#SUPERPUTERE

De câteva zile, mă tot ȋntreabă feisbucu’, ce #superputere aş alege dacă aş putea avea una. De câteva zile, tot stau şi mă ȋntreb şi eu acelaşi lucru. Până la urmă, m-am gândit că dacă aş putea avea o #superputere, aş alege să pot călători ȋn timp.
Nu aş vrea să mă duc ȋn faţă, pentru că ȋn momentul ăsta mi se pare uşor irelevant ce o să fie. Plus că, dacă o să-mi placă aşa de tare şi o să vreau să rămân acolo?
Nu nene, eu m-aş ȋntoarce ȋn timp, cu siguranţă. Mi-ar plăcea la nebunie treaba asta. Nu o să zic acum toate clişeele alea cum că aş vrea să-l cunosc pe X, sau pe Y, deşi clar şi asta ar intra ȋn discuţie, la o adică. Sunt câteva personaje cu care mi-ar plăcea să schimb o vorbă, poate chiar mai multe, dar nu asta este ideea.
M-aş ȋntoarce, pur şi simplu, ȋn viaţa mea, să simt. Atât. Mi-ar plăcea să simt până la capăt tot ceea ce mi-a fost prea frică să simt şi m-am oprit ȋn mijlocul drumului, mijlocul ăla mizerabil dintre frică şi fericire.
De fiecare dată, altele au fost motivele, dar de cele mai multe ori a fost vorba despre prostie, abia apoi despre frică, despre riscuri, despre urlă sau plângi, despre „vorbeşte, ’tu-ţi Paştele tău de femeie”, despre ecuaţii de self esteem, de prejudecăţi, de prostie (din nou), de „şi dacă n-o să fie bine”.
Oricum nu a fost bine, dar atunci nu ştiam că asta e o parte importantă şi mişto din viaţă: poate să fie şi rău, dar nu te ȋmpiedica de asta.
M-aş ȋntoarce şi pentru că sunt câteva lucruri pe care, să dea dracu’, aş vrea să le simt din nou. Mhmmmm, cum ar mai fi asta! Daaamn it, cum ar mai fi.
Dacă aş avea #superputerea asta, ȋmi vin ȋn minte câteva momente pe care, cu siguranţă, aş vrea să le iau din nou, de la A la Z, să le pun pe repeat. Aşa de mişto au fost, ȋncât le vreau din nou.
Beţiile alea de senzaţii, de piele şi miros, beţia aia de „I don’t give a fuck”, beţia aia de „frate, dacă mor ȋn secunda asta, să dea dracu’ dacă nu mor fericită”; mda…am o listă destul de frumuşică.
Îmi vin ȋn minte şi câteva momente, la care m-aş reȋntoarce cu drag, doar ca să pot să (mi) trag una după ceafă. Cu sete.
Nu aş schimba nimic, adică nu aş alege să fac altfel, sau nişte lucruri să nu se mai ȋntâmple; simt doar, că am rămas datoare cu nişte palme, cu nişte scaltoace trase cu sete şi e posibil să nu-mi găsesc liniştea până ce ele nu vor ajunge la cei cărora le sunt dedicate. Cu mine mă descurc, cât de cât, nu am nevoie de o maşină a timpului pentru asta; mă bumbăcesc ȋn fiecare zi de-mi sar fulgii.
Ca să nu mă mai trezesc vorbind singură ȋn casă câte o zi ȋntreagă, ca să nu mai ȋnjur pe stradă non stop de câte ori trece câte un vehicul anume pe lângă mine, ca să nu mă mai trezesc cu atât de multe lucruri pe care nu le-am ȋnţeles, am găsit rezolvarea: mă ȋntorc ȋn timp şi fut o mamă de palmă bine ţintită peste câte o ceafă sau câte un obraz (mai mult sau mai puţin subţire) şi rezolv o grămadă de probleme.
Încercam să-mi imaginez cum ar fi. Evident că nu am cum, dar simt aşa, ȋntrezăresc o uşurare colosală. Posibilitatea de a le ȋntoarce liniştită spatele unor anumite personaje, după ce le-am futut o palma peste ochi, ar fi ceva absolut fabulos. Giiiz, cum ar fi să nu-i mai car atât după mine, din motive de „Iancu, eşti o doamnă, poţi mai mult, ce pula mea!”. Sincer, nici măcar nu aş avea prea multe palme de dat, doar că alea care sunt ȋmi stau pe creier. Şi ȋn suflet.
Deci cam asta e treaba, dacă aş putea alege să am o #superputere, aş alege să mă pot ȋntoarce ȋn timp. Nu aş schimba cursul istoriei, doar aş vrea, cu mintea de acum, să storc mai mult din fiecare clipă.

Şi să mai dau câte o palmă. Terapeutic, aşa.

BAMBAMBAM BAAM BAM

am visat azi noapte cum stăteam amândoi pe un pat
stăteam aşezaţi pe marginea patului
pe burtă
sprijiniţi pe coate şi râdeam ȋn timp ce un copil arunca ȋn noi cu bile moi şi colorate
din cauciuc
nu ştiu cum reuşea să facă asta cu atât de mare viteză un copil de doar câţiva ani
dar pur şi simplu ne bombarda
râdeam
râdea şi copilul o dată cu noi
ne dădeam coate şi ne ascundeam feţele ȋn palme de câte ori ne nimerea
ţin minte exact că te-a lovit de câteva ori ȋn frunte şi nu mai ştiu de ce mi s-a părut foarte amuzant
mă gândeam după ce m-am trezit
că toate bilele alea colorate şi strălucitoare ar trebui să fie
sau erau
de fapt
cuvintele pe care nu ni le-am spus niciodată
patimile pe care nu ţi le-am povestit
bambambam baaam bam bambambambambam
ca mingiile de ping-pong
ca loviturile la squash
ca bilele de cauciuc aruncate ȋn neştire de un copil care se distrează pe seama noastră
noi
am fost ȋn schimb
baaaam baam bam bam baaaaam
fără cuvinte
doar din tăceri
de teamă să nu tulburăm apele calme
ştiu sigur că la mine asta era
oglinda de deasupra
aia care dădea frumos ȋn poze
şi
care trebuia să rămână nemişcată să nu cumva să arate ȋn vreun fel
curenţii de la fundul apei
curenţii ăia care trag după ei tot
ştiu că ţi-am zis ȋntr-o seară
şoptit
printre dinţi
zi ce vrei
spune-mi (măcar o dată cu cuvinte) ce vrei
ţi-ai strâns pleoapele şi mai tare şi nu ai ştiut nici atunci să spui
decât
vreau să ţi-o trag
tare
bambambam baaam bam bambambambambam
ca bilele de cauciuc aruncate de un copil
cu o viteză care numai ȋn vis se poate ȋntâmpla
şi nu era un vis despre ce am avut noi
era un tânjet şi un strigăt
tăcerile sunt mai greu de lăsat ȋn urmă
te macină mai tare pocnetul surd din urechi
decât privirile alea ironice de
uite-o şi p’asta prostuţa ce s-a aprins după mine
ȋncă una
whatever
mi-a luat ani
şi o iubire pierdută să pricep asta dar nu-i bai
my next love va gusta
cuvintele pe care
tu nu ai ştiut să mi le culegi de pe buze
ţi-ar fi trebuit atât de puţin

bambambam baaam bam bambambambambam

CUM AM FACUT TROTUARUL

Prin anu’ doi, sau trei de facultate, nu mai ţin minte exact, am avut cel mai mişto job dintre toate joburile mele ever. Câteva luni am fost vânzătoare la un anticariat din buricu’ Bucureştiului, care se numea pompos şi oarecum out of place, Galerie de Artă.
Era acolo o babilonie de neimaginat, câteva mobile vechi, tablouri false şi „adevărate”, porţelanuri scumpe, porţelanuri ciobite, vase Gallė şi tip Gallė, gravuri, monede romane false şi monede romane adevărate, argintăraie, decoraţiuni, bijuterii, ȋn fine, cam tot ce se poate găsi ȋn genul ăsta de prăvălie.
Ziua ȋncepea en fanfare. Chiar aveam o glumă cu colegele mele: „Care iese ȋn dimineaţa asta să facă trotuarul?”. Asta ȋnsemna, pe scurt, „cine mătură o bucată considerabilă din Magheru, dimineaţa ȋntre opt jumate şi nouă?”.
Făceam trotuarul pe rând şi ȋn mare viteză, evident, până când ȋntr-o zi, duamna patroană ne-a ȋntrebat de ce ne grăbim aşa şi nu „acordăm” mai multă atenţie subiectului, de parcă ne-ar fi teamă să nu ne vadă cineva.
Noooo, cum ar fi fost să fie aşa? Magheru e o uliţă lăturalnică şi ferită. Şansele să te vadă vreun cunoscut, erau ce-i drept, minime. În fine, am semnat fişa postului, aia era; cu cin’ să te iei la trântă?
Partea a doua era ştersul prafului, fiecare pe sectorul alocat, treabă care trebuia efectuată ȋntre făcut trotuarul şi deschidere. În prima zi când m-am angajat, spre groaza mea fără margini m-au pus fix la sectorul de porţelanuri. După ce am scăpat, cu graţie, pe tejgheaua din sticlă un maldăr de farfurii, care numa’ prin graţie divină nu s-au făcut zob, m-au mutat de acolo şi până la sfârşit am avut ȋn grijă, spre vânzare şi spre desprăfuire obiecte din argint şi câteva tablouri.
Clienţii erau de două feluri: cei bogaţi şi mişto şi cei bogaţi şi mijto (see the difference?).
Ăia mijto erau cei mai aşteptaţi. Pe lângă faptul că nouă vânzătoarelor ne vorbeau ca unor măturătoare de stradă, ceea ce şi eram la urma urmei, intrau ȋn magazin şi ȋntrebau, din prag, dacă „a mai apărut vreun pictor scump”. Este foarte adevărat, că principiul de apariţie al „pictorilor scumpi” era cel al ciupercii după ploaie şi oricum nu prea ȋnţelegeam eu ce ȋnseamnă pictor sump. Patronii au ȋnţeles, ȋn schimb, repede.
Băi băiatule…nu ne opream din râs minute ȋn şir după asta, da’ măcăr ne făceam norma cu ei, pentru că haleau toate falsurile, doar fiindcă erau scumpe. Oricum, dacă voiai să ai conştiinţa curată nu le ziceai cu neruşinare că e pictat de x–ulescu, ci că-i e atribuit lu’ x-ulescu şi toată lumea era fericită.
Ceilalţi, clienţii mişto, sunt oamenii de la care am ȋnvăţat cele mai multe chestii ever. Veneau şi stăteau acolo cu orele, ȋmi explicau cum să deosebesc o monedă adevărată de un fals, cum ştiu dacă un tablou e fals sau nu, după modul ȋn care sunt puse tuşele, epocile şi stilurile de bijuterii, ornamente, porţelanuri, just name it.
Ei ştiau tot ce se poate şti depre absolut orice. Erau oameni super faini, a căror urmă ȋmi pare rău că am pierdut-o, că na…pe vremea aia nu era internet. Anunţul de angajare ȋl găsisem ȋn România Liberă. Oricum, clienţii mişto, chiar erau mişto.
Îmi amintesc de un domn trecut bine şi de a doua tinereţe, nu doar de prima, un domn cu baston de argint şi păr alb, care ȋntr-o zi ploioasă a stat cu mine ȋn magazin vreo patru ore şi mi-a povestit fiecare obiect pe care i-au căzut ochii. A fost fain tare.
Cariera mea strălucită de vânzătoare s-a ȋncheiat abrupt, cu vreo şapte mii de euro dispăruţi brusc din seif (n-am aflat niciodată ȋn ce direcţie au luat-o), laboratorul criminalistic şi un set de amprente luate ca la carte. Mi-am dat demisia a doua zi, mai ales că habar nu aveam unde este seiful.

Am ȋnvăţat multe atunci, numa’ să şterg praful de pe porţelanuri şi din suflet, nu mi-a ieşit niciodată.

GUILTY PLEASURES

Stăteam astăzi la coafor ȋn poziţia aia incomodă, cu capul ȋn scafa de spălat şi mă gândeam că asta, ar putea concura cu succes la primul loc ȋn topul meu de guilty pleasures: să fiu spălată pe cap. De un bărbăt. Este cel puţin erotică senzaţia, voluptatea pe care mi-o dau degetele unui bărbat masându-mi pielea capului. Urmăream cu atenţie cum mi se ridica fiecare firişor de păr de pe corp şi plăcerea asta uşor frivolă, da’ nu contează, că până la urmă de asta se cheamă guilty pleasure, mi s-a părut absolut delicioasă.
De fiecare dată a fost la fel, nu doar la coafor, la fel a fost şi ȋn cada mea, sau a lui, la fel…să ȋnchizi ochii şi să simţi degetele alea de bărbat ȋn părul tău ud…hmmm…damn it! Really, damn it.
Pe locul doi ar fi dulciurile. Nu oricare, că pe asta cu dulciurile o ştie toată lumea (cred), vorbesc despre dulciurile cremoase, fără blat, să alunece uşor, senzual, la cea mai mică presiune ȋntre limbă şi cerul gurii – şarlote, creme, mousse, frişcă, just name it, să nu aibă nimic rugos şi aspru, să mângâie, să alinte.
Mi-a zis cineva zilele trecute că mă pierd ȋn epitete şi atribute, că plictisesc cu descriptivul atunci când scriu. Aşa e, nu zic nu, dar nu ştiu cum altfel să povestesc ȋn cuvinte, să desenez senzaţii şi imagini, să mă pierd ȋn universul meu de cuvinte.
Aşa ajung la guilty pleasure number three: ȋmi plac cuvintele, chiar dacă de multe ori nu le rostesc, pentru că am uitat cum să fac asta, ci doar să le gândesc, să le simt. Îmi plac cuvintele scrise, citite, rostite, ȋmi plac cuvintele gândite, povestite şi simţite. It’s a guilty oh, so sweet pleasure.
Şi am şi câteva muzici care intră la capitolul ăsta. Una ar fi Carla’s Dreams. Am aşa un feeling că e legat tot de cuvinte, că altfel nu-mi explic. Prima dată, la ei mi-au plăcut versurile, apoi na, din una-n alta, ca-n orice dragoste.
Şi ȋmi mai place Shakira, care pe lângă faptul că frate, chiar cântă mişto, vorba cuiva, ne-a făcut pe noi astea cu fundu mare să ieşim din casă cu fruntea sus. Pare hilar, dar pe vremea modei scobitorilor chiar era o problemă.
Another guilty pleasure ar fi fotbalul. Îmi place de mor, ȋl ȋnţeleg şi mă bucură. De când eram mică mă uitam, am continuat, e drept că nu cu aceeaşi trăire, dar mă uit la fel de fascinată ca pe vremuri. De fiecare dată ȋmi amintesc cum mi-a desenat tata cu creioane colorate ce-i ăla off side. Pasa pe poziţie viitoare am ȋnvăţat-o mai târziu de la un fost iubit.
Another guilty pleasure ar fi că ȋmi place să ȋnjur şi să fumez. Le-am pus pe amândouă la grămadă, pentru că pot părea la fel de toxice, supărătoare şi de cartier, gen. Ete na. Or fi, nu zic că nu, dar nu suntem toţi impecabili; ȋn mine au mai rămas golănelile tatei şi plăcerea vinovată, uneori, de a vedea feţele celorlalţi când ȋnjur, sau deliciul pe care ȋl am să ȋnlocuiesc cuvinte moi şi plictisitoare, cu ȋnjurături pline de imaginaţie şi colorate.
Nu mai pot bea ca pe vremuri, nu că asta ar fi vreo tragedie, dar guilty pleasure red dry wine it’s still here. Cu cât mai sec, cu atât mai bine; să ȋmi pungească gura ca o muşcătură dintr-o zarzără prea crudă, apoi să mă mângâie cu aromele alea pe care ȋn primă fază nu ai cum să le bănuieşti. Guilty masochistic pleasure.
Că tot veni vorba de guilty masochistic pleasures, ar mai fi câteva, dar nu fac obiectul scrierii de faţă.
M-am ȋmbolnăvit de asta ȋn Italia, unde altundeva. Mai simt şi acum gustul de chianti amestecat cu praful drumurilor neasfaltate dintre vii, cu mirosul de gaz de eşapament al motocicletei, cu soarele care ȋmi intra ȋn ochi prin vizieră de-mi dădeau lacrimile. Este gustul celei mai frumoase şi fericite perioade din viaţa mea de până acum.
Şi-mi place mâncarea. Odihnită, făcută lent, la foc mic şi cu răbdare, să se cunoască ȋntre ele ingredientele, să se curteze şi să se „ia” de bună voie. Slow food vorba lu’ Jamie, fie că e făcută de mine sau de altcineva. Nu mănânc fast food, tocmai pentru că mâncarea aia nu spune poveşti de iubire. Bag destule toxine ȋn mine, ca să nu ţin teorii despre mâncarea bio/sănătoasă/whatever. Nu mănânc fast food, pentru că ȋmi place prea tare mâncarea. Şi vai ce-mi mai place mâncarea.
Pleasures I have so many. Am povestit a few şi deşi am fost certată acum puţin timp pentru asta, romgleza it’s a plăcere care ȋncepe să câştige teren de-o vreme.
That’s it; I’m so imperfectă & frivolă, somtimes.

POVEŞTI CU CAMIOANE

Într-o zi mi se părea că Jonathan ȋmi bate ȋn fereastră, că ȋn sfârşit a venit cu veşti. M-am ridicat din pat şi am văzut că doar ȋncerca să ciugulească florile care stau aliniate de partea cealaltă a geamului. Când a văzut că l-am prins şi-a luat zborul ruşinat. Nu ştiu dacă l-a stânjenit fapta lui puerilă, sau faptul că nu venise nici atunci cu veşti.
Uneori, nu mă pot abţine şi-l mai cert:
Păi bine Jonathane, o să ȋmbătrânesc naibii până vii tu cu veşti. Chiar aşa, niciodată, nimic? Nu-l cert prea des; mă tem că o să plece până la urmă, de tot. Nu cunosc ȋndeaproape orgoliul pescăruşesc, nu ştiu exact cât de sensibil este şi s-ar putea ca amorul propriu să i se burzuluiască mai repede decât mi-aş putea imagina eu.
În dimineaţa aia, când cu ciugulitul florilor, s-a ȋntors ceva mai târziu. Îi lăsasem un miez de pâine pe pervaz şi a venit să ne luăm micul dejun ȋmpreună.
Atunci, am legat prima dată, cred, o conversaţie ceva mai lungă. Am fost uşor surprinsă când a ȋnceput să ȋmi ţină brusc teorii:
Totul în relaţiile dintre oameni se reduce la zoologie. Oricât de complicate ar părea în primă fază, relaţiile dintre oameni pot fi lesne descifrate dacă le reduci la instincte, teritorialitate, instincte sexuale, spirit de conservare şi perpetuare a speciei, selecţie naturală, indivizi alfa, dominaţie, pe scurt zoologie.
Sunt anumite zone, unde toate instinctele se manifestă primar, fără diplomaţie, cu influenţe mai puţin accentuate din celelalte Universuri. Nu cred că aveai nevoie să vină un pescăruş să-ţi spună asta. Let go. Pe bune, fă ceva şi bagă-ţi ţepii ȋn teacă. Ştim toţi şi ce-i de capu’ tău şi ce nu-i, aşa că eu cred că te-ai făcut deja ȋnţeleasă. Pune mână şi studiază zoologia; o să vezi că o să-ţi fie mai bine.
Uite care e treaba, de fapt…nici nu ştiu cum să-ţi zic…mie mi-e greu, uneori, să duc mesaje de la tine. Ce vreau eu să zic este că uneori, parcă le spui aşa cu jumătate de gură, cu fălcile ȋncleştate, parcă vrei, da’ ţi-e şi frică. Nici eu nu ȋnţeleg mai nimic. Ce să mă duc să-i zic? Părerea mea este să laşi oamenii să-şi ȋnfoaie penele, să ocupe spaţiu. Zic doar, nu dau cu paru’. Vezi tu ce faci după aia.
Tu ȋncă mai cauţi răspunsuri. Credeam că ai ȋnvăţat deja lecţia aia cu răspunsurile pe care nu este neapărată nevoie să le ştii. Nu mai pierde vremea, că nu o să le afli niciodată”.
L-am ascultat ȋn tăcere şi mi-am adus aminte că mi-a mai zis cineva zilele trecute că oricât de tare ai vrea, este greu să ȋmbrăţişezi un arici. Ce tâmpenie! De parcă oamenii ar fi baloane care se sparg la cea mai mică atingere.
Şi dacă totuşi sunt?
Jonathan, dacă te-ar ȋntreba cineva, ai spune că oamenii seamănă cu nişte baloane? L-am ȋntrebat, ce-i drept, cam cu frică, între două pufăituri din țigară.
Cu nişte baloane de săpun, draga mea…cu nişte baloane de săpun. Atât sunt de fragili, mi-a spus pescăruşul privind, undeva spre Romexpo.
Fix ȋn clipa aia a trecut pe stradă, cu zgomot destul de puternic şi oarecum nepotrivit cu tonul de până atunci al conversaţiei, un camion. Jonathan s-a ȋnfiorat brusc, iar eu mi-am amintit că ȋntr-o zi am ȋntrebat pe cineva un cuvânt, de la care să pornesc o poveste. Mi-a zis “camion” şi evident, că acum am pufnit ȋn râs.
Cred că prietenul meu a mirosit ceva, a fishy kind of business.
Mai vrei să scrii poveşti despre prinţi?
Jonathan, aia era singura poveste pe care o ştiai tu. Eu aş fi vrut să scriu o poveste cu o lună şi o stea, doar că acum nu o mai vreau nici pe aia. Acum mi s-au comandat poveşti cu camioane. Ştii vreuna?
Nu ştiu poveşti cu camioane, ştiu poveşti cu zoologii şi instincte, ştiu poveşti pe care tu nu vrei să le asculţi, pe care nu vrei să le scrii. Tu nu vrei decât să te faci arici şi cam atât. Vrei să transmit mesaje pe care nici tu nu le prea ȋnţelegi şi aştepţi răspunsuri care nu vor mai veni niciodată. Mă ȋntrebi pe mine dacă ştiu poveşti cu camioane? Pune mâna şi scrieţi-le singură.

M-am uitat ȋn urma lui cum şi-a luat zborul, pe fundalul sonor de acum stins al camionului care se ȋndepărta ȋncet şi m-am ȋntrebat, ca să-l citez pe prietenul meu din Berceni, cel cu poveştile cu camioane: „Mă femee, despre ce rahat este vorba ȋn viaţa asta, de fapt?