IF A WRITER

mi-am amintit că odată, mai demult, râdeam de tine spunându-ţi vorba aia veche şi răsuflată ca orice clişeu, de altfel: “if a writer falls in love with you, you’ll never die”
nu ştiu de ce-mi place să ţi-o tot repet; cred că-mi place de fapt, să mă uit în ochii tăi în timp ce-ţi spun şi să încerc să-ţi dezleg în privire ghicitoarea: „băi, asta chiar se crede scriitoare?”, sau „băi, asta chiar s-a îndrăgostit de mine?”
ambele variante, probabil ţi se par la fel de absurde şi totodată la fel de posibile, pentru că nu îmi pot explica altfel, amestecul ăla mişto de neîncredere şi speranţă din ochii tăi
copil cu o cutie de bomboane în braţe, care nu crede că pot fi toate ale lui
parcă aud cum îţi repeţi în minte: if a writer…
câteodată te aud; îmi gândeşti în suflet şi te înţeleg înainte să spui vreun cuvânt
alteori, cuvintele îţi ies forţate, se aud, zgâriindu-ţi gâtul şi nu au niciun înţeles pentru mine
te-ai uitat urât şi mofluz la mine când ţi-am spus că şi tăcerile sunt ok, că nu e neapărată nevoie să le umpli, să le spargi orice-ar fi
ţi-am promis atunci, că într-o bună zi, o să scriu despre seara aia
am tot lăsat-o să se aşeze, să dispară tot ceea ce nu-i aparţine, să văd apoi, ce-mi mai rămâne, ce mai găsesc din seara pe care ţi-am promis că o voi scrie
mi-a mai rămas pătratul meschin al ferestrei, cu fărâma aia de noapte care intra să facă ciudat de lumină în bezna camerei
ropotul fără ritm şi rimă al ploii pe acoperişul vecin
mirosul de tei de afară, aroma aia moale şi tandră, spălată de ploaie
tunetele care reverberau în pereţii albi şi goi
fulgerele venite când şi când să ne orbească, să dezvăluie doi oameni goi, la două capete străine de pat
mirosul dulceag al ţigărilor fără filtru
capătul incandescent al ţigării tale, dându-mi voie să te ghicesc în întunericul meu miop, să dau cumva vocii tale un loc în spaţiu
peticul umed de piele din spatele genunchiului tău sprijinit pe al meu
cearşafurile cu desene pe care nu le mai înţelegeam în întuneric
un led de computer stins pe măsuţa scundă din sticlă
mirosul sincer şi aspru de vin, când şi când
vocea ta care îmi povestea frânturi convenabile de poveşti
vârfurile degetelor mele rătăcind pe talpa piciorului tău stâng
ţi-am promis că într-o zi o să scriu despre seara aia şi îmi dau seama că nu mi-a mai rămas aproape nimic; câteva mirosuri şi o atingere pe care o mai simt şi acum în vârfurile degetelor
îţi spuneam că poţi face o poveste din absolut orice şi apoi să îi laşi pe oameni să se întrebe dacă despre ei ai scris sau am spus altcuiva asta nici nu mai ştiu pentru că am şi eu nişte clişee dar ţi-am promis că într-o zi if a writer falls in love o să scriu despre seara asta despre capătul incandescent al ţigării care îţi ardea degetele with you furtuna aia complet tâmpită care te-a făcut în cele din urmă să închizi geamul şi picăturile aritmice din noapte flashuri şi piele umezită de plăcere ochii tăi care nu vor crede niciodată că you’ll never die

LA UNŞPE ÎN COLŢ

– Băi, da’ voi n-aţi văzut musca aia?
– Ce muscă ?
– Musca aia de pe pervaz, de la etaju’ unşpe, pe pervaz în colţ. E de o săptămână acolo şi nu e mişcată din loc, înţelegi? De joia trecută e acolo. Voi n-aţi şters de o săptămână pervazele la unşpe?
– Ba da, le-am şters, cum să nu.
– Le-aţi şters pă dracu. Dacă le ştergeaţi, musca aia nu mai era acolo, sau măcar era mişcată din loc. Băi, tu înţelegi că musca aia stă nederanjată pe pervaz, fix în acelaşi loc de o săptămână?
– Nu ştiu ce să zic, da’…
– Vrei să ţi-o arăt? Hai cu mine să ţi-o arăt, că poate nu ştii ce zic.
– Da’, da noi am şters. Şi eu când am fost în tură, şi colega mea…
– Aţi şters pă dracu’. Hai cu mine!
– M-am dus cu el la unşpe, băi şi ce să vezi? A dracu’ muscă era exact acolo unde zisese, în colţu’ pervazului, fîx unde spusese că e.
Nu am auzit ce i-a spus persoana cu care vorbea la telefon, dar nu e greu de intuit.
– Să ştii că şi io m-am gândit, da’ n-avea cum măh, n-avea cum s-o pună el acolo. Băi a dracu’ muscă! Băi da’cum de n-am văzut-o până acum? Şi jur că am şters p-acolo pervazele.
Nu ştiu cine o certa pentru felu’ în care îşi face treaba. Nu am aflat; putea fi directorul spitalului, sau un şef de secţie, habar n-am, însă cadavrul acelei muşte a devenit simbolul spitalelor româneşti, de oriunde; o femeie de serviciu nu vede şi nu mişcă din loc o muscă moartă, deşi pretinde că ştersese praful de mai multe ori în ultima săptămână.
Până la urmă, un nene mai în vârstă de pe scaunul din faţa mea a ţipat la ea să vorbească mai încet, că nu-l interesează conversaţiile ei.
Pe mine mă interesau, mă interesau al naibii de tare. Teribil aş fi vrut să aflu cum se sfârşeşte povestea cadavrului de muscă de pe pervazu’de la unşpe.
Mi-i şi imaginez, cum stăteau toţi, ca la vizita de dimineaţă, doctorul cu o armată de femei de serviciu în jur, examinând şi analizând cazul muştei de pe pervaz. O văd cum stă acolo imobilă, uscată deja, mare şi neagră, cu picioarele în sus, într-o poziţie complet obscenă, savurându-şi post mortem momentul de glorie. A stârnit o întreagă tevatură, se caută vinovaţi şi responsabili. Cine ar fi trebuit să vadă musca? Cine ar fi trebuit să o ia de acolo?
Oricum, isteţ tare omu’ cu observaţia: a lăsăt-o pe post de semn, timp de o săptămână. Aş putea spune că această muscă şi-a făcut din plin datoria faţă de umanitate.
La unşpe pe pervaz, în colţ e o muscă.

DE CE-AM FOST LA CONCERT

…şi mergem noi la concert la Maroon 5. Boooon, am votat, am mai bifat una alta pe timpul zilei, nişte energie de suflet tânăr şi entuziast, e numai bună. Nu-i mai cald ca alte dăţi, nici mai aglomerat, organizare decentă, Adam, e Adam, să vedem ce iese. Ne găsim loc pe un culoar numa’ bun, între oameni ceva mai scunzi, ascultăm noi cine cântă în deschidere, lume multă, îţi mai speli ochii cu unu’ cu altu’, mai tragi cu urechea la vecini, mai o ţigară, mai o apă plată, îţi mai arunci un zâmbet d’ăla de concert-nu-ne-mai-vedem-mâine, cu te miri cine, basic stuff.
La un moment dat, în spatele nostru se „stabileşte” un grup nou de spectatori. Nu că aş fi vrut musai să trag cu urechea, da’ na, oamenii se lipiseră de spatele meu, de parcă eram de’a lor; se auzea tot şi nu se străduiau deloc să vorbească-n şoaptă, că nu aveau de ce. Simt că Manolo se apropie de mine şi mă împunge discret cu cotu-n coaste. E clar, ascultăm acelaşi dialog.
Se aude un fermoar deschizându-se, şi: Na, ţi-o fi cald acum. Păi îmi cam e, să ştii. Un moşmondit în spate. Îmi ţii şi mie asta? Ce? Geaca măi, cum ce? Nu; n-o ţin. Haaaaiiii, ţine-mi şi mie geaca, măi. Hai mă, lasă-mă-n pace, nu ţin nimic. Haaaaiiii, nu fii maimuţ, ţine-mi şi mie geaca. Tipu’, râde pă joase, din gât. M-aş întoarce să-i văd faţa, da’nu am cum, aşa că nu pot decât să bănuiesc. Trag cu coada ochiului, cât îmi permite firescul poziţiei şi zăresc franjuri din piele neagră. Haaaaaiiii măi că nu te înţeapă; crede-mă, că o port eu şi dacă zgâria nu mă mai îmbrăcam cu ea. N-o ţin dom-le, nu vezi ce cald e? Haaaai, nu fii maimuţ; nu vrei să o ţii? Tipu’ nu mai zice nimic. O ignoră.
Se pare că până au ajuns în spatele nostru, s-au mai perindat şi prin alte părţi şi don’şoara a avut câte ceva de împărţit cu diverşi, că dintr-o dată se porneşte: Auzi mă tupeu, tot ea deranjată. Ai văzut ce faţă a făcut la mine? Chiar mă gândeam, băi când ţi-oi da una în capu’ ăla mic şi urât de prepeliţă?!? Păi cum să nu fie o problemă, dacă verşi aia pe mine, sigur că e o problemă, băi dacă-ţi dau una în capu’ ăla mic de prepeliţă (da, a repetat asta), naiba te ia! Da’ ce? Eşti agresivă? Că nu îmi păreai aşa agresivă. Aşa agresivă eşti? Eeeee, nu…nu-s, da’ zi şi tu, tot ea deranjată. Cum vine asta?
În momentu’ ăla nu am mai rezistat. Trebuia să mă întorc, să văd, nu se putea să nu ştiu cine voia să pocnească un cap de prepeliţă la concert la Maroon 5? Mă întorc io cât pot de discret, să „caut cu privirea pe cineva în spate”. Şoc şi groază!!! Băi, o ştiam, să mor dacă mint, o ştiam! Nu îmi dădeam seama de unde, da’ o ştiam, frate. Frumuşică foc tipa, cu trăsături fine, sluţite, totuşi, de răutate şi aroganţă. Mă uitam la ea şi încercam să-mi dau seama cum arată prepeliţa aia de care povestea, că la drept vorbind, noroc că avea coafura înfoiată, că nici ea n-ar fi avut cine ştie câtă scăfârlie. În fine… Domnu’ din dotare serios, cu un zâmbet d’ăla, de: „mă scuzaţi, am ieşit cu copchilu’ la concert; nu vă supăraţi că vă varsă sucu’n cap”. Nu cred că se cunoşteau de prea multă vreme. Deloc, aş zice.
Tipa a tăcut circa douăj de secunde şi-o dă iar din loc: După ce începe, mă ridici? Că nu prea văd. Pauză… Babe, mă ridici în braţe? Cine, io? Da, tu. Du-te măh, cum să te ridic în braţe?!?. Da, să mă ridici să văd mai bine. Mă ridici? Nu. Haaaaaiiii, că nu-s aşa grasă. Gagiu’ a ratat momentu’ când trebuia să fie de acord că nu-i grasă (chiar nu era). Nu-s aşa grasă, nu? Haaaaaiiii ridică-mă că nu-s deloc grasă. Nu mă ridici? Ce, nu poţi? Nu poţi să mă ridici? Oooopaaa artileria grea. Bună tactică, zgândărim masculu’ să iasă fiara din el: da’ cum adică să nu pot, da ce-s io să nu pot?; sunt bărbat. Numa’ că surpriză: pe om l-a durut la başcheţi şi şi-a văzut de butonat telefonu’ liniştit.
Uuufff da’ cald e. Şi e cam  aglomerat. E cam aglomerat nu? Nu, nu-i chiar aşa de aglomerat. Alte dăţi era mai rău, că doar ai mai fost la concerte. Cum fătuca tace mâlc, omu’ revine: ai mai fost la alte concerte, nu? Asta e primul tău concert? Aaaaa, păi atunci înţeleg. Se explică. Da’ nu era mai bine oare, să fie scaune şi fiecare pe locu’ lui, cum e la Sala Palatului la Bănică Junior? N-ai fost la niciun concert la Bănică? Simţindu-se probabil vinovată şi cum omu’ ăla care era cu ea tăcea, faţa nu i-o vedeam că eram ocupată să mă zgudui de râs, bagă diversiune: Ia uite-l şi p-ăla cum e îmbrăcat. Şi-a pus cămaşa aia peste tricou. A învăţat şi ăsta ceva de la americani: cămaşă de blugi peste tricou alb. Mă uit mai bine, chiar onorabil îmbrăcat omu’, îi şedea bine, curăţel, spălăţel, nu văd nimic rău în asta. Eu nu văd, că don’şoara e de altă perere, se pare.
Dintr-un punct încolo, vocea a început să i se piardă în zumzetul mulţimii, dar îmi dădeam seama clar că vorbeşte încă non stop. La un moment dat, am mai riscat o privire în spate, omu’ privea impasibil spre scena pe care nu se mai întâmpla nimic. Stătea cu mâinile încrucişate peste piept, suficient de înalt încât să vadă peste capete, în timp ce suava făptură se agita pe lângă el.
Băi şi în clipa aia m-a lovit: d’asta frate. D’asta am venit io la concertu’ ăsta, să învăţ dracu’ şi io cum se face, că am îmbătrânit degeaba, să mor io, nu alta. Privirea galeşă, şi capul plecat aşa, cum să explic io, găineşte, într-o parte, vocea mieroasă şi mâţâită, haaai Babe, nu mă ridici şi pe mine în braţe? Peste asta, poate sar totuşi, că tonaju’ de fotomodelă nu mă recomandă, privirea răutăcioasă şi alintată. Asta-i frate şi io habar n-aveam.
Mă gândesc la faţa omului şi-mi cam dă cu virgulă, da’ până la urmă, dacă stau bine să mă gândesc, până la urmă, n-a ridicat-o pe umeri să vadă mai bine, şi nici n-a pocnit făptura după ceafa de prepeliţă (i-am văzut giugiulindu-se mai târziu), aşa că pentru el cred că preţul unui sex igienic, nu a fost prea mare, la urma urmei, cu un fir de răbdare…