MIROSUL UNEI NOPŢI DE VARĂ

Am citit zilele trecute că despre fapte, se găseşte ȋntotdeauna cine să scrie. Faptele, le găsim mereu povestite ȋn cărţile de istorie, ştim mereu ce s-a ȋntâmplat, când, şi cine au fost protagoniştii.
În schimb, nimeni nu scrie despre mirosuri, sunete şi culori; nu sunt povestite nicăieri niciodată şi din cauza asta universul nostru este mereu ştirb, văduvit de esenţial.
Stăteam ȋntr-o seară pe una dintre băncile din faţa Teatrului Naţional şi la un moment dat au apărut doi copii, să fi avut cam unşpe-doişpe ani, ȋmbrăcaţi cu tricourile unei şcoli de balet. Aşa ȋmi păreau.
M-am uitat la ei cum se ȋndreaptă pe alee, dansând, cum băiatul s-a oprit la poză ȋn dreptul grupului statuar din faţa teatrului, iar fotografia i-a făcut-o fata, stând pe vârfuri, apoi cu un rond de jambe perfect, i-a ȋntors spatele şi şi-a văzut de drum către treptele care urcă spre intrarea teatrului.
Îmi venea să mă duc după ei, să-i rog să mai danseze, să mai am timp să mi-i ȋntipăresc ȋn minte: doi copii dansând aproape nevăzuţi ȋn aerul ȋncins din seara aia. Mi-au rămas ȋn minte tricoul ei roz cu o balerină pe spate, gesturile crude, graţioase.
…cerul bătând ȋn roz din spatele Inter-ului, un avion care ȋşi desena drumul pe cer, mirosul de asfalt ȋncins.
Am făcut zoom maxim cu camera foto a telefonului către cele câteva ferestre luminate ale hotelului
– Ce faci mă, eşti voyeur acum?
– Un pic aşa, de control…
Încercam să ghicesc ȋn mişcările de după perdele, vieţile neştiute mie, care se ȋntâmplau la câţiva metri distanţă.
Încă mă mai ardeau pe obraji lacrimile de mai devreme, care veniseră ca o eliberare, fără ruşine, fără regret, fără nodul din gât cu care sunt prietenă de atâta timp. Mi-am amintit de ele ȋn zgomotul ȋnăbuşit pe care ȋl făcea cineva cotrobăind de zor ȋn pubele.
Liniştea din curtea Bisericii Armeneşti, mirosul un pic umed de zidărie, grupul de turişti armeni care s-au vrut fotografiaţi, apoi au vrut să ştie cum să ajungă ȋn Centrul Vechi.
Enjoy the city! le-am spus când ieşeau pe poartă şi mă ȋntrebam ce vor duce cu ei de aici? Ce miros sau culoare le vor rămâne peste ani ȋn minte? Nimic, probabil. Vor revedea fotografiile şi poate ȋşi vor aminti câteva colţuri de stradă.
Sunt atât de multe oraşele din care nici eu nu mai ţin minte niciun miros. Alergam să văd cât mai mult şi uitam să simt cât mai multe.
Am făcut asta de prea multe ori ȋn viaţă.
Cui ȋi pasă că ȋn cutare lună din cutare an am fost eu nu ştiu unde? Ce importanţă au fotografiile, dacă eu nu mai ştiu de acolo nimic altceva?
Şi ȋn noaptea aia mă gândeam, ȋncepând deja să merg strâmb pe străzi, la mirosul ăsta de Bucureşti, pe care ȋl urăsc şi ȋl iubesc atât de mult. La toate cele cu care am tipul ăsta de relaţie love&hate, la gazele de eşapament care au totuşi poezia lor, la zgomotul brutal al motocicletelor, care face să-mi sară inima, dar pe care-l iubesc de mi se pune un nod ȋn gât, la mirosul florilor veştejite de căldură şi sunetele care se ghicesc din colţurile de parc unde nu ajunge nicio lumină.
Mă gândeam la sentimentul ăsta acut de dor, pe care ţi l-aş urla ȋn urechi, dar ştiu că nu are sens.
Cine o să povestească vreodată noaptea asta atât de liniştită, ȋn care nu se clinteşte nicio frunză, ȋn care oamenii se plimbă agale, iar pe mine mă ustură obrajii din cauza lacrimilor?
Miros a parfum de mandarine, ȋmi cojesc cu un colţ de unghie urme de ruj de pe buze şi ȋnghit metru după metru de asfalt, ȋntr-o noapte oarecare, despre care ştiu că nu se va scrie mai târziu ȋn vreo carte de istorie.
Doar sunetele, culorile şi mirosurile contează.
Atât.

RUNAWAY TRAIN

pe lângă terasament, ȋn goana trenului, se pierdeau sate cu nume ciudate, cum nu mai auzisem niciodată.
le rosteam numele de câteva ori la rând, cu ochii ȋnchişi peste rândurile care mi se mişcau ȋn cartea de pe genunchi.
nu cred că ȋncercam să le reţin; doar vroiam să le găsesc un sens, să le ȋnţeleg numele, să le leg de ceva.
vedeam mici bodegi atârnate, crescute ca nişte negi de fruntea gărilor ȋn care trenul nu oprea niciodată.
unele dintre ele mi s-au părut de-a dreptu cochete, cu mici mese şi jardiniere cu muşcate roşii, feţe de masă ȋn carouri şi bătrâneii atemporali, atârnaţi de veşnica bere.
mereu, când ridicam ochii din carte, pe lângă calea ferată alerga câte un mânz, ȋndepărtânu-se de mama lui.
ȋi urmăream, o vreme, coama ȋn vânt, arcul ȋntins al tendoanelor, atât cât se putea zări peste bălăriile ȋnalte crescute după ultimele ploi.
alergau ȋn urma nălucilor de tren care li se scurgeau prin faţa ochilor, fără ca boturile lor deschise să se sature cu aerul ȋnfulecat ȋn gol.
pe bancheta din faţă, două femei, probabil rude, şi-au mestecat senvişurile ȋnvelite ȋn şerveţele albe, o veşnicie.
mi s-a părut că timpul stă ȋn loc, că senvişurile sunt fermecate şi nu se vor mai termina niciodată.
mestecau ritmat, sincron, muşcând ȋn acelaşi timp o nouă ȋmbucătură, cu aceeaşi aplecare uşoară a capului, fără să-şi ridice mâinile.
ridicam din când ȋn când ochii din carte, cam la fiecare zece pagini şi le regăseam de fiecare dată la fel, cu ochii pierduţi ȋn gol, mestecând ȋn acelaşi ritm mirosul de castravete crud care li se strecura printre buzele strânse.
la fiecare staţie un călugăr bătrân ȋşi vântura pe lângă mine mirosul greu de tămâie stătută şi lumânări.
ȋl vedeam cum coboară ȋn fiecare staţie şi se aşează fix pe prima bancă roşie din plastic, cu mâinile sprijinite, parcă levitând, mereu pe punctul de a se ȋmpinge ȋn mâini şi a sări ȋn tren la primul şuier.
mă uitam hipnotizată la ilicul lui ȋmpletit din lână neagră şi când am coborât din tren să fumez o ţigară, am vrut să mă duc la el, să-l ȋntreb.
am vrut să-l întreb cum să fac.
mi-am amintit că mi-a spus cineva, odată, ȋntr-o viață care a trecut atât de repede, că parcă nici nu a fost a mea, că e ok să nu ai răspunsuri la toate întrebările.
aş fi vrut totuși să-l ȋntreb, poate ar fi știut să-mi spună, în trenul ăla care își scurgea lent măruntaiele către nord, eu cum fac să-mi şterg din vârfurile degetelor urmele trăsăturilor tale.
am strivit ţigara cu ciudă ȋn coşul de pe peron şi am urcat ȋnapoi ȋn tren.
nu ştiu dacă mi-a fost prea ruşine, sau prea verde de la colinele pe care tocmai le traversasem.
nu ştiu dacă mi-a fost prea castravete din senvişurile vecinelor de vagon, sau prea R’n’B din căştile mulatrului de alături.
poate ȋmi era prea tren, sau prea ilic negru din lână.
poate prea cartea din poală, sau poate prea scrânciobul verde pe care ştiam că am să-l revăd ȋn miros de tei.
poate mi-era prea miros de tămâie şi lumânări sau poate chiar e ok să nu ai răspuns la toate ȋntrebările şi eu voi rămâne mereu să-mi mângâi toţi bărbaţii de acum ȋnainte cu aceleaşi amprente pe care mi le-ai tatuat tu ȋn vârfurile degetelor.
RSS
Follow by Email
Twitter