M-am gândit că o să caut la toate mesele acea persoană, pentru că aş vrea să o cunosc. Apoi m-am apropiat de voi şi mi-am dat seama că nu va trebui să te caut nicăieri, că stai la masa corectă şi eu vin exact spre tine. M-am speriat. Parcă nu erai tu, parcă nu aveai ce să cauţi acolo. Aş fi vrut să nu te ştie niciun cunoscut, să te descopăr eu, continent nou, să te ţin pentru mine.
Nu mi-ai răspuns la salut; nici măcar nu m-ai auzit. M-ai întrebat peste câteva minute cum mă cheamă. A început toată lumea să râdă şi tu te uitai la mine cu ochii mijiţi de râs şi de prea multă noapte. Râdeau toţi şi o clipă am crezut că a înţeles toată lumea că sunt pe punctul de a mă ridica de pe scaun şi de a îmi înfige mâinile în părul tău să te sărut. Lung, apăsat, şi cu ură, să-ţi înăbuş hohotele de râs, să-îţi muşc buza de jos, să te doară, să văd un fir de sânge cum ţi se prelinge pe buze, să te gust, sânge amestecat cu lacrimi.
M-am ridicat de la masă şi în ultima clipă m-am dus la bar. Îţi mai aminteşti? Ai început din nou să chicoteşti, şi barmanul m-a întrebat de trei ori ce vreau. Nu te auzeam decât pe tine, încercam să disting ce spui. Îmi bubuiau urechile şi sângele în tâmple, îmi încleştam degetele pe pahar, ca să nu mă reped la tine.
Atât. Asta a fost tot. Te-ai ridicat şi ai plecat.
M-a ars câteva zile, senzaţia aia înăbuşită cu greu, de a îţi muşca buza de jos, şi dintr-o dată m-ai sunat. Pur şi simplu. M-ai sunat să mă întrebi o prostie. Nu mai ştiai cum mă cheamă, mi-ai spus că nici faţa mea nu ţi-o mai aminteai foarte bine, ţi-ai cerut scuze, dar a trebuit să mă suni. Nu mai râdeai de data asta. Aveai tonul grav, serios, al unui om care vorbeşte cu un străin, pentru că doar atât îţi eram. Un străin. Te-aş fi ţinut la nesfârşit la telefon, să-mi dau seama dacă ai înţeles, dacă ai văzut, dacă mi-ai simţit dinţii înfipţi în buza ta de jos, dacă ţi-ai simţit pe buzele uscate gustul de sânge.
M-am gândit la asta şi mai târziu, când m-ai luat prima dată de mână, după o grămadă de timp şi o grămadă de hohote. Ţi-am strâns degetele în palma mea, să mă răzbun pentru buza aia nemuşcată la timp. Te-am întrebat dacă îţi mai simţi pomeţii de la atâta râs şi te-ai uitat urât la mine.
Atunci m-ai întrebat prima dată de unde a venit, de unde a apărut. Ce aş fi ştiut eu să îţi răspund? Că a fost râsul tău în noapte, că au fost privirile înfipte în gol, o fracţiune de secundă cât să crezi că nu te vede nimeni, că dispari, cuta dintre sprîncenele tale, care apărea când şi când, şi eu nu ştiam de ce, că a fost felul în care te-ai ridicat de pe scaun în seara aia? Ce să îţi răspund? De ce? Poate pentru că nu am mai auzit pe nimeni râzând în felul ăla vreodată şi pentru că nu crezi nici acum nimic.
Cafeaua ţi s-a răcit între palme. Stai lipită de mine şi mă asculţi cum îţi povestesc râsul din noapte, cum îţi povestesc privirile goale, stai tăcută lângă mine şi cuta dintre sprincenele tale nu mă lasă să îţi povestesc firul de sânge care ţi se prelinge pe uscăciunea buzei de jos, şoapta ta întreruptă, în dreptul pieptului meu skin on skin baby…atât vreau.
Atât. Ascultă şi taci.
Fragment dintr-o poveste inventată de iubire X